- Vrei egalitate?
Înțeleg eu că de fapt dorești să-ţi accept limitele? Și asta să mă facă fericită și recunoscătoare.
Dar dacă tu îţi faci graniţe, fără să
mă întrebi, doar măsurându-mă, vrei de fapt să accept judecata
ta și măsurile tale. Să accept, să fraternizez uneori cu admiraţie
pentru judecata ta pe care o consideri dreptă, ”mai dreaptă” și probabil nepărtinitoare! Îți dorești să nu (te) judec în
gând și mai ales să-ţi fiu îndatorată că mi-ai lăsat o bucată
îndeajuns de mare în vecinătatea ta. Poate chiar mi-ai lăsat bucata cea mare...
Naivitatea ta, căci pot s-o
numesc aşa, vine din dorinţa de a mă poseda cumva. Pentru că orice impunere e într-un anume fel, o posesie. Granițele sunt o formă de control și sufletește o colivie:
- Noi, noi doi
suntem egali doar în divinitate, (orice-am înțelege eu ori tu prin asta). Acolo unde nu mai sunt graniţe.
Acolo, unde spaţiu dintre noi se numeşte iubire.
.
.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu