Limbajul dragostei - I -

Mii de imagini 
răscolindu-mi mii de întrebări 
stau pe umerii mei frânți
mii de cuvinte ce mă caută
unele să mă ascundă de lume, 
altele să vorbească despre mine,
cu acel sentiment de aparentă indecență
pentru ceea ce nu aș fi vrut să transmit:
mii de imagini încărcate în mine, 
știind că sunt de fragilitatea ouălor.

Mii de sensuri,
ce nu au timpul prezent
pentru că mintea mea e slobodă
și uneori unește trecutul și viitorul. 
cu mine agățată în interior
căci nu m-am decis la care să renunț.
Mii de semnificații,
întinderi uriașe de pământ nou ce se ridică 
din chiar inima mea
și-mi schimbă orizontul,
uneori
atât de departe de ceea ce ni se-ntâmplă
și încercate toate, 
știind că au fragilitatea ouălor.

Mii de voci 
cu ecouri, ce se sparg de stâncile timpului
și își găsesc liniștea
în insula mută a sufletului meu,
poate departe de adevăr 
sau de noi înșine
căci aici,
tot ceea ce este esențial,
a fost spus de mult.

.

alda merini

Fiece rid al fețelor noastre e o poveste trăită cu curaj, cu orgoliu, surâzând, lăcrimând, cu dragoste. 

La fel cum sunt cuvintele unei cărți deschise, cojite de timp în fața ochilor întregii lumi. 

****

Încercă să te accepți așa cum ești
Nu te schimba după plăcerile altora
Cei ce te iubesc îți pot mângâia chiar și nesiguranțele
Cei ce vor să-ți stea aproape ți se vor ghemui în pliurile sufletului
Fii tu însuți mereu.
Fă-ți adevăratul cadou,
rămâi așa cum ești.


***
Întotdeauna m-ați judecat ca fiind ”ciudată sau ”diferită”. Da știi ce? Sunt obosită de sentimente inventate. Nimeni nu mă cunoaște cu adevărat

*****

Înainte de a veni
adu-mi trei trandafiri roșii
înainte de a venii
adu-mi un degetar mare
cu care să-mi repar inima
și o lungă răbdare
mare ca o dragoste ce să mă-nfășoare
Înainte de a veni
trage un șut peretelui din față
ca nu cumva înăuntru să fie un spion
ce ne-ar privi dragostea
înainte de a veni închide ușa încet
și dacă stau cumva plângând
cheamă ceva viori mai bune
să mă acopere
înainte de a veni
spune-mi că deja ai și plecat
pentru ca eu să nu mă fi speriat
Înainte de a pleca
încetează să mă mai saluți
Pentru că nu aș putea trăi mai mult.

6 trucuri pentru a instala un obicei definitiv

Sursa: https://www.neuroprogres.ro/6-trucuri-pentru-a-instala-un-obicei-definitiv-b25#.WI2Rr3k33hJ.facebook

Te decizi ca vrei sa adopti un obicei sanatos, poate unul simplu ca de exemplu sa bei mai multa apa in fiecare zi, sau poate altul mai complex.
Incepi foarte motivat, si totul merge conform planului.

Dar in doar cateva zile, incepi sa uiti angajamentul, te plictisesti, nu te mai simti asa de motivat sau pur si simplu gasesti rationalizari care sa sustina delasarea ta.
Unii chiar incep sa simta o oarecare vina, si trag niste cocluzii nu foarte benefice: "Sunt slab.. Niciodata nu reusesc sa ma tin de ceva..."

Daca vrei sa inveti cum sa implementezi eficient un obicei, atunci este foarte important sa ai un minim de cunostinte despre cum functioneaza creierul in schimbare, si partea de automatisme care se ocupa de obiceiuri – Sistemul Limbic.
Ramai atent citind cateva informatii, si apoi vei afla 6 trucuri practice de mare folos.

Sistemul Limbic (SL) este o parte subconstienta a creierului, compusa din mai multe glande care au legatura cu procesarea emotiilor, invatarea, stocarea memoriilor, motivatia, frica, etc. Rolul principal al SL este sa asigure supravietuirea organismului.
 Atunci cand te decizi sa adopti un obicei sanatos, care ar putea sa-ti imbunatateasca sau prelungeasca viata, Nucleul Accumbens (o glanda din SL) elibereaza o cantitate mica de dopamina, o substanta implicata puternic in motivatie.

Deci, vei avea un boost de motivatie pentru a incepe implementarea obiceiului.

Dar la scurt timp dupa ce incepi (cateva ore sau zile), intra in actiune un alt mecanism de asigurare a supravieturii din SL : homeostazia – sau mentinerea echilibrului.
In principiu, asta inseamna ca Hipotalamusul, glanda care se ocupa cu mentinerea echilibrului, nu vrea ca noi sa adoptam un comportament sau obicei nou, pentru ca asta ar putea insemna pericol de supravietuire.

Pentru ca nu are capacitatea de analiza a consecintelor pe termen lung, va incerca sa respinga orice obicei sau comportament nou – fie constructiv, fie distructiv.

Partea creierului care decide daca un obicei merita instalat sau nu, este Cortexul Prefrontal. 

Deci, avem:
-o parte care ia decizia : Cortexul Prefrontal
-o parte care creaza motivatie: Nucleul Acumbens (dopamina)
-o parte care respinge orice lucru nou (Hipotalamusul)


Cum lucrezi cu creierul tau pentru a implementa un obicei?
Intelegi ca rezistenta la schimbare dureaza intre 21 si 30 de repetitii.

Poate ai auzit inainte ca e nevoie de 30 de zile pentru a instala un obicei. Ei bine, ceea ce inseamna defapt e ca, in aproximativ 30 de de cicluri repetitive, Hipotalamusul reduce considerabil rezistenta pe care o opune in fata schimbarii.
Asta inseamna ca, dupa aceasta perioada nu vei mai simti tot felul de sentimente, emotii si rationalizari care sa te arunce de pe pista schimbarii si sa te aduca la vechiul echilibru.

Odata ce Hipotalamusul reduce rezistenta, poti continua sa repeti acel lucru pe care il vrei ca obicei pentru aproximativ 60 - 90 de zile (sau repetitii), perioada de timp necesara pentru a crea un automatism puternic.
In cele din urma, 'te alegi’ cu un obicei sanatos/ constructiv, pentru care nu trebuie sa depui nici un efort constient pentru a-l realiza, ci partea 'automata’ a creierului tau se va ocupa de el.

Asa ca, uite 6 trucuri care te ajuta sa treci de perioada de rezistenta la schimbare, si sa implementezi eficient un obicei:

1. Scrie pe hartie telul tau

E foarte important ca atunci cand te decizi sa adopti un obicei sanatos, sa materializezi acea decizie. Si primul lucru concret, palpabil, pe care il poti face, e sa scrii obiectivul tau pe o hartie.
Apoi, pune-o undeva la vedere, astfel incat sa-ti aduca aminte in fiecare zi de ceea ce ti-ai propus. Lipeste-o pe usa, sau in orice loc pe care esti sigur ca il vezi in fiecare zi.


2. Declanseaza-ti motivatia cat de des poti

Activeaza Nucleul Accumbens astfel incat sa elibereze putina dopamina, acea substanta care iti intareste motivatia.
In primele 20-30 de zile este esential sa-ti menti un nivel ridicat de motivatie, astfel incat sa treci peste toate acele "piedici" pe care le creaza/ influneteaza Hipotalamusul (anxietate, frica, indoieli, plictiseala, sila, rationalizari, etc).

Un mod bun de a face asta e sa iti amintesti zilnic care e motivul pentru care te-ai decis sa implementezi acel obicei: DE CE-ul tau.  Trebuie sa existe un DE CE destul de puternic!

Alt lucru eficient care ridica motivatia, e sa vizualizezi rezultatul final. Imagineaza-te constant ca fiind persoana care si-a atins obiectivul, si care se simte excelent cu noua schimbare sau noul obicei. Imaginatia vie stimuleaza eliberarea de dopamina in creier.


3. Gaseste o modalitate de responsabilizare

Ar putea insemna sa apelezi la un prieten (sau un specialist)  caruia sa-i dai raportul pentru actiunile si modul in care progresezi cu instalarea obiceiului. Pune in functiune sisteme de recompensare sau pedepse care sa te mentina motivat sa faci ceea ce ti-ai propus sa faci.
Unii oameni aleg sa foloseasca ca responsabilizare declaratiile publice.
Isi iau angajamentul in fata unui public mare (grup de prieteni, retea de socializare, etc), si asta e suficient pentru a-i mentine ‚pe pista’.


