de fapt ... prospețimea fiecărui moment

   

 De fapt,  ce fac eu azi, este să-mi lărgesc la limită (la limita de azi), banda mea de desfășurare și să fac tot ce cred spre a mă ”merita” și a mă onora, în fața oamenilor și a lui Dumnezeu. De fapt, iau în piept lecțiile cu viață, ca un om obișnuit.

Și mi-e teamă, pentru că oricărui om curajos îi e teamă, știind cât de valoroasă îmi este viața. Văd, parcă din afară că am lupta mea - parcă personală - pentru ”firesc” și ”obișnuit” și ca acestea să fie considerate fapte de luat în seamă. Faptele mele de luat în seamă. Asta nu înseamnă, în mod expres, doar că în jurul meu totul să devină de-adevăratelea doar ”normalizare” și ca totul să se desfășoare doar în ”moral” ci ca tot ce mă înconjoară să poată intra în curtea unei cumințenii pe care am învățat-o și din tradiția familiei și din normele sociale dar mai ales pe care o cultiv (mi-o cultiv).

Nu vreau să arăt nimănui  și pe nimeni cu degetul să atrag atenția asupra culorii seriosului și a  înfrânării ori a disciplinei spirituale și nici să cred că o anume căldură, a unui anume tip de umor și o anume intensitate a lacrimei, este cea care ar trebui să ne călăuzească.

- Ah, iar voi?

Nu e obligatoriu să fiți de acord cu percepțiile și judecățile pe care le fac. Ci să recunoașteți și prin asta diversitatea părerilor și a opiniilor fiecăruia. Dar important este să acceptați și o astfel de gândire, fie că este asemănătoare sau contradictorie cu ceea ce simțiți la citirea rândurilor de față.

Și după citire, să aveți un moment de meditație și să-l transformați într-un moment de: ”cât de cât comuniune alături de mine”, pentru că acest lucru înseamnă să apreciezi detaliile care pot face diferența între o viață trăită din plin, cu gânduri și zbucium și tulburări și o altfel de viață: trunchiată, fără miez și fără o fațadă de bucurie și care pur și simplu își duce cu ea doar dorurile... multele doruri și  ..... multele doruri părelnice ....

- Și tu? Ce crezi că e ”a-ți umple sufletul cu prospețimea a ceea ce reprezintă viața”? 

 

- Păi? poate asta e a fi deschis și spontan. Să fii complet prezent și conștient în fiecare moment de ceea ce se întâmplă și a putea răspunde în conformitate cu ceea ce ni se oferă în fiecare clipă ... 

- E greu?

- Nu, nu e greu, e doar mai complicat. Nu ține de curaj ci ține de răbdare...

În fața vieții nu te poți prezenta mereu cu lecția învățată. Nu ai cum.

Nu poți oferi răspunsuri știute sau trăite altădată. 

Nu poți încadra circumstanțe noi în vechituri, și-n propriile tale tipare. Pur și simplu nu încap. E ca și cum ai muta cursul nou și nestăvilit al pârâului proaspăt, în albia veche și stătută a fluviului. 

Mai apoi, doar conștiința nu ne poate oferi posibilitatea de a face asta, în fiecare moment: de a ne adapta. Avem nevoie de deschidere și de citirea cu curățenie a propriei conștiințe și a propriei credințe. Și avem nevoie de încredere altora și să ne păstrăm propria încredere. Aceea încredere care ne spune că vom face și vom gândi la ce e mai bun. Pentru că numai așa vom primi sevă din Sursa din care provenim.

Și-n încheiere dacă măcar un fir de gând bun a pornit din aceste simple ale mele cuvinte, îmi veți aduce o mare bucurie...