gânduri de creștere - III -

”În depărtare am văzut ceva, m-am apropiat și am văzut un om. M-am apropiat și l-am văzut pe fratele meu!” (proverb tibetan)

                                                Bușteni, 1998

În singurătatea  platoului muntos nu era decât el, omul care urăște. De abia l-am zărit.De abia l-am recunoscut. Micimea lui m-a stârnit. 

Sus, un eu și-un el care ne măsuram cu ruleta sentimentelor. Acum îmi dau seama că centimetrii mei spirituali sunt insuficienți. Fizic, un eu și-un el, egali. Faptic, un duel de tăcere. Și după toate astea observ că nimic, în jur, din spectacolul muntelui nu s-a schimbat. Nici o piatră măcar nu se rostogolit de pe urma urii lui.  Cred că amândoi admirăm peisajul și peste amândoi venea boarea răcoroasă și tămăduitoare dinspre brazi. 

Îmi imaginez, acolo în nemărginita panoramă, acolo sus, unde doar soarele și păsările ne privesc: el imens și greoi, purtându-și ura și eu imens și greoi purtând făloșenia cu care mă împăunez din cauza permanentei mele iubiri pentru oameni. Distanți.  Căci nici eu nu i-am dat nimic acestuia, de frica molipsirii mele cu preaplinul lui de ură. 

Văzându-l, ascultându-l, observ vă ura se naște din orbire. Cum să nu ajuți un orb, călăuzindu-l? Revolta lui nu duce nicăieri. Doar la descărcări clocotitoare...

Îmi zic: 

Încă n-am învățat că toate acestea se rezolvă numai când mă pot ancora de Dumnezeu. Și aștept cu nerăbdare ora când Lui i se va face milă de suferința și nehotărârea și conștiința mea... și  eu în sfârșit voi fi fiind umil, uitând de propria-mi revoltă și dorind să mă schimb.

- ”Știu că Tu, mi-ai legat sufletul cu durere. Știu că încerc să protestez. Și știu că fac asta, pentru că nu înțeleg. Nu pot înțelege totul. Dar înțeleg că atât timp cât mintea mea cerne astfel de lucruri este pentru că încep să întrevăd și speranța. Și bucuria faptului că încep să am sens. Lipsit de sens sunt atunci când sunt singur. Și atunci când fiind în stare, nu sunt sprijin altora. Și toate acestea care apasă asupra inimii mele, sunt, pentru că m-ai legat de Tine. Nu sunt lanțuri ci dragoste. Dragoste care naște suferința - mă învoiesc - dar care produce și creștere. Creștere, la fel cum veștejirea, produce eliberarea sămânței.

Sus, în singurătatea platoului muntos, am primit un răspuns. 

- Oh Doamne, eu ce fac? Ce fac? Ce mă fac? Aleg sau  ... refuz?

  

gânduri de creștere - II -

Doamne, atâtea gânduri dau năvală că mi-a stat mintea dintr-o dată!

 - De pildă, azi,  o să stau deoparte la tot ce incită, la ură și violență! îmi zic. 

Și încep să mă simt mai bine încercând să scap ușor de propria-mi cercetare. Păi cui îi place să fie examinat? Chiar și de el însuși? 

- Adică, .... și încep să-mi fac o serie de restricții, din zona de unde cred eu că îmi vin mie, ”ura și violența” . O listă lungă.... Îmi promit că o să le respect... Ca și cum m-aș putea izola complet de din-afara mea ...

- Să mă apuc să-mi fac curățenie! îmi zic. 

Nu mi-e teamă să spun că adun astfel de lucruri ca violența și ura. Unele doar uitându-mă în jur și pe altele fabricându-le. Nu ”dă bine” să spun că și eu fabric așa ceva, nu-i așa? Dar la o adică,  cine ar crede că un suflet care se muncește să crească nu produce și deșeuri  toxice? 

Tot mă îndepărtez gândindu-mă la acele suflețele care se abțin  de a nu explora. Nu scotocesc. Vai de ele! Ar fi la fel ca papucii chinezești, puși de timpuriu pe piciorul fetițelor. S-ar auto - schilodii, plătind prețul conveniențelor sociale.

Se prăvălesc peste mine termeni,  gradații, numărări comparatorii? Găselnițe ca să îmi amăgesc timpul... și temerile ... și ... nesăbuința... căutându-mi răspunsurile, nu drumul.