4. Renunta la mentalitatea "totul sau nimic"

Cand incepi sa implementezi un obicei, fii constient ca o sa existe abateri de la ceea ce ti-ai propus.
Multi spun "Eee.. daca am ratat o zi, s-a dus totul..."

Intelege creierul: un obicei, la nivel neurologic, inseamna o serie de neuroni care se conecteaza intre ei, unind diferite parti ale creierului si continuand prin coloana cu terminatii nervoase in corp. Cu cat mai des activezi aceleasi retele neuronale, cu atat mai puternic devine obiceiul.

Cercetatorii au gasit ca e nevoie de apoximativ 30 de repetitii ale unei actiuni pentru a forma o conexiune neuronala.

Nu e vorba despre faptul ca, daca ai sarit o zi sau o repetitie, tot ce ai constuit pana atunci "s-a dus de rapa".
Continua de unde ai ramas. Cu cat mai des o faci, cu atat mai repede devine un obicei.



5. FOARTE IMPORTANT : nu incerca sa implementezi prea multe obiceiuri deodata!

Greseala celor mai multi, inclusiv a mea, e ca atunci cand "ne loveste iluminarea", sa vrem sa adoptam 5- 10 obiceiuri deodata.

Vei dezechilibra puternic Sistemul Limbic, si va fi greu sa-ti mentii motivatia pentru ele, si foarte probabil in scurt timp vei renunta la toate.
Cea mai buna solutie este sa iei cate unul, maxim 2 obiceiuri pe luna, sau daca e unul mai complex sa-l imparti in subactiuni de care sa te ocupi pe rand.


6. Sarbatoreste fiecare mica victorie!

Fiecare zi sau repetitie pe care o faci e un motiv de bucurie.

Ia-ti un moment, si multumeste/ multumeste-ti pentru inca un pas mic. Asta te va ajuta sa eliberezi mici cantitati de endorfine in creier, si se va asocia placerea cu instalarea obiceiurilor.
De asemenea, te ajuta sa-ti ridici stima de sine si increderea in tine, ceea ce este esential in progresul uman.

Obiceiurile bune sunt cea mai eficienta "arma" a progresului!

Avem tendința să ne punem bariere și din cauza asta ne poticnim la fiecare pas. Ne gândim la ce nu avem. În loc să prețuim ce avem deja. Desigur, așa nu poți fi un om viu. Nu poți rămâne un om viu.

Uită-te ce ingrediente ai, fă din ele cea mai bună combinație pe care o ști face în acest moment și împarte asta cu alții. Partea asta cu împărțitu e cea mai bună

Subtituirea

- Bombardament informațional? 
- Desigur. 

Cade peste noi. Cade peste toți este adevărat. Cade și noi nu ne ferim de el și nici nu ne protejăm cu toate că știm că excesul ne e o sabie cu două tăișuri! Trăim vizual, într-un pasiv agresiv total. Descoperim în jur și zilnic zeci de oameni, ce ne paralizează pentru că îi vedem ce fac, aflăm ce gândesc, descoperim ce și cum trăiesc, unde se duc și care le sunt planurile. Aflăm ce frumoasă e viață lor. 

Și în loc să înțelegem că noi doar trecem prin fața  vitrinelor fiecăruia, ne paralizează gândul că  viața lor e mai tentantă și că a mea, a ta, e făcută numai din griuri. Vulnerabilități ce ni le coasem mai strâns de noi. 

Credem într-un nu știu cine, puțin cunoscut aievea sau chiar total necunoscut dar care în propriul  mental ni l-am învestit cu autoritate ori cu un surplus de renume. Credem că el ne devine automat prieten doar pentru că ne intră în vizor propria lui viață. Discutăm în numele lui, despre prioritățile lui, despre talentele și nevoile sale ca despre ale mele sau ale tale. Dăm sfaturi sau îl certăm sau ne certăm în numele lui. 

Lumea uitătorilor și comentatorilor devine mai mare decât cea a trăitorilor. 

Acela habar nu are că  a devenit actor într-un film al tău. Bietul de el. Iar scenariile făcute de  tine ca uitător nu ca trăitor, nu-ți sunt utile. El nu are și tu nu ai nici o obligație și nu sunteți într-o relație de reciprocitate și hmm da, viața lui nu-ți e o necesitate. 

Fraiere, de ce te obișnuiești să obții satisfacții doar prin substituire.



.

Confuzie

 - Confundăm sinceritatea cu  incomodul.

