Subtituirea

- Bombardament informațional? 
- Desigur. 

Cade peste noi. Cade peste toți este adevărat. Cade și noi nu ne ferim de el și nici nu ne protejăm cu toate că știm că excesul ne e o sabie cu două tăișuri! Trăim vizual, într-un pasiv agresiv total. Descoperim în jur și zilnic zeci de oameni, ce ne paralizează pentru că îi vedem ce fac, aflăm ce gândesc, descoperim ce și cum trăiesc, unde se duc și care le sunt planurile. Aflăm ce frumoasă e viață lor. 

Și în loc să înțelegem că noi doar trecem prin fața  vitrinelor fiecăruia, ne paralizează gândul că  viața lor e mai tentantă și că a mea, a ta, e făcută numai din griuri. Vulnerabilități ce ni le coasem mai strâns de noi. 

Credem într-un nu știu cine, puțin cunoscut aievea sau chiar total necunoscut dar care în propriul  mental ni l-am învestit cu autoritate ori cu un surplus de renume. Credem că el ne devine automat prieten doar pentru că ne intră în vizor propria lui viață. Discutăm în numele lui, despre prioritățile lui, despre talentele și nevoile sale ca despre ale mele sau ale tale. Dăm sfaturi sau îl certăm sau ne certăm în numele lui. 

Lumea uitătorilor și comentatorilor devine mai mare decât cea a trăitorilor. 

Acela habar nu are că  a devenit actor într-un film al tău. Bietul de el. Iar scenariile făcute de  tine ca uitător nu ca trăitor, nu-ți sunt utile. El nu are și tu nu ai nici o obligație și nu sunteți într-o relație de reciprocitate și hmm da, viața lui nu-ți e o necesitate. 

Fraiere, de ce te obișnuiești să obții satisfacții doar prin substituire.



.

Confuzie

 - Confundăm sinceritatea cu  incomodul.

Ne place să punem întrebări deștepte, nu din cele bune. Din cele care ne pun în lumină favorabilă, nu acelea care ne-ar duce înainte.

Ce fraieri.


.

Construcții XXX -Unde viitorul e fără pată

Dacă te uiți în jur, ceea ce vezi nu sunt mulțimile de oameni revoltați, agresivi, triști. Ci sub copertina altor stări, stau oameni care se simt nevolnici și din cauza asta frustrați. Ca o armată de statuete chinezești stau ei rânduri rânduri fără să ia contact unii cu alții dar având câte ceva de spus. O grămadă de lume, care trimite opinii, idei, te copleșește pentru că vrea să fie ascultată și nu are cine s-o facă.

Testarea cu prea multu', pe mine asta mă face să mă simt incomod. E ca și cum o grămadă de dragoste masivă vine spre mine și eu nu sunt în stare s-o diger și să-i răspund. Ș-atunci, asta de la inginerie mi se trage, mă simt responsabilă  să  caut câte o soluție. Câte una, fiecăruia. Să ofer.  Și-mi dau seama după ceva timp că asta e ca și cum ducându-mă să ascult eu la firul ierbii, adică cât ma aproape de realitatea necesară, m-aș apuca să trag  în sus de iarbă, să crească mai repede.

Și căită, mă tot întreb ce trebuie să fac ca să-i las în propriul lor ritm și să nu-i presez (exagerat) dar să fac totuși ceva ce mă reprezintă. O soluție e spusul de ”nu”, acel ”nu” frumos, care-ți dă răgaz.  Eu știu că ”nu”-ul nici nu te face să experimentezi și mai ales nici nu-ți  arată cum să te deschizi. Dar dacă cuiva îi trebuie spațiu de manevră să vadă lucrurile în felul său? 

După un astfel de ”nu” poți să-l zici și pe ”da” fără jenă. Pentru că asta îmi spune că deja te-ai împrietenit cu propriile tale limite, acelea de azi și ești gata pentru cele de mâine. Și-mi mai spune că eu nu am lăsat scame în tine. Din cele care să te marcheze, să te mascheze, să te intimideze, să te agaseze.

Mai apoi și mult mai târziu, am putea să lucrăm la planuri. Planurile mici sunt o bogăție a fiecăruia. Nu neapărat la planuri împreună ci la cele care ne împletesc drumurile. Cele pe care acceptăm și  le recunoaștem că sunt pline cu viață și fără pată. Neapărat fără pată. O construcție care ține, e cea în a cărei bază intenția, e fără pată.