Vreau să aflu răspunsuri repezi, în care să mă regăsesc. Vreau să ajung la perfectabilitate fără experiențe,  ...., fără experiențe dureroase mai ales.  
Se prăvălesc peste mine termeni,  gradații, numărări comparatorii? 

Uit mereu ordinea naturală a lucrurilor,  e aceea că coacerea nu poate exista fără fructificare.

despre scrisul meu I

Să meditezi, desferecându-ți cu sfiicioasă nedumerire adâncurile, apoi să scrii și iar să cugeți la toate cele ce erau în tine și asta cu franchețe, sunt procese necesare. E o oglindire a ta, ce trebuie să o faci sistematic și alternativ. E drumul până la sursă de unde țâșnesc niscaiva izvoare dar unde recunoști și limanurile ce necesită decolmatarea. De aici, inevitabil, decurge descoperirea interimatului adâncimii tale spirituale și accepțiunea apartenenței sursei tale, la Sursă.


Scriitura mea pornește de la deplina convingere că fiece cuvințel rostit, hrănește; cuvintele au întrucâtva rolul ”laptelui”. Sunt o pofticioasă de cuvinte și ades îmi plouă-n gură, în diversele experimente, exersând mirarea (și nu răutăciosul) de a comunica: că sunt și că suntem. De aceea mă recunosc într-un fel de scrib, care face și o fișă de degustare a vieții trăite ce ne-o datorăm împlinită. Însă fără ritmuri nebunești, fără să etalez dispreț ori nemulțumire pentru viață  și mai ales fără să-mi arunc umbra, peste alții; îmi doresc să creionez doar contururi de o cât mai mare fidelitate a trăirilor afective cu bucuria explorării fundăturilor din noi. Vreau poate să surprind elasticitatea la nivelul sensurilor; să dăruiesc piruete de cuvinte ce se suprapun timbrate, peste sentimente lipsite de strălucire; ori, poate, să dau un gust oleacă mai estetic, transmițând sper cârcotașilor bolborositori, că viața e posibilă și altfel.

abdicarea

”Dumnezeu, care citește în toate inimile, știe până unde viețile noastre sunt împlinirea cuvintelor noastre." ( Abdu'l Baha)

De ieri, am abdicat de la domnia lui ”Eu”! m-am întors spre mine însămi și am văzut că imaginea mea era ”doar  a unui dulap plin de mărfuri”.

Mi-am zis:

”- Aceste acumulări prăfuite au fost întotdeauna bine zăvorâte în dulapul numit ”sine”. Bine păzite de mine. Unii le văd ca pe  ”neprețuite comori” dar sunt doar balast inutil. Toată strânsura îmi demonstrează cât de mult mi-a plăcut să posed! Dar și cât timp îmi ia  să le știu, să le enumăr să le amintesc celorlați...”


Azi e o zi grea căci este închinată pregătirilor. Și n-o pot face altfel decât reluându-mi vechea mea meserie, aceea de semănător. Și primul lucru la care m-am gândit a fost să-mi cunosc și să-mi controlez sămânța. De la un timp, folosesc sămânță divină. Și nu pentru sunt sigură că  hambarul e plin sau pentru că am siguranța că o astfel de semănătură e total fertilă ci pentru că știu   c u m   va germina ea. 


De demult, pe mai departe, aveam tot felul de griji. Asta de demult. Am făcut între timp multe exerciții de neîngrijorare așa că mă pot ține în frâu. Surprinzător dar începe să meargă. Nu pot zice că e ușor. Ca oricare altul, vreau să fiu la înălțime. Să mă vadă ceilalți cum și cât sunt la înălțime. Să mă vadă ei, dacă se poate de undeva din urma-mi. Dar îngrijorarea m-ar arde inutil. Așadar nu mă voi mai plânge. 

- Oamenii nu se pot lăsa cuceriți de cuvintele mele de la început oricâte variante de rețete aș folosi, oricâtă inspirație aș avea ... Totul e să nu-i constrâng.

- Nu mă voi grăbi să arunc cu vorbe. Vorbele multe sunt predici frumoase, stufoase. Nu mă voi stoarce de entuziasm folosind frazele cu multă dibăcie, cu abilitate, cu zgomot, cu gesturi teatrale.  Vorbele mele ar putea să se îmbrace cu sens. Sens nou și înțeles hrănitor. Fiecăruia altfel. 

