Reflecții matinale la o cafea gingirlie!

 

Creșterile mereu cer alegeri. Alegerile mereu cer efort din partea fiecăruia!

 

Stăm foarte prost la capitolul educație estetică legată de zonele urbane. Poate e nevoie să înțelegem că și noțiunea de ”frumos” se poate schimba. Chiar e benefic să ne uităm în jurul nostru și să înceapă să ne placă anumite schimbări. Asta înseamnă că le-am înțeles în primul rând. Mă gândesc de câți ani am avut nevoie să nu mai punem plăcuțe cu ”Nu călcați iarba. Amendă de ...”. De fapt ele nu au dispărut cu totul în țară....

 

Noi încă trăim să comparăm cu anumite reguli cu care am trăit de mici. Și confundăm regulile cu valorile. Iar la capitolul estetică urbană, credeam că este frumos după reguli care nu-și mai au sensul. Eu, îmi dau voie să mă ”aricesc” când văd prin parcuri așa numitele ”târguri kitsch”, de vară, de iarnă, la care, mai nou, culmea, se fac excursii ca la a 7-a minune a lumii. Și este și multă publicitate. Așa că în loc să mergem înainte, ne întoarcem la lumea lui 1900, adică ”lumea asta se aseamănă cu un vast bâlci." (Caragiale).

 

Luna din urmă m-am tot gândit și la mulțimea de critici pe care cei care lucrează în parcuri (SGU la Ploiești) și-au ”luat-o” lunile acestea pentru că iarba crescuse prea înaltă și nu fusese cosită. Din cauza zilelor ploioase. Așa că sub presiunea opiniei publice, coasele mecanice au început să funcționeze chiar pe ploaie. Dacă cineva din cei care criticau și-ar fi cosit propriul teren, tot așa ar fi procedat? Sunt sigură că nu. Motivațiile sunt multiple și incluse în înțelepciunea milenară a țăranului care nu cosește pe ploaie.

 

Este evident că nu le țin partea dar având o facultate de Horticultură în spate, observ toate neajunsurile, calculez altfel devizele muncii oamenilor și văd și multa dezorganizare, lipsă de motivație, etc. Dar pentru că îmi doresc promovarea unor zone citadine mai prietenoase cu mediul, chiar în parcuri, chiar și în parcul din cartierul meu, nu am putut să nu observ, în ferestrele de ploaie și câțiva fluturi și gâze. Iar melcii care parcă inundaseră aleile și au devenit deliciul copiilor. Ei bine aștept să revină în zonă și aricii și veverițele. Echilibrul ecologic natural tinde să se însănătoșească în fiecare clipă și să lupte cu iarba de tip ”gazon” dintre betoane. Așa că ar trebui să gândim că ”gazonul” oricare ar fi el, e de fapt o chestiune artificială și nu neapărat întruchipează ”frumosul” peste tot. ”Acu' parcu' e e tuns, ras și frezat” spunea unul dintre cei cu coasa.

 

Așa că hai să ne pregătim și vizual și cu vorbe bune, să întâmpinăm ”pădurile urbane” sau zonele verzi antizgomot, zonele senzoriale, platbandele cu plante polenizatoare. În fotografia din imagine e un mic colțișor din Timișoara unde palmierii din ghivece sunt înlocuiți cu câțiva copăcei și plante polenizatoare și cu altele repelante (plante care prin miros resping și îndepărtează insectele și rozătoarele). Treceam zilnic pe lângă el când locuiam acolo. E bine să nu uităm și că schimbările climatice vor aduce noi obiceiuri, noi plantații, noi gusturi în estetica urbană.

 

Și pentru că am vorbit de iubitul Caragiale iar comemorarea lui a fost acum o săptămână ( 9 iunie) o mică schiță, o bijuterie despre bâlci!

