lumina de pe vârful muntelui

                             - lumina de pe vârful muntelui - ca atitudine de viață -

Trebui să simți totul la  firul ierbii, îmi spun. Să văd de acolo, să scormonesc, să provoc, să tot fiu viu. Să am timp să trăiesc intens. Acolo! Să am judecăți de valoare, acolo! Asta e nevoia mea  căci aici e locul unde eu mă reflect în realitate. Aici, e întreaga mea măsură, în a spera.

Așa cum trebuie fără echivoc, ca după fiecare o astfel de fază, să mă înalț ca să am  și perspectiva  imaginii întregului. Și există etape și etape. Acum, e cea de înălțare. Obligatoriu de înălțare. Dar nu e de făcut cu pașii legați de perfecționarea tehnicii de înălțare ci e ca o stare; ca o atitudine de viață. Ca o lumină ce scânteiază din vârf de munte, noaptea. Reper, direcție și exemplu demn.

Și-mi doresc așa mult  să am  răbdarea sau să nu mă ascund în acțiunea nereflectată ca să  păcătuiesc în a-i privii pe alții de sus. Altfel zborul meu n-ar mai fi zbor ci un câmp cu porțiuni pline de necroze lăuntrice.

Așa că  îmi voi așeza inima pe locul cel mai de sus. Mai sus decât mine însămi - pentru ca ea, prin ea ea, să-mi vadă orizonturile care îmi revin,  să  observ granițele pe care, cândva voi încerca și voi reuși să le depășesc.