Foșnetul sentimentelor

 Vânt, vânt, vânt din toate părțile
pică cerul  mine,
și-mi seacă tăria parfumurilor eterne,
îmi curg nezăvorâte cuvintele...

 În cascade zgomotoase,
așa îmi percep cataclismele vieții
căci prea plutesc în derivă angoase
spre o lume a eternității fără atingeri,
cu durerea
ce-aștepți, în zadar
să se estompeze.

 Ce ironie perenă,
cum am fost noi tocmiți
de puterea care mișcă toate lucrurile
prin arsura dorului ce mușcă din tine
până ce inima ți se zbate ca o pasăre-n plasă,
pentru a ne face doar 
să simțim profundul iubirii
laolaltă cu mai multul suferinței.

 E un izvor adânc din mine
din care nici eu nu știu scoate
apa amară, 
ce-nvie tot ce e ofilit în mine.

 Apa tămăduirii,
miracolul spiritului.


.