 

” Moșii” de Ion Luca Caragiale (1901)

 

Turtă dulce - panorame - tricoloruri - bragă - baloane - soldați - mahalagioaice - lampioane - limonadă - fracuri - decorațiuni - decorați - donițe - menajerii - provinciali - fluiere - cerșetori - ciubere - cimpoaie - copii - miniștri - pungași de buzunare - hărdaie - bone - doici - trăsuri -muzici - artifiții - fotografii la minut - comédii - tombole - Moftul român nr. 8 - oale - steaguri - flașnete - înghețată de vanilie - fleici - stambă - căni - pelin - călușei - scrânciob: cele din urmă invenție care era și la expoziția americană - pinteni - biciclete - cai - vite - jandarmi - basmale - telegrafiști - nepoate - mătuși - țațe - neni - unchi - veri - văduve - orfani - portretul țarului - "Moartea vânătorului" - icoane - bricege - săpun - lumânări - panglici - prescuri - măcelari - grâu - cofeturi pentru colivă - bețivi - căciuli - cojoace - căpestre - boi - hârâitori - Prima societate de bazalt și teracotă - Stella - sticle - fân - cercuri - doage - buți - plăpumi - saltele - perne - flori - scaune - paturi - mese - beteală - oglinzi - cercei - inele - ibrice - turci - lighene - doftorii de bătături - săpun de pete - madipolon - ace englezești -mere - portocale - năut - floricele - șerbet - răcoreală - Marsilieza - lulele - luleaua neamțului - Deșteaptă-te, române! - sacâz - sifoane - ciucalată - acadele - plesnitori - tunuri - călușari - smochine - păpuși - poame - capul vorbitor - Leul de mare - "Vasilache" - copilul cu trei picioare - încercarea puterii - distracția americană - belciuge - fonografe - războiul român pentru țesut - mingi - urcioare - bere - cruci - Dumnezei - fluiere - alune prăjite - Bragadir - fisticuri - Luther - beigălă - Opler - călăreți - orbeți - birji - schilozi - automobile - zamparagii - guvernamentali - opozanți - Visul Maichii Precistii - Minunile lui sf. Sisoe - Alexe, omul lui Dumnezeu - borangic - țâri - sardele - lămâi - brânză - urdă - cașcaval - slănină - roabe - velințe - altițe - bibiluri - fote - perdele - ștergare - marame - furci - căldări - pirostrii - lopeți - ălbii - copăi -fedeleșuri - porci - mătănii - paiațe - rogojini - parfumuri - ciorapi - iminei - ghete - cizme - papuci - mătăsării - piepteni - drâmburi - darace - cobze - pomadă - clarinete - maimuțe - orice obiect 30 de bani - certuri - chefuri - aldămașuri - tămbălăuri - "Numai 40 de bani ocaua de Drăgășani, vechi veritabil!" - "5 bani cafea gingirlie!" - nuci - sare -salam de Sibiu - "Hop și eu cu Țața Lina! adevărata plăcintă română și cozonaci moldovinești!" - prafuri de pureci - covrigi - roșcove - frânghii - stafide - curele - șei - hamuri - clopote - căruțe - coșuri - bomboane - rahat - muzici -gogoși - pălării - testemele - muște - popi - cocoane - mateloți - impiegați - pensionari - suprimați - popor - seniori - dame - MM. LL. - A.A. L.L. - târgoveți - târgovețe - țărani - țărance - intelectuali - artiști - poeți - prozatori - critici - burgheji - tramcare - tramvaiuri - capele pârlite - jupe călcate -bătături strivite - copii pierduți - părinți beți - mame prăpădite - guri căscate - praf - noroi - murdărie - infecție - lume, lume, lume - vreme frumoasă - dever slab... - Criză teribilă, monșer! ”(Caragiale)

 

Timișoara transformări urbane.

Salamagundi și pirații din Epoca de Aur

 

PS: Nu uitați, dacă zilele acestea decideți să gătiți o astfel de salată să vă acoperiți și un ochi și să cântați un cântec de-al piraților!!! (vezi prin comentarii).

 

Studiind Epoca de Aur a Pirateriei (1650-1730) cercetătorii au descoperit nu numai că aceștia erau aventurieri îndrăzneți ci și faptul că au fost un grup specific de supraviețuitori într-unul dintre cele mai dure medii cunoscute de om: marea deschisă. Așa că au studiat mult jurnalele de bord ale acestora și relatările timpului și au descoperit că dieta lor departe de a fi ce vedem prin filme, era o dovadă a ingeniozității și a necesității, amestecând alimente conservate cu bunurile furate și cu provizii proaspete atunci când debarcarea le permitea. Filmele ne induc în eroare și ospețele lor pantagruelice nu prea erau reale. Două alimente de bază ale hranei piraților, salamagundi și grog, oferă o privire în lumea culinară a acestor marinari infami.