Ne place să punem întrebări deștepte, nu din cele bune. Din cele care ne pun în lumină favorabilă, nu acelea care ne-ar duce înainte.

Ce fraieri.


.

Construcții XXX -Unde viitorul e fără pată

Dacă te uiți în jur, ceea ce vezi nu sunt mulțimile de oameni revoltați, agresivi, triști. Ci sub copertina altor stări, stau oameni care se simt nevolnici și din cauza asta frustrați. Ca o armată de statuete chinezești stau ei rânduri rânduri fără să ia contact unii cu alții dar având câte ceva de spus. O grămadă de lume, care trimite opinii, idei, te copleșește pentru că vrea să fie ascultată și nu are cine s-o facă.

Testarea cu prea multu', pe mine asta mă face să mă simt incomod. E ca și cum o grămadă de dragoste masivă vine spre mine și eu nu sunt în stare s-o diger și să-i răspund. Ș-atunci, asta de la inginerie mi se trage, mă simt responsabilă  să  caut câte o soluție. Câte una, fiecăruia. Să ofer.  Și-mi dau seama după ceva timp că asta e ca și cum ducându-mă să ascult eu la firul ierbii, adică cât ma aproape de realitatea necesară, m-aș apuca să trag  în sus de iarbă, să crească mai repede.

Și căită, mă tot întreb ce trebuie să fac ca să-i las în propriul lor ritm și să nu-i presez (exagerat) dar să fac totuși ceva ce mă reprezintă. O soluție e spusul de ”nu”, acel ”nu” frumos, care-ți dă răgaz.  Eu știu că ”nu”-ul nici nu te face să experimentezi și mai ales nici nu-ți  arată cum să te deschizi. Dar dacă cuiva îi trebuie spațiu de manevră să vadă lucrurile în felul său? 

După un astfel de ”nu” poți să-l zici și pe ”da” fără jenă. Pentru că asta îmi spune că deja te-ai împrietenit cu propriile tale limite, acelea de azi și ești gata pentru cele de mâine. Și-mi mai spune că eu nu am lăsat scame în tine. Din cele care să te marcheze, să te mascheze, să te intimideze, să te agaseze.

Mai apoi și mult mai târziu, am putea să lucrăm la planuri. Planurile mici sunt o bogăție a fiecăruia. Nu neapărat la planuri împreună ci la cele care ne împletesc drumurile. Cele pe care acceptăm și  le recunoaștem că sunt pline cu viață și fără pată. Neapărat fără pată. O construcție care ține, e cea în a cărei bază intenția, e fără pată.

E așa de simplu, mai apoi viitorul trebuie să ni se potrivească mănușă și să reverbereze la faptul că suntem interconectați. Fiecare mic pas, indiferent dacă suntem sau nu conștienți de asta, acționează asupra întregii lumi. Și, să fim cinstiți, fiecare stagnare proprie acționează și ea asupra întregii lumi.



.

.  

Construcții XXIX - Am învățat să-mi trăiesc toate reacțiile

În vis, când cad pe gânduri:

În timpurile în care trăim, a devenit o constantă să folosim cinismul pe post de armă și pe post de pavăză. Pentru mine în orice caz este. Zilnic. Îmi spun: Ce rost are să faci asta? Pentru cine? Pentru ăștia? Nu vezi câte probleme? Nu vezi ce gândire pasivă și posacă și încăpățânată? Nu vezi ce prostime? Nu vezi cum te mânjesc? Uită-te la politicienii ăia sau ăștia sau la ...? Sau, în ce hal sunt ăi din juru meu! Sunt plină de semne de întrebare și mirare. Și singurele chestii care mă mai atrag sunt bășcălia și mișto-ul, aceea stare de râsu' cu plânsu' prin care cred că mă înalț deasupra situației sau că mă departajează. Și care, dacă e doar ea singură prin'prejur, e tristuț.

Iar dacă nu am timp sau interes să-l modelez, de cinism vorbeam, mă prinde și mă ține. Jos de tot mă ține. Cinismul e și acel ceva care te împotmolește în interior și te întoarce doar spre trecut.

Am învățat să-mi trăiesc toate reacțiile. Pe măsură ce ele apar. Am învățat să mă opintesc dar să nu trec ușor peste sentimentele mele incomode. A învățat să nu spun foarte repede da ori ba, și să-mi conștientizez mai încet, provocarea.

