scurtă poveste cu posibil final fericit

   - Și fapta mea bună de azi? 
   
   - Este să mă recunosc cu adevărat. 

   Ieri, am tot vorbit de examene de conștiință și cum o fac. Dac-o fac, cum și cât? Până unde? Până unde intru cu sinceritatea? Cât despotmolesc? Cât doare? Câte văluri ce mă-nfășoară dau la o parte? 

   - Să-mi recunosc tranșant slăbiciunile? Vai, vai, micile și drăgălașele mele slăbiciuni omenești? 

Pentru că dacă latent, suntem depozitari ai tuturor virtuților, la fel  - fără să vrem - suntem depozitari și ai, posibil, tuturor păcatelor. Incipient. 

Recunosc eu că e  vremea deparazitării? Ușor e să îmi văd marile mele păcate și să le pun la zid. Dar observ că e mai complicat să mi le caut pe cele mici, mici. Așa zic eu, că ale mele sunt mici... dar tot mă atrag prin apetența, prin nerăbdarea de a le folosi și plăcerea care mi-o aduc. Cuvântul păcat pare să nu aibă diminutiv, ca să-l facă mai atractiv și mai ușor de digerat. Doar când înțeleg că provin din meschinărie sufletească și că duce la un fel de uscăciune a inimii, asta mă mișcă atât de tare ca să mă mobilizeze.

Oh, blândețea aceea ipocrită a permanentului surâs ce acoperă strânsura acră din minte, filantropia risipitoare și egoistă făcută numai pentru bunul plac personal, curiozitatea maladivă despre intimitate în general și intimități. Ieri, chiar eram revoltată! De ce oamenii simulează bunătatea? Nu e mai greu să simulezi decât s-o faci? Ostentativul moralizator, perfecționismul maniac ori aceea puritate retorică menită doar pentru a câștiga aplauzele celor din jur...și prozeliți ... Și mai ales, pălăvrăgeala despre tot și toate, aceea vorbărie continuă, goală de conținut. 

E de ajuns. Îmi spun. Trebuie să fiu precaută cu micile mele slăbiciuni, pentru că fără ele aș avea mult mai multe alte finaluri fericite. De fiecare dată alte finaluri. Și alte gânduri. Să fiu consecventă pentru alt fel de gânduri. Pentru altfel de priorități și de fapt pentru altfel de orizonturi.