 

Rețeta de salamagundi este adaptată din relatări istorice despre mâncarea piraților. Așa cum am menționat, jurnalele de bord sunt plin de de relatări despre viața de zi cu zi. Felul acesta de mâncare, este o salată versatilă, un amestec din orice provizii erau disponibile. Grogul, pe de altă parte, își datorează originile Marinei Britanice, unde a fost introdus ca o modalitate de a ”mări”/dilua rațiile de rom și de a combate scorbutul. Împreună, formează o masă la fel de savuroasă pe cât este de istorică. Așa că avem o hrană/masă care putea încorpora orice ingrediente disponibile și sătura un grup mare de oameni și o băutură ce menținea moralul ridicat și furniza nutrienți esențiali pentru a preveni scorbutul.

 

Viața pe mare era plină de provocări, iar alimentele erau adesea insuficiente. Mai mereu se trecea la rații împuținate. Pirații se bazau pe alimente ce rezistau timp îndelungat precum carnea sărată, cartofii și fasolea uscată. Morcovii și ceapa se stricau repede într-un mediu umed. Apa potabilă era și ea adesea insuficientă, sălcie și ”clocită”. Când atacau nave sau vizitau porturi, primul lucru pe care-l făceau , chiar înainte de a-și ascunde comorile era re-aprovizionau cu provizii și cu produse proaspete, murături și animale vii. Viața de pirat era departe de a fi plină de farmec. Echipajul se confrunta cu condiții de înghesuială, amenințarea constantă a bolilor și perioade lungi de timp fără hrană proaspătă sau apă. Mesele erau consumate în comun, adesea pe punte, toată lumea împărtășind prada sau greutățile. În ciuda acestor dificultăți, pirații apreciau camaraderia și luau decizii într-un mod mult mai democratic decât credem noi iar acestea se extindeau și la mesele lor. Flexibilitatea unor preparate precum salamagundi a reflectat natura adaptabilă și oportunistă a vieții de pirați.

 

Salamagundi combină ingeniozitatea bucătăriei pe nave cu o notă aromată. Salamagundi, este o salată consistentă din ingrediente proaspete și conservate, reflectă adaptabilitatea dietelor piraterești.

Ingrediente adaptate pentru o salata salamagundi:

Salată verde sau varză tocată

Ou fiert feliat

Sardine sau alt pește conservat

Ceapă feliată subțire

Castraveți și morcovi murați

Măsline

Mango tăiat cubulețe (opțional, în funcție de disponibilitate)

Pui la grătar mărunțit/ pește

Sosul 2 linguri de ulei de măsline, 1 lingură de oțet alb sau de mere

1 linguriță de semințe de muștar, sare și piper după gust

V-ați gândit citind cărțile sau văzând filmele cu pirați cât de important era bucătarul pe o navă chiar dacă nu avea grade marinărești. Păi de el și capacitatea lui previzibilitate depindea supraviețuirea tuturor. Salmagundi este mai mult un concept decât o rețetă. În esență, este o salată mare, compusă, care încorporează carne, fructe de mare, legume gătite, legume crude, fructe și nuci și este aranjată într-un mod elaborat. Gândiți-vă la ea ca la un fel de Salata Niçoise. Datând din secolul al XVII-lea, salmagundi se referă la sortimentul mare de ingrediente care oferă mesei o gamă largă de arome și texturi pe o singură farfurie. De asemenea, este și o modalitate de a folosi fripturile și legumele rămase într-un mod nou, izbitor. Salata de dimensiuni reduse pentru o masă este de obicei servită la prânz sau ca parte a unui picnic. 

 

Frumusețea rețetei de salamagundi constă în versatilitatea sa. Înlocuiți sardinele cu pește afumat sau omiteți mango-ul dacă nu este disponibil pentru un preparat mai fidel. Pentru o experiență piraterească mai autentică, folosiți legume murate și pește conservat, deoarece pirații adesea duceau lipsă de provizii proaspete.

 

. 

.

Un filosof și supa lui

 

Ca pofticioasă, îmi plac mult informațiile legate de arheologia gastronomică. Acum am dat despre un articol interesant legat de supa de linte. Eu sunt fan supă (cremă) de linte și chiar îmi invit prietenii la restaurantul turcesc pentru a o gusta dar asta nu o să mă transforme într-o persoană mai înțeleaptă. Ia ascultați povestea!

