ca o harpă

Îmi aduc aminte cu greu
vocea ta, harpă melodioasă ...
mai ales,
cuvintele pe care le pronunți, râzând...

Absența ta...,
opera mea neterminată.
Iar diminețile
când mă trezesc devreme
în mine-s prizoniera absolută,
a tuturor
cuvintelor tale nerostite.

Am renunțat la pavăze
chiar dacă numai gândul la tine
rănește și zgândăre
în multiple fațete,
alfabetul trupului meu.
Încă nu știu ce-o să fac cu miile de lucruri nespuse
care tremurând de văpaie,
te purifica în mine
ca pe un fulg de zăpădă
alene ațipit.

Pietate

Dimineața, mă trezesc devreme în mine
Sechestrată în Tine
prin toate cuvintele mele
Până la limpezire...

Mă vatămă presupusele mele sentimente
În serpentina cuvintelor zimțoase,
Întineresc cu o moarte,
Știu că Mă vei domni,
Și astea-s roadele sfinte pe care le păstrez cu nădejde ...

Ziua-ntreagă Te văd, în toți oamenii
Te-aștept în toți oamenii...
Cu temeritate,
Refac totalitatea literelor sufletului meu
Și picur fierbinte ceara gândurilor
Jur împrejur.
Până ce răsar curcubee.
Deasupra.

... care nu se mai oprește ....

În țara mea interioară,
am înghițit lumină
până-n creștet,
și până ce ea,
m-a golit de întunericul ăsta gros
evaziv, pântecos.

Bezna ce mă sechestrase, s-a risipit
gândul meu licurici
scăpărat-a
iar diminețile mele uscate,
au luat foc.

Cum tremură de para focului
Coarnele zbuciumânde ale cerbilor mei
Ce se afundă adânc
În sufletul meu păduros.
Doar o ciută privește sfielnic de pe un colnic al inimii.


Iubirii mele, care nu se mai oprește,
îi răsare o nouă lume de sânziene.

Iubind

Mi-am închis aripile,
șifonate,
mi-am ascuns ghearele cuvintelor
în mănușile tristeții,
pentru că-mi sfâșiau propria umbră.
Mi-am domolit clocotul sângelui , molatic.

Deci, trăiesc în pielea mea ca un necunoscut.

După ani fără de număr,
de captivitate
cât de mi-au înnălbit sufletul,
Vă las, visele mele dragi și libertate!!!
Eu m-am dizolvat iubind, în scrisul meu.

cuvinte tainice II

Caii emoțiilor mele, sunt dresați în tăcere...
oare voi înșeua și alte sentimente?
Care e voia Ta?
Pe drumul ăsta merg,
ostenită și-mpovărată,
plină de nădejde.

Îngerii cântă oamenilor, de bună voință.
Cine iubește, cântă a neîntristare.
Cuvântul, se face Cer.


Azi,
celebrăm bună voia
desfătare tainică.
Azi,
trecem pragul
plini de harul de a-L cunoaște....

cuvinte buluc

Ce buluc!
Ce bucluc,
cuvinte, berechet!
Îmi vine să-mi deșert cuvintele întru-n exercițiu de libertate totală
Să le împrăștii pe o arie cât mai mare.

Câte povești,
deschizând larg ușa camerei mele
ce izbucnire,
deschizând ușa craniului meu
ce șuvoi,
deschizând portița sufletului încarnat în mine.
E un puzzle
a ceea ce sunt
și ceea ce vreau să fiu cu adevărat.

Și niciodată,
nu am fost mai departe de singurătate ca acum...
Și nici mirosul ăsta de neobișnuit nu mă mai părăsește...
***

Am revenit în universul tău de poveste.
Te întâlnesc.

Două culori nenumite
traversează o aventură,
amestecate, de nu s-a mai văzut ...
într-un permanent mister.

Știu că e loc berechet
în tine,
să-mi picur bucuria de a exista.