E așa de simplu, mai apoi viitorul trebuie să ni se potrivească mănușă și să reverbereze la faptul că suntem interconectați. Fiecare mic pas, indiferent dacă suntem sau nu conștienți de asta, acționează asupra întregii lumi. Și, să fim cinstiți, fiecare stagnare proprie acționează și ea asupra întregii lumi.



.

.  

Construcții XXIX - Am învățat să-mi trăiesc toate reacțiile

În vis, când cad pe gânduri:

În timpurile în care trăim, a devenit o constantă să folosim cinismul pe post de armă și pe post de pavăză. Pentru mine în orice caz este. Zilnic. Îmi spun: Ce rost are să faci asta? Pentru cine? Pentru ăștia? Nu vezi câte probleme? Nu vezi ce gândire pasivă și posacă și încăpățânată? Nu vezi ce prostime? Nu vezi cum te mânjesc? Uită-te la politicienii ăia sau ăștia sau la ...? Sau, în ce hal sunt ăi din juru meu! Sunt plină de semne de întrebare și mirare. Și singurele chestii care mă mai atrag sunt bășcălia și mișto-ul, aceea stare de râsu' cu plânsu' prin care cred că mă înalț deasupra situației sau că mă departajează. Și care, dacă e doar ea singură prin'prejur, e tristuț.

Iar dacă nu am timp sau interes să-l modelez, de cinism vorbeam, mă prinde și mă ține. Jos de tot mă ține. Cinismul e și acel ceva care te împotmolește în interior și te întoarce doar spre trecut.

Am învățat să-mi trăiesc toate reacțiile. Pe măsură ce ele apar. Am învățat să mă opintesc dar să nu trec ușor peste sentimentele mele incomode. A învățat să nu spun foarte repede da ori ba, și să-mi conștientizez mai încet, provocarea.

Un lucru pe care nu l-am învățat și parcă nu-l țin minte în nici o ipostază, este că nu-mi văd limitele. De fapt, nu le cunosc. Căci în cazul când mi le analizez, dacă și când le analizez, văd că ele se extind. Așa par. Așa simt. Că aș fi ajuns mai departe decât ultima oară.

Și mi se spune oriunde întorc capul, că stărilor mele de neputință, de la care în definitiv pleacă totul, să le ofer recunoștință. Ei bine nu pot. Ce pot face acum? Să le ofer măcar respect.

.

perspectiva celuilalt

Zilnic: ... ceea ce evident, avem noi în comun, este neputința de a ști cu adevărat perspectiva celuilalt ...de unde și nesiguranțele ori dorința noastră bolnăvicioasă de control ...

... ”- Ce bine!” am putea spune ... pentru că pur și simplu, asta ar fi ocazia, din care am putea învăța să ne descoperim și să fim mai deschiși unii altora...

...sau evident, nu....

Cuib de pasăre albă

Fusese ninsoare zdravănă. Zăpada curată și pufoasă. Stada singură. Am tras aer în plămâni, aerul rece al iernii. Aveam 4, 5 ani. Eram cocoțată pe o grămadă de zăpadă de două ori cât mine și era așa de înaltă că nu mă mai puteam da jos. Așa că pândeam venirea tatei, de la servici. 

Pe strada mea atunci când ningea, se făcea o potecă pe mijloc, din ea altele, înguste până la porți și una mai specială până la pompă. Pentru mine, prima zi de ninsoare era ca un labirint, doar ghiceam poteca spre casa cuiva. Pompa era la colț, 2 case mai încolo. Ca să ajung la ea, făceam un mare ocol. Pe ger, îi atârnau țurțuri grei și  gheața groasă o înconjura. Iarna mă atârnam și eu de ea, oricât mi se spunea că nu am voie; când venea cineva cu găleata, mă duceam repede să mă agăț de mâner doar ca să văd cum ieșeau aburi. 

- Cum era aia? Apa nu frigea dar totuși făcea aburi...

Cocoțată, pe movila de zăpadă, făceam mișcări regale, fluturând din mâini și picioare. Eram așa de sus că păream într-un cuib pentru păsări mari, albe. Nu vroiam să strig după ajutor nici în ruptul capului; asta ar fi însemnat întemnițarea mea, înapoi, într-o cameră caldă.