 Supa stoică de linte a lui Zenon, este un fel de mâncare ”umil” și hrănitor, inspirat chiar de fondatorul stoicismului. Asta spune articolul care dă mult mai multe explicații și îl găsiți mai jos. Tot acolo puteți citi informații despre Zenon.

 

În Grecia antică, rețetele nu erau înregistrate în cărțile de bucate așa cum sunt astăzi. În schimb, indicii despre ce mâncau oamenii erau împrăștiate în piese de teatru, poezie și conversații filozofice. Această versiune de rețetă este adaptată după ”Mese și rețete din Grecia Antică” de Eugenia Ricotti și surprinde simplitatea prin care se definea viziunea lui Zenon asupra hranei. El credea că mesele ar trebui să hrănească corpul, mai degrabă decât să ispitească simțurile. Adept al său, Musonius Rufus, învăța că apetitul era primul loc pentru a antrena autocontrolul. Dacă vă sună cunoscut e un bun început. Probabil că este și primul dietetician. A mânca încet, a alege alimente simple și sănătoase și a evita luxul însemna a trăi cu rațiune și virtute. Această supă reflectă acest spirit.

Supa de linte era făcută cu ingrediente comune, accesibile și cum am zice acum, sustenabile. Totuși, rețeta antică surprinde un pic prin echilibrul elementelor. Dulceața prazului și a morcovilor se întâlnește cu un ”bulion de leguminoase, ușor și pământos. Să ne aducem aminte că pe vremea aceea tomatele și ardeii locuiau doar în America.Stropul de ulei de măsline adăugat însemna bogăție fără excese. Și exact doisprezece semințe de coriandru sunt adăugate în fiecare bol, aducând o notă specială care încheie preparatul. Nu unsprezece. Nu treisprezece. Doar doisprezece. Așa că atenție la numărat! 

 

Dacă vorbim de filosofie atunci hai să folosim și un pic de reflecție în ceea ce am scris mai sus. Gândiți-vă că această supă ar putea surprinde gurmandul modern cu profunzimea sa bogată. Eu când o prepar, e adevărat că rețeta mea e turcească și are un pic mai multă iuțeală și o cremozitate de mătase, nu prea îi pun praz dar ceapa îi aduce o aromă completă fără a fi nevoie de sotări sau emulsionări greoaie pe bază de grăsime. Iată că uleiul de măsline, turnat crud în bol, oferă atât textură, cât și corporalitate, amintind de un strop final din bucătăria mediteraneană de astăzi. Picul acela de oțet și miere adaugă un contrast subtil care trezește cerul gurii fără a copleși simplitatea bazei. Mie coriandru îmi place la preparatele din pește dar de acum încolo o să îl încerc și la supele de leguminoase pentru acel ”je ne sais quoi” special care face mâncărurile de neuitat.

 

Ce ziceți, o încercați? Dacă da, atunci gândiți-vă că a mânca această supă este nu numai o foarte gustoasă alternativă dar și o călătorie în timp și ei bine, în practică filosofică. Invită gurmandul (adică și pe mine) să reflecte asupra virtuților reținerii și aprecierii fiecărei linguri. Fiecare îmbucătură este o oportunitate de a ne reconecta cu valorile lui Zenon din Kition: să mănânci pentru a te hrăni, nu doar pentru plăcere, și să trăiești fiecare moment în armonie cu rațiunea și natura. 

 

Într-o lume a fast-food-ului și a aromelor spectaculoase, supa de linte oferă o cale străveche către o hrănire conștientă.

 

Rețeta antică: 450 g de linte, 8 căni de supă (de legume sau carne ușoară) 1 praz mare, tocat 1 morcov, feliat 1 tulpină de țelină, feliată 1 ceapă mică, feliată 2 linguri de oțet (de preferință oțet de vin) 1 linguriță de miere, ulei de măsline (2 linguri per porție)

Sare și piper după gust

12 semințe de coriandru per farfurie. Le puteți pisa sau nu.