***

M-am trezit, între lumea nouă și cea veche
Suspendată
Cu patima incandescenței de a face ceva împreună
Iar tu? plin de datorii față de mine,
Înglodat!

De exemplu ...,
Știai că-mi ești dator să respiri?
Respirările aceluiași dor
acelorași suflete-n în zbor...

***

Noi,
doi surzi,
la aceleași și aceleași intersecții...

De-ai știi...,
aș putea să te povestesc mai bine decât tine
de m-ai zidi tu, cu propria-ți mână.


***

Cred că iar am încurcat veacul
Vezi și tu că nu sunt la locul meu,
Sub pielea viselor mele.

Se întâmplă altceva decât normalitatea
E liniștea perfectă a sincerității mele cu mine însămi.


***

Și tu? Ce ai în valiza aia a ta?
Nu lăsa viața mea, fără tine...

***

Vis himeric

Mă silesc să-mi aduc aminte
ce vis himeric
fierbe
sub crusta mea de fildeș.


Aripi de întuneric, mă plesnesc ude,
căci tu,
Soarele meu ai fi plecat după o rază
pe cărări cenușii, sfâșiate de frică.


Mă seacă de vlagă,
Și gândul meu,
ezită să se mai îmbrace în slovă
și n-o să mai îmi vezi flori în cuvinte.


Merg,
merg înainte,
poate greșesc,
poate ocolesc,
poate ezit.
Merg,
merg înainte
aplec ochii arși de lacrimi.
Merg,
merg înainte,
Ochii, în care am închis infinituri albastre.
Merg,
merg înainte.
Chem în memorie
albastrele comori
să le opun uitării
cu amintiri volatile.
Merg,
merg înainte
spre locul unde se naște chintesența fericirii:
sau amintiri ca de exemplu:
o roză ce-și înalță parfumul
și fluturii ce se rotesc
ezitând s-o sărute.

http://www.youtube-nocookie.com/embed/xHkq1edcbk4?rel=0

Keeping Quiet

                                                        by Pablo Neruda

Now we will count to twelve
and we will all keep still.

This one time upon the earth,
...

let's not speak any language,
let's stop for one second,
and not move our arms so much.

It would be a delicious moment,
without hurry, without locomotives,
all of us would be together
in a sudden uneasiness.

The fishermen in the cold sea
would do no harm to the whales
and the peasant gathering salt
would look at his torn hands.

Those who prepare green wars,
wars of gas, wars of fire,
victories without survivors,
would put on clean clothing
and would walk alongside their brothers
in the shade, without doing a thing.

What I want shouldn't be confused
with final inactivity:
life alone is what matters,
I want nothing to do with death.

If we weren't unanimous
about keeping our lives so much in motion,

if we could do nothing for once,
perhaps a great silence would
interrupt this sadness,
this never understanding ourselves
and threatening ourselves with death,
perhaps the earth is teaching us
when everything seems to be dead
and then everything is alive.

Now I will count to twelve
and you keep quiet and I'll go.

Rouă pentru tine

 

 

beție a gândirii

jocuri "de-a abracadabra"

eclipse "de-a harababura"

promisiuni

picurări

omisiuni

prelungiri

descărcări vinovate de karme de carne,

ispitiri

ispășiri

beție a gândirii

sau zumzet al stupului trupului omenesc

năclăială

frângeri

năclăială

înfrângeri

beție a gândirii pentru surii din noi

lacrimi ce nu se pot apăra

lacrimile doar pendulează și apoi cutremură

nu se pot clăti

se pot însă dilua

dupa multe ropote

șopote

supte în izbucurile inimii

și-atâta tot.

 

rămânem așa ca un puzzle neterminat...

trăim în divinul din mine însumi.

În direct de la pragul tău ...

