de fapt ... prospețimea fiecărui moment

   

 De fapt,  ce fac eu azi, este să-mi lărgesc la limită (la limita de azi), banda mea de desfășurare și să fac tot ce cred spre a mă ”merita” și a mă onora, în fața oamenilor și a lui Dumnezeu. Adică iau în piept lecțiile cu viață, ca un om obișnuit. Și mi-e teamă de asta căci știu cât de valoroasă ne este (îmi este) viața. 

 

Văd, parcă ieșind în afară mea că lupta mea personală e simplă. Caut ”firesc”-ul și ”obișnuit”-ul. Mă simt datoare față de mine ca să fiu luată în  considerare. Asta nu înseamnă, în mod expres, ca totul să devină doar ”normalizare” și ca totul să se desfășoare doar în ”moral”. Ci ca totul să se potrivească cu o anume cumințenie în care viața îmi place,  pe care am învățat-o din tradiția familiei și din normele sociale și care ca pe o grădină,  o cultiv (mi-o cultiv).

Nu vreau să arăt pe nimeni cu degetul, să atrag atenția asupra culorii seriosului și a  înfrânării ori a disciplinei spirituale. Și nici să cred că o anume căldură, un anume tip de umor și o anume intensitate a lacrimei, este cea care ar trebui să ne călăuzească.

- Ah, iar voi?

Nu e obligatoriu să fiți de acord cu percepțiile și judecățile pe care le fac. E mult mai simplu dacă recunoașteți diversitatea părerilor și a opiniilor fiecăruia. Dar important este să(-mi) acceptați și o astfel de gândire, fie că este asemănătoare sau contradictorie cu ceea ce simțiți la citirea rândurilor de față. Iar după ce m-ați citit, să aveți un moment de meditație. Ce este asta?  Un fel de ”comuniune alături de mine”. Adică să apreciați detaliile care pot face diferența între o viață trăită din plin, cu gânduri și zbucium și tulburări față de o altfel de viață: trunchiată, fără miez și fără fațada bucuriei și care pur și simplu își duce cu ea doar dorurile... multele doruri și  ..... multele doruri părelnice ....

- Și tu? Ce crezi că e ”a-ți umple sufletul cu prospețimea a ceea ce reprezintă viața”? 

 

- Păi, poate însemnă deschidere și spontaneitate? Să fii complet prezent și conștient în fiecare moment de ceea ce se întâmplă și să poți răspunde în conformitate cu ceea ce ni se oferă în fiecare clipă ... 

- E greu?

- Nu, nu e greu, e doar mai complicat. Nu ține de curaj, ține de răbdare. În fața vieții nu te poți prezenta mereu cu lecția învățată. Nu ai cum. Nu poți oferi răspunsuri știute sau trăite altădată. Experiența acumulată are și ea locul ei dar nu poți trasa circumstanțe noi pe vechile hărți personale. Și nu e doar faptul că de multe ori nu mai încăpem în tiparele vechi ci că și croielile sunt altele. E ca și cum ai muta cursul nou și nestăvilit al unui râu proaspăt și mai ales năvalnic, în albia veche și stătută a fluviului.

 

Avem nevoie de deschidere și de citirea cu curățenie a propriei conștiințe și a propriei credințe. Iar ca să ne păstrăm încrederea în forțele proprii avem nevoie de încredere altora. Nu cerșită. Aceea încredere care ne spune că vom face și vom gândi la ce e mai bun. Cel mai bun în acest moment. Pentru că numai așa vom primi sevă din Sursa din care provenim.

Și-n încheiere dacă măcar un fir de gând bun a pornit din aceste simple ale mele cuvinte, îmi veți aduce o mare bucurie.

.