.

 https://eatshistory.com/zenos-stoic-lentil-soup-a-taste-of-ancient-greek-philosophy/?fbclid=IwY2xjawKvaxdleHRuA2FlbQIxMABicmlkETA3dEZnWHZHcHE0RzMzb29aAR6TVpGFjTm1XpxXn_LMr-7F5dhCfDbHSy3lPpc40-ns-LFajrDLnlAKuIuFrg_aem_bsLhtaeNN7J_K

 

 https://ro.wikipedia.org/wiki/Zenon_din_Kition?fbclid=IwY2xjawKva09leHRuA2FlbQIxMABicmlkETA3dEZnWHZHcHE0RzMzb29aAR5U5XiEbNIdzU4oZKvZ2F9t_VJPzCG_lo-DBQGAxIQ3bp3m9YCv3x4tRRE9fw_aem_8IzmU87e46T-jS9N7QVpXg

 

Nu e greu să mănânci ca un gladiator!

 

Nu e greu să mănânci ca un gladiator! Eu chiar am făcut-o acum de dimineață.

De fapt toți cei care mănâncă cereale la micul dejun cred că au încercat deja rețeta acestora și care datează de mii de ani.

Imaginea gladiatorului roman din filme este adesea cea a unui războinic ”bine lucrat,” puternic și agil, care înfruntă adversari în arenele sângeroase ale Romei antice. Dar, în realitate, acești războinici, erau cunoscuți și sub numele de „oameni ai orzului” și erau adesea mai grei și mai robuști.

Această greutate nu se datora lipsei de antrenament, ci dietei lor atent gestionate, care includea orzul ca aliment de bază. Mămăliga/terciul din orz este un preparat simplu și hrănitor și era mâncarea

preferată a gladiatorilor simbolizând tăria de caracter de care aveau nevoie în luptă. Găsim destule informații în ”Istoria Naturală” a lui Pliniu cel Bătrân. El este cel care se referă la gladiatori ca la „oamenii orzului”, subliniind importanța cerealelor în dieta lor. Orzul furnizează o cantitate substanțială de calorii și era foarte apreciat pentru capacitatea sa de a dezvolta masa corporală și rezistența - trăsături esențiale pentru gladiatori care aveau nevoie atât de forță, cât și de protecție pentru a rezista rănilor din arenă.

De ce gladiatorii erau corpolenți și nu slabi? Spre deosebire de percepțiile noastre moderne despre războinicii supli, ”cu pătrățele”. gladiatorii erau adesea intenționat mai grei. Această masă corporală suplimentară nu era doar pentru rezistență, ci servea ca strat protector împotriva tăieturilor și rănilor superficiale.„Căptușeala” adăugată, putea reduce impactul rănilor fără a compromite rezistența și puterea generală a unui gladiator. Orzul, în combinație cu alte cereale și semințe, a jucat un rol central în obținerea acestui efect. Proprietățile sale fac ca digestia să fie mai lentă și susțin energia în timp ce construiesc și mențin un fizic robust. Acuma să vă văd ce faceți cei care țineți diete?

De ce orzul a fost un element de bază al gladiatorilor? Orzul era accesibil pentru prețul său scăzut, pentru accesibilitatea sa și calitatea nutrițională, ceea ce îl făcea o alegere perfectă pentru gladiatorii care aveau nevoie atât de forță, cât și de rezistență. Această cereală bogat în fibre, magneziu avea și o cantitate modestă de proteine, în timp ce carbohidrații săi complexi ofereau energie de lungă durată. Combinată cu semințe de in, devine o sursă excelentă de acizi grași omega-3 și fibre. Coriandru e adăugat pentru beneficiile sale digestive așa că această „polentă de orz” forma o masă completă.

Cum se prepară terciul de orz ”în stil gladiator”? Mămăligă de orz (”Mamăliga Hordeacea”)

Se obține un terci consistent, preparatul din orz măcinat, semințe de in, coriandru și sare. Terciul este îmbogățit cu adaosuri

cum ar fi felii de piersici, nuci și miere, pentru o notă modernă. Totul e gata într-o jumătate de oră.

Ingrediente

1 cană de făină de orz măcinată sau crupe de orz măcinate

1 lingură de semințe de in măcinate

1/2 linguriță de coriandru măcinat

1/2 linguriță de sare

3 căni de apă

Fructe opțional.

Instrucţiuni pentru mâine dimineață

Pregătiți baza: Într-o oală medie, aduceți apa la fierbere. Adăugați sarea, semințele de in măcinate și coriandrul în apă, amestecând pentru a le combina. Adăugați orzul. Încorporați treptat orzul măcinat cu un tel pentru a evita formarea de cocoloașe, apoi reduceți focul la minimum. Continuați să amestecați regulat pentru a preveni lipirea. Gătiți până se îngroașă: Lăsați amestecul să se gătească timp de 20-25 de minute, amestecând până când capătă o consistență asemănătoare terciului.