Îmi place să-mi basculez sentimentele,
dimineața,
la pragul tău...
Sincer,
Niciodată, nu le am îndeajuns!
Dar așa e și-n viață,
nu cantitatea primează
ci punctarea lor zilnică,
de-a lungul unui continuum.
Fără nici o verigă lipsă!

Peste bătălia aceea de demult
între ”am fi putut...” și ”vom fi fiind...”
analitic vorbind:
între p e r f e c t u l,
condițional optativ
și prezentul etern
s-a așternut un câmp de flori.

Nu praf,
nu balsam,
nu mare tălăzuită.
Câmp de flori,
bine așezat
ca să-și tragă seva
din inima mea.

Noaptea,
când e iar timpul despovărării
îmi spun:
- ”Doamne! Ce aventură mi-ai dat să trăiesc.
Ce gust!”
format din cu mult mai mult de 1000 de gusturi necorcite.
Aparte, reale, profunde.
- ”Învăț creșterea cu fiece floare
ce mi se înrădăcinează mai adânc.
ce înflorește mai mare
și mai frumos.

Iubire!
Atâta timp cât îmi trăiesc visele,
va trăi și speranța.

Cuvinte tainice

Drumeț singuratic
Pe-o sferă ... 
Cu zeci de neliniști în mine...

Mă lepăd încet de cerul gurii,
Să eliberez tainic,
Cuvintele.

Visător singuratic
Cu zeci de neliniști în mine,
Ce liber mă mișc acum prin vânt,
Liber de țărână!

O privighetoare-mi aduce în dar învățături de tril divin...
Pe când trandafirul îmi șoptește, înbobocind...

colind pentru mama

                                     

       ....  cum de-au trecut 18 ani  și de eternități de dor ...
 

N-aș fi crezut vreodată că îmi va ajunge lumea asta,
A ta,
În care mi-ai zis bine-ai venit.

O magică oglindă
Și-n care
Mi-s
Toate începuturile... infinitului.

La ce bun să-mi doresc ș-altceva?

 

M-ai învățat să fac multe,

Să râd,

Să zâmbesc,

Să mă bucur, uneori să mor de durere...

Să mă storc de iubire

Să dau

Să dau și ce alții îmi iau pe furiș ...

 
 

... și mai ales cum să ning fulgi mari albaștrii 

Peste tăcerea aspră a destinului.

Acum deja știu să fac multe:

Să repet gesturi mecanice,

Să am o viață fără cuvinte,

Și o posibilă fericire, printre corbi.

Ori, să mă las atinsă de umbra norilor

De fertilitatea pietrelor

Și de semințele ce încolțesc la umezeala lacrimilor mele.

 

Dar nu știu să fiu fără tine...

e un parcurs atât de abisal și de plin de scaieți

Încât revendic zilnic

O rugă, care să mă salveze.

 

 

Dezgheț

Amarnic pârâie-n mine
tot ceea ce nu se vede din cuvintele mele.
În așa hal m-au tulburat,
Încât au lăsat mii de mistere în mine.

Și neașteptat de multe gânduri bune.

Te rog să știi,
Nu e numai pe vorbe....Înțelegi?
Dar,
Încontinuu mi te voi primi cu colinda.

Prea multă tăcere

Te rog,
te rog
zi-mi,
nu-i așa
că
privirea mea cu privighetori
ți-a spus,
întreagă povestea?

Pentru că inima mea este acoperită de tăcere.
 

Puritate

V-am zis:
 
- Nu-i pretutindeni Raiul?

Visele noastre rămân,
Neapuse.

 “Lasă-ți viața să danseze usor  de-a lungul timpului ca roua pe vârful unei frunze” (Rabindranath Tagore )

Astăzi este o zi ”de primit daruri” și de ”făcut daruri”. Gesturi, care dacă nu sunt doar simple ”obiceiuri” ci sunt gând curat, generează valoare. Cheltuiești ceva material care produce ”valoare” în/la alții. Cea mai bună investiție, după a mea părere!

Poate așa ar trebui să arate fiecare zi: cultivându-ne credința pentru bunăstarea și binele celorlalți și privind faptele noastre cu discernământ spiritual astfel încât generozitatea noastră să genereze mai multă generozitate.

Ah, ah, ah și dacă nu ne ascundem cu asprime visele, atunci secretul îl știe fiecare: începi tu primul ... nu te oprii așteptând să fi răsplătit ... și mai ales oferă mai mult decât te aștepți să primești... și să te ții neică .

Eu mi-am început ziua, gândind să vă ofer în dar cuvinte. De la un timp, cuvintele de pe la noi, mușcă și ofilesc. Cuvinte trebuie să fie ”blânde ca laptele”, cuvinte care eliberează:

                - Crești, numai dacă rămâi verde.

               Rămâi verde numai dacă îți înțelegi și accepți scopul vieții - acela că ai de găsit o comoară -  și comoara ta e îngropată dincolo de limitele tale actuale.

                Vei găsi comoara, numai dacă vei lua fiecare obstacol, un ”semn” din care ai de învățat. Om drag azi, primește întreagă, gratitudinea mea, pentru că mă simt atât de mănoasă cunoscându-te!

.

CCVIII

Să nu crezi că iubirea e numa vicleșuguri,
Dulci mreji de carne, undiți de zâmbet și privire.
În fructul tainic, încă nebănuit în muguri,
S-amestecă tot cerul, setos de zămislire.
N-ai teamă, nu ne este iubirea eretică:
Călcăm noi doi vreo lege a inimii-n picioare?
Dar dragostea în lume e-atât de pitică,
Încât ce nu-i încape în calapod o doare...
Stăm adumbriți de-o taină prielnică durerii,
Cumplită frumusețe de chinuri ne perindă.
Rămâi cu mine pururi în târgul de mizerii,
Îți sunt o credincioasă și magică oglindă;

Te-arăt mereu dârz, tânar, frumos și înțelept,
Și de te strâmbă lumea, te vezi în mine drept.

Vasile Voiculescu "Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară"

Efectul luminii de luminș

V-am povestit, de luminișul din pădurea de la Orhei, în care primeam lumină. Au trecut mai bine de 2 ani de atunci. Se întâmpla într-un luminiș, dimineața teribil de devreme, într-o ceață de pomi viguroși și încâlciți. Acolo se ghida câteva minute o rază, peste niște butuci înverziți de mușchi și încremeniți. Obișnuiam să pândesc minunea și să mă strecor acolo, imaginându-mi cum clipele acelea înfloresc pentru întreaga-mi zi.

E o vorbă, a nu știu cui, o vorba că fiecare lucru, materia în general are umbră și c-o recunoști după umbra sa.

Mă gândeam, în acele minute, unice zilnic, cum e mai bine? Să fi îmbrăcat în lumină? Așa cum eram eu, îmbrăcată de soare, zilnic? Ori să radiezi lumina? Și dacă radiezi lumină mai ai umbră ori nu? Dar sursa noastră este atât de mică, instabilă, licărindă! Dar astea toate definesc doar relația noastră individuală, cu Soarele Adevărului. Cât? Cum? De ce? ....

Vă puteți imagina luminișul acela? Cu o ființă mută, cu capul plecat sau ridicând încet fața, copilărește, primind din plin mângâierea blând topită a umbrelor de frunze ce ți se jucau pe obraz, fabricând o dantelă subțire și instabilă! Ascultam natura, care-i atât de vie acolo, melodia ei în permanență unică. Ce șoapte aparte! Îmi puteam imagina cum, cuvintele nerostite și gândurile, urcau încet, pe filigranul razelor de soare. Erau cuvintele mele coapte deja. Erau așa de ușor de rostit, așa de ușoare. Inima era plină de ele! Cuvintele deasupra mea, corolar; gândurile mi se desprindeau ca niște fulgi în adiere,  și-n foșnetul frunzelor se executa un dans parcă de note muzicale zburătoare, de o veselie, de o frumusețe îngerescă. Nu puteam să fac altceva decât să respir, adânc, și să primesc amprenta asta solară și să mă uit la cerul clar.