Descoperisem un imperiu din tăcere albă, cu multe fuioare de fum ce mă placau cu un miros special de recunoaștere de la fiecare casă.  Toate simțurile mele erau puse la treabă. Ca pentru ceva cu totul nou. Descoperisem că cu cât îmi mijeam ochii și-mi mișcam mâinile mai repede, cu atât mai mult îmi întrezăream doar conturul brațelor ca pe niște aripi. Și dacă reușeam să-mi  mișc mâinile suficient de repede, aripile mele albe căpătau o dâră de roșu cărămiziu, de la mănuși.

- Parcă aș fi o lebădă care zboară! strigam.

- Ai încercat tu așa ceva, Ivona? mă întreba un glas de tată de undeva mai jos decât mine. Era plin de admirație.

- Ah da! mă alintam, afectată. Și eu! Eu sunt o lebădă care zboară. Și nu știam ce să mai născocesc...și nu mă mai opream din vorbit.

- De cele mai multe ori noaptea, zbor spre o altă insulă!!!

Și acum știam că pot să spun orice pentru că acum aveam unde și cum să-mi dictez aterizarea și nu mai era nici un fel de panică ci doar o libertate care mă fura...

Și-mi mișcam nepăsător mâinile mai repede.  Nămeții creșteau și eu mă ridicam mai sus. Din ce în ce mai sus. Strada se micșora și mă uitam așa cu un aer superior cum acoperișul de tablă se micșorează.

- Și unde zici că tot pleacă păsărea cea albă? Pe unde umblă ea? veneau de jos, de foarte de jos, întrebări de verificare. 

Dar eu știam, știam bine unde se duce, pentru că știam toate poveștile cu păsări mari și albe și pentru că uneori, adormeam eu cu Eliza și acei 11 frați ai ei, pe o insulă verde.

Și nămeții pe care stăteam, mai creșteau un pic până la stâlpi străzii.  Creșteau de parcă erau vii. Și eu vorbeam și răsuflam aburi calzi în aerul înghețat. 

- Dar, de cele mai multe ori pasărea mea albă se întoarce și e aici, și cu mănușile ude și împâslite de zăpadă, arătam undeva spre cap, unde aflasem eu că îți pot umbla gândurile. 

Era curios că pe mine mă gâdilau gândurile în stomac dar așa aflasem, ele gândurile și toată lumea mea reală, erau duplicate și trebuiau să locuiască în cap. Și creierii erau așa niște icre și de fiecare dată când ieșea gândul, el semăna cu un mormoloc. Iar eu clocoteam și simțeam o așa viermuială în cap.

Acum, devenisem pasăre, eu eram ea, și-mi creșteau pene și-mi apăreau picioare subțiri și cioc. Și aripile mele, stăteau suspendate în aer. Și timpul părea să se întindă la infinit. Cuvintele-mi,  rămâneau încremenite în aer. Și norii, nu mai erau nori ci un stol întreg de balauri ce mă urmărea.

- Gata de zbor? venea de jos.

- Nuuuu, mai vreau să mai stau!  mă răzvrăteam.

- Știi Ivona, poate că și ea ar trebui să fie în alt loc! S-o lăsam să plece. Și noi, să mergem în casă, spunea egal, fără grabă, glasul de jos.

- Ah, dar de ce trebuie să plece? ridicam din sprânceană.

- Poate are ceva treburi.E la fel ca a atunci când eu mergi la servici.

Era năucitor ca o pasăre albă să aibă drum spre servici. Mă luptam încruntat cu mine, ca să înțeleg. Mi se părea mie sau firele poveștii erau prea încâlcite? Dar m-am luminat căci tata se întorcea în fiecare zi de la servici. Și atunci am înțeles. Am combinat firul verde al încrederii și pe cel roșu al înțelegerii și povestea a avut sens și timpul, el, a început să curgă din nou.

- Sunt gataaaa!

Și tata ridică brațele și mă prinse. Apoi mă lăsă jos și-mi întinse mâna. Mi-am strecurat-o pe a mea, cu mănușile mele împâslite, cărămizii, în alte mănuși cu miros de piele. Intrasem din nou în labirint.

- O să fi mereu aici când am nevoie să mă prinzi?  ridicam eu privirea.

- Nu, spuse tata clătinând hotărât din cap.

Bărbia-mi tremura căci nu ăsta era răspunsul pe care mi-l doream.