Servirea și ornarea: După ce combinația e îngroșată luați-o de pe foc și lăsați-o să se odihnească câteva minute. Serviți caldă, presărată cu felii de piersici, un strop de miere și o mână de nuci tocate.

 

. 

.

Sineală

Orele matinale sunt momentele mele de meditație, rugăciune și gândire critică retrospectivă și, spun eu de idei noi... Așa că de (dis de) dimineața, am dat peste o veche fotografie, printre puținele făcute în facultate. Fotografia, care la mine are scris pe spate numele colegilor este din aprilie 1982 de la Vulcanii noroioși, Buzău: excursia noastră la terminarea cursului de îmbunătățiri funciare. Din lipsa fondurilor nu mai beneficiam de excursiile acelea fabuloase prin toate cramele țării, așa că ne-am mulțumit să poposim doar la Valea Călugărească la înapoiere, acolo unde era Institutul Național de Vinificație.

Și azi, după 43 de ani, am două gânduri în minte: Primul legat de faptul că nu prea am (avem) fotografii din anii facultății. Oricum, nu ca acum din cele făcute în toate momentele și toate ipostazele. Și de aceea, acest memento îmi stârnește amintiri prețioase și desigur celor ce se vor regăsi acolo multă bucurie.

 
Apoi uitându-mă la culorile alb-negru de la Vulcanii noroioși mi-am adus aminte de cuvântul ”sineală” folosit foarte mult de bunica mea. Asta era culoarea zonei, amestecată cu pământ și mirosind a sulf. Sineală, luată separat, este o anume nuanță de albastru uimitor, culoare care, mi-a stârnit mii de amintiri olfactive legată de spălatul rufelor și acele mici cuburi de albăstreală folosite la ”albitul” lenjeriilor. Hmmm! Nebăgate în seamă atunci, rămase în memorie pentru totdeauna, respir azi, în minte, odată cu formarea zgomotoșilor bulbuci noroioși (gazoși). Respir mai adânc. Iar mintea mă duce la odoarea de sulf sau de orice altceva care-ți lasă gust metalic în gură.
 

Sentimentul rămas e acela că ești și stai pe un organism viu...

sineálă (-éli), s. f. – Vopsea albastră, indigo. Bg., rus. sinilo, din sl. sini „negru” (Cihac, II, 336; Tiktin; Iordan, Dift., 82), cf. sein. – Der. sineli (var. sinili), vb. (a clăti rufele cu albăstreală); sineliu (var. siniliu), adj. (albăstriu).

 

 Cuburi cu sineală, albăstreală de rufe

Cameea, cizmulița din piele de șarpe și Securitatea comunistă

 

Semne de neuitare

 

Mi-am impus să îmi pun pe deget din nou acest inel ca semn de respect și ne-uitare. Uneori ca vremurile să nu se mai întoarcă, trebuie să nu uităm întâmplările și rostul lor.

 

189... Această camee din fotografie a fost primită de mama bunicii mele ca dar de nuntă. Era într-un set de 3: cercei și medalion. Montura din aur era sofisticată, cu niște cârcei de viță de vie iar cameea era prinsă în aur de patru gheruțe fine.

 

1926 - Străbunica mea, a transmis-o mai departe, la nuntă bunicii. Iar bunica, avea de gând să facă asta cu una din fiicele ei. Dar nu s-a mai putut.

 

1946 - Încetase războiul și familia mamei mele s-a reîntors de la Moeciu - locul lor de refugiu, în Ploieștiul bombardat. Casa noastră din Piața Anton, scăpase ca printr-o minune. Vis-a-vis erau două case făcute praf, două dealuri de moloz. Bunicul a plecat la servici, lucra ca CFR-ist și bunica s-a apucat de curățenie. Puținii bani de rezervă pe care-i mai aveau și care oricum se devalorizau, i-a ascuns în gheme mari, cât o minge de fotbal, făcute din șnururi de zdrențe pentru preșuri. 

