despre viziune

Viziunea

Acolo, în mijlocul unui câmp, pe malul unui râu cristalin, am văzut o colivie ale cărei balamale fuseră făcute de o mână măiastră. Într-un colţ zăcea o pasăre moartă, iar în cealaltă erau două castronaşe, unul în care nu mai era apă iar cealaltă fără grăunţe. Am stat acolo reverenţios, ca şi când pasărea era în viaţă şi murmurul apei erau demne de linişte şi respect profund - ceva la care inima şi conştiinţa merită să examineze şi să mediteze.

Adâncindu-mă în viziune şi cugetare, mi-am dat seama că biata creatură murise de sete lângă un izvor de apă şi de foame în mijlocul unui câmp bogat, leagănul vieţii; ca un om bogat închis înlăuntrul seifului său de fier, pierind de foame printre grămezi de aur. Înaintea ochilor am văzut cum colivia se preschimbă deodată într-un schelet uman, iar pasărea moartă în inima unui om care a sângerat dintr-o rană adâncă ce seamănă cu buzele unei femei triste. Din acea rană s-a auzit o voce care a spus: „Sunt inima omenească, prizonieră a averii şi victimă a legilor pământene.”

„Pe tărâmul dumnezeiesc al Frumuseţii, la marginea izvorului vieţii, am fost închisă în colivia legilor făcute de om.”

„Am murit uitată în mijlocul frumoasei Creaţii pentru că am fost oprită a mă bucura de libertatea generozităţii lui Dumnezeu.”

„După concepţiile omului, tot ce este frumos şi întrezăreşte dragostea şi dorinţa este o ruşine; toată bunătatea după care tânjesc nu înseamnă nimic după judecata lui.”

„Sunt inima umană pierdută, întemniţată în închisoarea murdară a dictatelor omului, încătuşată de lanţurile autorităţii pământene, moartă şi uitată de umanitatea batjocoritoare, a cărei limbă este legată şi a cărei ochi sunt goliţi de lacrimi.”

Toate aceste vorbe le-am auzit şi văzut ieşind dintr-un fir din ce în ce mai subţire de sânge, care curgea din acea inimă rănită.

Mai multe s-au spus, dar ochii-mi împăienjeniţi şi lacrimile m-au împiedicat să văd sau să mai aud ceva.

Kahlil Gibran – „Aripi frânte”

De la un timp, asemănătoare mi-e starea cu cea a păsării din colivie. Mă gândesc? Închis într-o colivie, sufletul omenesc se mai poate preocupa de capcanele ce i le întind cei de afară? Ar putea crede asta cel ce se consideră liber? Prizonier, el are cu totul alte probleme existențiale.

Eu, de exemplu, sunt într-o lumină opacă nu clară. Orbecăi și mă tem să înaintez. E de la o tortura la care mă supun benevol, a nesiguranței și a necunoașterii având voința să trăiesc totuși încrustată în iubire ... dar în colivia mea nu mă preocupă capcanele întinse din afară ... cel ce are aripi tăiate nu poate să și le mai frângă.

A trăi încrustat în „iubirea totală” este paradoxal monoton, pentru ca e o fazare lină a binelui, față de faza de îndrăgostire care este ieșirea din „matca de sine” permanantă. A accepta acest fel de bine poate fi privit ca o forma a superficialității iubirii dar nu e.

Eu nu aș vrea să mă uzez steril, iubind ca un tonomat de inventivitate, de scorneli, de perversitate a intelectului, ca o mașină de făcut copleșitoare surprize, ca o frazare de mii de noi începuturi ale nestabilității. 

Ca un tonomat, pui sentimentul și primești contravaloarea lui. Iubirile în organicul lor au o stare de imponderabilă responsabilitate și de liniște.

Eu sunt într-o lumina opacă nu clară. Orbecăi. E de la o tortură la care m-am supus benevol, a nesiguranței, a necunoașterii ....dar în colivia mea nu mă preocupa capcanele întinse din afara... cel ce are aripi tăiate nu poate să și le mai frângă.