- Unul dintre cele mai grele lucruri de zis,
 atunci când le ai de zis,  este a înțelege despre necesitatea sacrificiului. Sacrificiul, este durerea  care sculptează în înțelegerea noastră. E o rafinare și nu trebuie înțeles ca amputare sau o uscare. Nu ar trebui să ne afecteze ca o cangrenă în personalitatea noastră ci ca și cum asistăm la o prospecțiune pentru descoperirea  în maiadâncul nostru, a unui alt mugure.

- Și dacă nu simt neliniștea unei emoții puternice nici n-ar trebui să mă gândesc să intru în inima cuiva. Nici nu am cum să folosesc instrumentele contabilului, ... ale istoricului ... ale criticului... ale prietenului fățarnic ... ale pescuitorului înfometat de oameni...  Pentru că centrul ființei unui om este antifonată să stea departe de tot ce e nevrednic. Și nevrednice sunt orice alte mijloace ce nu au  forma unui miracol.


Cel mai important e cum mă raportez eu la starea ogorului interior al celor din jurul meu. Cum voi putea ca prin respect infinit să-i ajut să-și îndeplinească menirea, aceea de câmpie a libertății. Și în același timp să le ofer fidelă o  oglindă a Soarelui Adevărului!


Și acum, doar adăpostul înserării mă desparte de ultima etapă. Înainte de o binecuvântată odihnă, obligatoriu, mi-am înnodat o rugă proprie:

”- Ah Doamne! Cu recunoștință înțeleg că tu ești Cel care ai readus această nouă Primăvară Divină. De aceea o știu, semințele vor germina. De aceea, de mâine chiar, odată cu îngemănatul zorilor, eu ca umil servitor al tău, voi putea porni la drum. 

Îmi pun ca bagaj unic, grăuntele meu de credință. Voi avea încercarea de a fi neabătută. Voi merge în lung și-n lat. N-o să răscolesc ci doar o să presar. Tandru. Una cu încă una! Zi după zi. An de an.”

- De acum mi se vor înșirui recoltele? 

- Întru gloria Ta! 

(2004)

ți s-ar duce iarna din tine ...

Nu simți uneori că sufletul tău e greu de purtat? E pentru că ai obosit de comorile pe care le-ai strâns și care acum te înghesuie și te îngreunează. 

Și dacă ești conștient de asta nu constați că este o slaba ameliorare a situației, doar s-o ști?

E nevoie de deblocare. Uneori cu securea. Căci e nevoie de atâta loc până la nivelul în care inima să știe să se întoarcă înapoi și să înceapă să ardă cu o flacără porfirie... și măcar câteva alte respirări de tine, s-o poată lua pe poteci diferite.

așa visez

- Te-ai uitat vreodată la stropii de ploaie pe care soarele îi transforma în mici curcubeie? 

   Așez în fiecare picătură, figura  cuiva. Portrete înmiite!Așa visez eu oamenii. Visez trează, portrete mișcătoare, diverse, oglindite în fiecare strop de ploaie .... O întreagă lume.

Și uneori, când strâng ochii bine, bine,  senzația e atât de intensă, atât de reală, încât însetată de toți acești necunoscuți, ce îmi pot deveni prieteni, scot limba, ca stropii să-mi cadă pe limbă. 

alungarea singurătății

M-am aprins a lumină, cu gânduri de dragoste.  

- Care dragoste? 
- Oarecare dragoste. 

- Către cine? 
- Către oricine. 

- ”Oricine”le poate fi iubit? 
- Poate fi iubit! zic, că tot e mai bună dragostea decât  fără dragostea. Și mult mai bună ca sterilul de, din, prin și la dragoste. 

Apoi pe ploaia ce se cerne mohorât, am sfidat-o pentru că  mă simt mai bogată prin faptul că există atât de multă lume în juru-mi. Îmi sunt alături mulți de ”oricine”. Inclusiv tu. 

- Care tu? Cine tu? 
- Tu, oarecare. Oarecine. 

- Câți de ”tu” sunt în tine?
- Câți de ”tu” sunt în mine! O bogăție de ”tu”. 

Am zâmbit. Cu un singur motiv. Vroiam ca tu-ul, din 'năuntrul meu să mi te uiți prin ochii, să te vezi tu pe tine  așa cum numai eu te pot vedea. Și să nu te mai simți singur. Niciodată. Și să fi mai bogat dacă nu cu gândurile mele de bine și de bun măcar cu o strașnică gâdilătură a răsuflării mele pe undeva pe sufletu-ți.