 

Nu trecuseră două ore de la înapoierea lor și pe stradă s-au auzit împușcături. Mitralieră. Așa că lăsând ușa de la intrare așa cum era, descuiată, a apucat doar să-și ascundă cei 5 copii. Ascunzători ca vai de lume. Mama, la 5 ani era cea mică, și-și amintea cum o pufnea râsul sub pat, pentru că stăteau acolo înghesuiți și ei i se părea că e o joacă. Ba chiar îi gâdila  pe ceilalți. În curte, culcând poarta la pământ a intrat un soldat sovietic. Cel cu mitraliera. Căra un sac plin, s-a uitat prin curte, a spart toate geamurile casei într-un tir de mitralieră apoi s-a proptit în ușa de la ”camera de la drum”. Acolo era sufrageria bunicii. Ai mei nu mai răsuflau de frică. A înghesuit în sac ce a găsit prin vitrine, ceea ce apucase bunica să scoată din pivniță, adică obiectele de argint și evident tot ce nu era perisabil. A deschis sertarele și a luat bruma de bijuterii și ceasul de masă. Două gulere de blană din cuier. Bijuteriile, erau într-o cutiuță mică, adică un mic colier de perle, setul de camee și ceva cercei desperecheați, ai copiilor. Apoi a mai tras un tir lung de mitralieră pe peretele exterior al casei, ca și cum o însemnase și a plecat. Familia mea a mai stat o oră sub paturi. Doar bunica îndrăznise să se uite pe fereastră și să vadă spatele și uniforma soldatului care, ca un Moș Crăciun, căra sacul plin. Apoi cu teamă s-au ridicat de acolo și timpul a început să curgă, într-o relativă normalitate. În curte, bunica a găsit o cizmuliță din ”piele de șarpe” scăpată și cameea din medalionul în care nu fusese foarte bine strânsă în montura ei.

 

1966 - Au trecut anii și când eu, la rândul meu aveam patru - cinci ani, am tras cu urechea la poveștile pe care mama și bunica le spuneau când găteau împreună. Eram după ușă și trăgeam cu urechea la ceea ce păreau ”secrete” care nu trebuiau auzite de copiii mici și guralivi. Așa am aflat pentru prima dată de povestea cizmuliței din piele de șarpe și de cameea cu pricina. Tot atunci bunica mea decretase că aceea camee mi se cuvine mie, ca cea mai mică fiică, a celei mai mici fete și mama își imagina că până o să cresc, o să găsească ceva aur în așa fel ca bijuteria să fie purtabilă.

 

1986 - Am împlinit 25 de ani, terminasem facultatea, lucram de un an la fermă, undeva la sat și cadoul părinților mei, la aniversare a fost un inel frumos, montat cu o camee. Mama strânsese toate resturile de aur din tortițe uitate, adunase penițe ani de zile și cumpărase de la un coleg de servici,  2 grame dintr-o brățară adusă din Irak. Ploieștiul era plin de cei care lucrau în petrol în zona Irak, Iran. Atunci mi-a spus din nou povestea cameei care trecuse prin 4 generații de femei din familia noastră. Varianta oficială.

 

1987 - Am fost căutată la Ferma din Ciorani de un lucrător de la Securitate.Unul venit special de la Ploiești. Nu ajunsese în câmp după mine doar pentru că paznicul de zi, pierit de frică, îi spusese că nu se știe prin ce parte a fermei voi fi fost eu. Îmi lăsase o citație să mă prezint la Ploiești la Sediul Securității. Fără explicații. Toată lumea m-a privit suspect. Eu mă gândeam că sunt chemată cu probleme legate de recolta de legume. Mama, împrumutase ceva benzină și a venit să mă ia cu mașina de la Ciorani și să-mi spună întreaga tărășanie. Colegul de servici de la care ea cumpărase legal aurul, cu acte și chitanță, fusese pârât că face speculă și avea un proces „de ilicit”. Ce avea ilicitul (specula) cu Securitatea acelui timp și nu cu Milița nici azi nu am aflat logica? Oricum mama dăduse declarații la Sediul Securității de trei ori. Timpul/nopțile state acolo însumau mai mult de 36 de ore. Era o vreme când astfel de întâmplări nu se aflau instantaneu ca acum chiar dacă ne despărțea doar 40 de kilometri ( Ploiești - Ciorani). Ancheta, pentru cele 2 grame de aur se terminase prin hotărârea de confiscare a prejudiciului. Adică a inelului. Mama a decis că nu are rost să merg și eu la declarații așa că mi-a luat inelul și a mers ea să îl ”depună”. Ea figura ca proprietară a celor 2 grame deci ea îl și înapoia. Marele noroc și o adevărată întâmplare a fost că acolo, în sălile de așteptate ale anchetatorilor, a stat să le vină rândul, alături de bijutierul care îmi făcuse montura bijuteriei. Din brățara respectivă cumpăraseră 6 persoane câte o bucățică și-și făcuseră verighete, cerceluși pentru copii, toți la același bijutier. Un maestru în lucrat aurul, dumnealui, om în vârstă, calm, trecuse, cum spunea, lună de lună prin astfel de proceduri, menite să bage frica în oase. Și dumnealui i-a explicat mamei că nu e nevoie să dea tot inelul ci să restituie cele două grame de aur. Așa că mama, conspirativ, s-a reîntors cu bijutierul la atelier, au tăiat montura, au cântărit cele două grame și în jumătate de oră, au scăpat de anchetă. Mama a început să adune din nou stilouri chinezești, cu penițe din aur.