- Dar nu-ți face griji! și vocea îi deveni o șoaptă. O să ai mereu câte o pasăre albă așa în cap, pe aripile căreia o să poți zbura și ateriza, oriunde vrei tu.

Și chiar dacă nu am învățat încă toate regulile,  uneori în vis, din infinitul de posibilități pe care le chem, ea revine și ochii ei capătă o așa culoare frumoasă de parcă-aș mângâia o  pereche de castane lustruite și calde.


.

Libertatea comportă de fiecare dată risc

Nu mi-e frică că pot rămâne mică și neputincioasă, ci îmi e teamă că aș putea deveni mare și puternică. Și că de aici încolo, puterea o să-mi ia mințile și testele vor deveni nepermis de mari. De aceea, mă ascund sub scuturi de întrebări  ce mă torturează: 

”- Și dacă n-o să pot face față?”

Mi se trage asta, de la aroganță. Prea multa aroganță care-mi permite să cred că eu știu, că mie mi se cuvinte.

- Ce? Ce ți se cuvine?
- Tot! 

Și cu cât voi deveni mai arogantă, cu atât mai mult mă tem că voi da greș. Că nu voi fi la înălțimea așteptărilor impuse de viață. Că nu voi mai ieși din lupta asta la fel de frumos, sau la fel de bun, în fața celorlalți. Pentru că uneori în lupta mea voi folosi și armele mele nepermise.  În focul luptei, sub presiune, ne vedem dezgoliți, vulnerabili, intimidați, murdăriți. Lupta nu e niciodată la fel de înjositoare ca și lașitatea de a nu lupta. Dar nouă ne plac doar învingătorii. De obicei doar locul I. Și-n loc să înțeleg că la un moment dat, oricare ar fi acela, aș putea să fac o greșeală și să aleg o soluție care să nu funcționeze bine, mă sufoc cu gânduri, altele decât cele folositoare. Ca de exemplu, de ce n-aș folosi, tot ceea ce-mi trece prin minte sau tot ce am văzut pe la alții. Mă momesc, singură mă momesc, spre ceea ce fac alții și au reușite, la ce fac alții și eu cred că ar putea fi lovituri sub centură sau dintre cele care nu intră în codul meu de bine, de frumos, de util. 

Uneori în loc să mă concentrez pe soluție, mă concentrez pe cine nu m-a ajutat sau pe cine m-a ajutat pentru propriul folos sau cine mi-a stat împotrivă. Uneori chiar, îmi proiectez eșecul prin acțiuni la întâmplare sau delăsătoare sau prin a împinge lucrurile peste limite momentului sau a normalului. 

Obținerea unui eșec înseamnă și asta muncă dar și efort nerăsplătit. E o muncă cu gust amar. Să obținem un eșec este de fiecare dată un risc al libertății dar poate că ar fi bine să nu-mi mai critic soluțiile și să înțeleg că în momentul acela de foc intens, am făcut tot ceea ce puteam eu face.

Evoluăm uneori ca urmare a celor mai grele experiențe și uneori a celor nefericite. Și uneori nu evoluăm, doar clacăm. Ne dor sfâșietor experiențele și tare greu ne acceptăm auto-mutilările și ne întâlnim zilnic cu frustrarea, ori cu dezamăgirea, ori cu epuizarea insuccesului. La mine atunci, e ca un atac de panică ca și cum punctele mele slabe îmi curg peste mine ca de la robinet.

Și-mi  tot repet, cât de important e să nu uit că de fapt victimele nedreptățite sau ale neajutorării pot avea parte de un ajutor sporadic dar nu au parte de respect. Respectul e al luptătorilor, al războinicului care are un cod aparte, al celor care stau în fața problemelor și care se ridică și după înfrângere. Și că acest lucru, vine cu o adâncă dorință de a mai încerca cu orice risc, dar se sprijină și cuprind și demnitate, și hotărâre, și determinarea pe care le poți păstra mai apoi,  chiar dacă nu vom deveni învingători.

E important să nu uit astfel de lucruri pentru ca în  momentele cruciale, nimeni nu mă poate salva de mine însămi, eu depind de alegerile mele și de non-alegerile mele.

Ca să-mi fac alegerile, ceea ce numai simplu nu e, îmi aduc aminte de tot ceea ce este înrădăcinat în adâncurile mele ca de un copac care dacă a crescut, e de înțeles, că e bătut mai tare de vânt ... 

.