O stare în care simțeai deopotrivă ancenstralul imuabil și anticiparea devenirii.

Dar noi, între noi oamenii? V-am mai spus că uneori, simt nevoia fizică de a sta în umbra oamenilor, e un fel de a fi, un fel de contopire, fără să îi ating și în același timp să-mi creez un culcuș. Eu cred, că a îl pune pe celălalt - îndrăgindu-l îndeajuns - între mine și soare (ca stare de înțelegere și de conștiință), ai da o întâietate, e un fel de relație, care dacă și numai dacă ar avea reciprocitate, poate ar constitui, parte din relația noastră perfectă, inter-uman vorbind.

De la luminișul acela mi se trage, că de când m-am întors mă sperie că oamenii în loc să comunice, să se înțeleagă, să se accepte, îi domină pe ceilalți în acțiuni preferabil dirijate de ei. Nu contează cât de subtil.  Acționează în numele unei așa zise iubiri de ”aproape” sau stări de civilizație și civilizare. E preocupant ca să nu zic obositor, să faci în permanență diferența între camaraderia firească și farmecul pe care-l degajă unii. Au un  arsenal extrem de manipulator pentru a-i seduce pe ceilalți. Încercând să dovedească ce? Încă inapreciata și inestimabila valoare proprie! Să atragă atenția asupra ” intenționalității” actelor lor, spre mai bine? Dar ei arată doar o parte pală, a egocetrismului lor și-și caută reflectoare pentru a ne induce o percepție grandomană a sinelui.

După acele de neegalat  momente de luminiș, eu le spun  ”efectul luminii de luminiș” - ca stare perfectă - mi-e dat să ”văd” prea multă  rafinare a civilizației în aspectele ei supărătoare, cele mai rele prin complexitatea lor îmbârligată. Neguroasă. Spumă de val plin de alge, ce te prind să-ți pierzi geaba energia ... 

Cum să construiești relații trainice? În jurul meu oamenii se plâng de orice. Uităm esența? E o gelozie interumană care  ne orbește...Timorații văd intenții rele, amăgitoare, ademenitoare la oricine... De ce nu ne satisfacem nevoia noastră de simplu? De frumos. De bucurie.

( Predeal aug 2012)

Nu am cu cine să râd la prima ora ci doar târziu, după cazne după multa muncă, găsesc zâmbete timide. Ori strepezite. Viața noastră nu trebuie să înainteze ca o prizonieră ci doar cu încredere în Dumnezeu. Atât cât se poate.

În dimneața asta m-am trezit cu un soi de mâncărime... Oh, de-ai ști ce dor îmi e de tine, omule far!

cum și mai ales când îți porți bucuria?

Astăzi este o zi rotundă. Într-o zi rotundă, voi ce arborați? Unii își etalează dorința de reformă interioară, alții redescoperirea setei de a ”fi”, alții își șterg indiferența cu miros de răutate față de lucruri și fapte iar unii își poartă bucuria spre vizibil... Azi, unii gustă prea multă mâncare și prea puține răspunsuri... și astfel fiecărei zile îi mai adaugi o pagina în istoria vieții tale...

Și eu? Eu azi învăț să alcătuiesc urări. Urări pentru neasemuita luptă ce o simt în mine pentru a înteții focul inimii și pentru floarea clipei.

Și dacă în nucleul ființei mele, voi învăța că eu, nu sunt ”tu” ci doar ”cineva ca tine”, înseamnă că drumul e în mine și eu sunt în inima lucrurilor unde pot să văd concomitent unitatea și diferența cu aceași bucurie purificatoare cu care zăresc primăvara, prima floare de zarzăr...