 

1990 - Am avut din nou inelul pe deget. Cu o montare mult mai simplă.

 

2025 - De la un timp inelul nu l-am mai purtat. Cameea e fragilă și inelul mi se părea că îmi e strâmt. La marile evenimente îl pun cu mare drag pe deget. Dar săptămâna acesta am decis să-l port din nou. Pentru că trebuie să-mi aduc aminte în fiecare clipă, văzându-l, toate simbolurile pe care le încorporează această camee. El nu mai are valoare materială ci doar una profund sentimentală, legată de simbolurile și valorile pe care le poartă, legată de vremuri tragice și de vremuri fericite. Și de modalități prin care eu să fac diferența între ele. Și mai ales cum leagă o bucățică de calcedonie sculptată, patru generații, 125 de ani, din care să învăț ceva, pregătindu-mă probabil să predau cameea celei de-a cincea generații.

.

Fleacuri stacojii

 Str Ion Scărlătescu (București) Compozitor

 

El era compozitor! Trebuie să ascultați ”Bagatela” cântată de Ion Voicu (o aveți în primul comentariu). Și nu, nu suntem rude.

Prin anii 60, atunci când eram întrebată la școală ”de-a cui sunt”, bunicul matern (adică un Rădulescu) mă învățase că în Ploiești sunt 3 ramuri de familii Scărlătescu unele bine văzute, altele nu. Și aceste ”3 clanuri” nu sunt înrudiți. Și e bine să spun din ce ramură provin. Nu eram rudă (cu părere de rău) nici cu actorul de la teatrul ploiestean, cel pe care-l auzeam mereu la teatrul radiofonic: Florin Scărlătescu.

Eu mă trag dintr-o combinație ciudată de târgoveți. 6 generații de ploieșteni. Când râd în sinea mea îmi spun: cofetar&geambaș, hmmm! (asta practicau la începutul secolului trecut străbunicii mei). Dulciuri și călătorii? Bifate amândouă. Înseamnă că de altundeva, mai din adânc vin „iubirea mea” necondiționată pentru brânzeturi, icre moi, măsline, și afumături. Plăcinte de tot felul! Of, of grecii ăștia bată-i vina! Mai aveau ei în surplus dragostea de mai bine și curajul schimbării, un simț al umorului grozav care s-a adaptat mănușă la ”râsu-plânsu” tipic ploieștean. Erau mari povestași și aveau o foarte mare capacitate de regenerare după calamitățile vieții. 

 

Ușurel, încep să înțeleg că aveau și o mare deschidere de a oferii femeilor din neamul meu cea mai bună educație posibilă.

 

Așa că azi, onorăm culoarea ”Scarlat”(stacojiu)! Cel care mi-a atras atenția și cu care am discutat/disecat mult despre ”Scarlat” este domnul Șerban Foarță (la Timișoara desigur). Dumnealui are o carte ”Roșul ușor este rozul iluzor” așa că la lansarea cărții fiind noi în tema despre roșu am avut parte de multe ”înroșiri”. Cu dumnealui mai am ceva în comun. Iubim numele Yvonne.

 

Foto: Un/O Scărlătescu de București.

bagatelă, bagatele substantiv feminin

• 1. Lucru de mică importanță; obiect de mică valoare, neînsemnat.

  sinonime: fleac, nimic

 

 https://www.youtube.com/watch?v=fGF8LffuJ4U