Echipă

    Stăm de vorbă. Doar atât. Uneori, cuvintele adâncurilor tale mi se alipsesc atât de bine încât mă întreb dacă în a-ți continua discuția, înseamnă că o altoiesc sau oare doar o parazitez? Sunt sigura ca-i alterez sensul ei de la început, dar asta (sper) așa ca o intersecție, doar pentru a fi sursa unui nou drum de gânduri.

    Mă gândeam la colibri, din doua motive. Unul pentru că păsărica aia, care știe să zboare și cu spatele și să migreze peste 1500 de km e deșteaptă foc și  asta-i vine dintr-un creier așa de mic iar noi ditamai purtătorii de creier ne cam lăsăm pe tânjală.... Mă gândeam  și din cauza lui Florian Pitiș și la ultimul lui interviu. O să-i parafrazez cumva cuvintele:

    "-Mie nu mi-e frica de Dumnezeu pentru ca El este drept și bun și știe ce face. Mi-e frică de mine, ca n-o să reușesc să fac aici tot pentru ce M-a trimis aici. Dacă mă simt pedepsit, este pentru faptele mele căci El m-a trimis aici cu un scop. Eu trebuie sa descopăr acest scop...."

    Știi, mie-mi plac relațiile orizontale. Mi se pare că legăturile orizontale sunt obligatorii.  Sunt relațiile de odihnă, rutină, plăcere și mai ale sunt relații de înrădăcinare. E tronsonul din drum vieții, unde afli cine ești, ce-ai devenit, cât ai urcat. Urci singur sau cel mai adesea cu putini în jurul tău dar pe orizontala ai testul întâlnirilor umane. Urcușul și odihna, mi se pare ca ar trebuie sa fie ciclice și alternative. Cred ca important este să nu întrerupem mersul. Mersul spre divinitate. La fel de important alarmantă ca și stoparea, este să recunoaștem rătăcirea, (cât mai devreme) și dacă ea există, căci cine la un moment dat nu s-a rătăcit? ...și să nu socotim bucata aia de drum, pierdută. Doar să avem dorința și puterea de-al recupera...

    Dumnezeu ne-a dat muntele și nu scările blocului (să ne comparăm cu ele dar și între etaje sunt paliere orizontale). Poate că unii, ”încrâncenații”, vor să meargă numai pe crestă. Cu ochii-n soare, cu adrenalina la maxim! Nu știu dacă din cauză că sunt ei prea grăbiți sau prea nepăsători la ce e în jur, având scopul doar de a ajunge în vârf. Alții, se opresc însă pe orizontală, fie din oboseală fie că le convine peisajul crezând ca priveliștea, poziția de la care ei văd sau sunt văzuți este mai presus. Ei da, asta e pericolul. Am întâlnit deunăzii astfel de oameni. Și m-am ferit să-mi fie mila de ei căci astfel de oameni nu (se) recunosc că (când) s-au oprit.

    Drumul și scopul, au învățăturile lui, pentru fiecare!

Un drum în grup ne e dat pentru sprijin și întovărășire. Un drum comun poate fi o povară mai mare!?! O povară, devine doar când unul dintre călători refuză să mai meargă, nu când obosește, încetinește, se rătăcește sau schimbă drumul în ocolișuri așa zis fără rost. 

- De câte ori, alături de alții, nu ni s-a părut că pierdem timpul. Adică ne pierdem timpul? 

- Simți că pierzi timpul numai dacă din clipele acelea nu  vrei să-nveți ceva, nu vrei să admiri ceva, ...

    Am obrăznicia sau îngâmfarea să cred că noi, tu cititorule și cu mine,  ne-am întâlnit "undeva" nu pe șes, ci pe  un platou. Avem în spate, fiecare, drumuri sinuoase și probabil interesante dar separate.

    Mă furnic toată de emoție, când cred că în drumul nostru, în urcușul nostru individual de "încă aici", am putea fi sortiți parteneri, echipă, pentru aveam un drum destul de colțos înainte. Drum înalt! Drum frumos!

     -  Noi doi, separat să fi cerut de la viață și un astfel de drum și un astfel de partener?

   
    - Am emoții, îți zic! Atât de puternice că uite vezi mi-a crescut pulsul doar vorbind de tine! 

    -  Ce fel de echipă vom fi? Vom ocolii prăpăstiile pe același mal sau ne vom face cu mâna zilnic dar de pe maluri diferite? Mă gândesc, poate cu puțină frică la ce stadiu este "azi"-ul nostru? Am putea fi "în același bivuac" pentru că...??? Vom știi să transformăm întâlnirea noastră în ceva și mai bun decât plăcerea pe care ne-o găsim de a ne explora în clipele de răgaz reciproc? Ce facem acum? Acumulam încredere? Pentru? Strângem puteri? Strângem provizii? Sau doar ne "măsurăm" pentru că ne plac alcătuirile noastre reciproce? Ce vom face? Ne vom pierde în discursuri sofiste și elegante? Vom rămâne să ne povestim, liniștiți și relaxați amintiri și să ne privim apusurile? Sau în timp ce huriile ne înconjoară,  ne vom lua de mână pentru a ne penetra reciproc adâncurile, a redescoperi viața împodobindu-ne-o și altfel de-a intra împreună pe-o "gura de rai"....

     Și poate d'astea ne-a fost "datul" să  ne întâlnim astfel. Să trecem unul către altul pe niște punți suspendate, lungi  și înguste peste prăpăstii mari. 

Dar în clipa asta, de pe malul meu, ca în fiecare dimineață îți flutur întru întâmpinare auriul zorilor și le cedez dreptul să te privescă în locul meu.

.