Un lucru pe care nu l-am învățat și parcă nu-l țin minte în nici o ipostază, este că nu-mi văd limitele. De fapt, nu le cunosc. Căci în cazul când mi le analizez, dacă și când le analizez, văd că ele se extind. Așa par. Așa simt. Că aș fi ajuns mai departe decât ultima oară.

Și mi se spune oriunde întorc capul, că stărilor mele de neputință, de la care în definitiv pleacă totul, să le ofer recunoștință. Ei bine nu pot. Ce pot face acum? Să le ofer măcar respect.

.

perspectiva celuilalt

Zilnic: ... ceea ce evident, avem noi în comun, este neputința de a ști cu adevărat perspectiva celuilalt ...de unde și nesiguranțele ori dorința noastră bolnăvicioasă de control ...

... ”- Ce bine!” am putea spune ... pentru că pur și simplu, asta ar fi ocazia, din care am putea învăța să ne descoperim și să fim mai deschiși unii altora...

...sau evident, nu....

Cuib de pasăre albă

Fusese ninsoare zdravănă. Zăpada curată și pufoasă. Stada singură. Am tras aer în plămâni, aerul rece al iernii. Aveam 4, 5 ani. Eram cocoțată pe o grămadă de zăpadă de două ori cât mine și era așa de înaltă că nu mă mai puteam da jos. Așa că pândeam venirea tatei, de la servici. 

Pe strada mea atunci când ningea, se făcea o potecă pe mijloc, din ea altele, înguste până la porți și una mai specială până la pompă. Pentru mine, prima zi de ninsoare era ca un labirint, doar ghiceam poteca spre casa cuiva. Pompa era la colț, 2 case mai încolo. Ca să ajung la ea, făceam un mare ocol. Pe ger, îi atârnau țurțuri grei și  gheața groasă o înconjura. Iarna mă atârnam și eu de ea, oricât mi se spunea că nu am voie; când venea cineva cu găleata, mă duceam repede să mă agăț de mâner doar ca să văd cum ieșeau aburi. 

- Cum era aia? Apa nu frigea dar totuși făcea aburi...

Cocoțată, pe movila de zăpadă, făceam mișcări regale, fluturând din mâini și picioare. Eram așa de sus că păream într-un cuib pentru păsări mari, albe. Nu vroiam să strig după ajutor nici în ruptul capului; asta ar fi însemnat întemnițarea mea, înapoi, într-o cameră caldă.

Descoperisem un imperiu din tăcere albă, cu multe fuioare de fum ce mă placau cu un miros special de recunoaștere de la fiecare casă.  Toate simțurile mele erau puse la treabă. Ca pentru ceva cu totul nou. Descoperisem că cu cât îmi mijeam ochii și-mi mișcam mâinile mai repede, cu atât mai mult îmi întrezăream doar conturul brațelor ca pe niște aripi. Și dacă reușeam să-mi  mișc mâinile suficient de repede, aripile mele albe căpătau o dâră de roșu cărămiziu, de la mănuși.

- Parcă aș fi o lebădă care zboară! strigam.

- Ai încercat tu așa ceva, Ivona? mă întreba un glas de tată de undeva mai jos decât mine. Era plin de admirație.

- Ah da! mă alintam, afectată. Și eu! Eu sunt o lebădă care zboară. Și nu știam ce să mai născocesc...și nu mă mai opream din vorbit.

- De cele mai multe ori noaptea, zbor spre o altă insulă!!!

Și acum știam că pot să spun orice pentru că acum aveam unde și cum să-mi dictez aterizarea și nu mai era nici un fel de panică ci doar o libertate care mă fura...

Și-mi mișcam nepăsător mâinile mai repede.  Nămeții creșteau și eu mă ridicam mai sus. Din ce în ce mai sus. Strada se micșora și mă uitam așa cu un aer superior cum acoperișul de tablă se micșorează.

- Și unde zici că tot pleacă păsărea cea albă? Pe unde umblă ea? veneau de jos, de foarte de jos, întrebări de verificare. 

Dar eu știam, știam bine unde se duce, pentru că știam toate poveștile cu păsări mari și albe și pentru că uneori, adormeam eu cu Eliza și acei 11 frați ai ei, pe o insulă verde.

Și nămeții pe care stăteam, mai creșteau un pic până la stâlpi străzii.  Creșteau de parcă erau vii. Și eu vorbeam și răsuflam aburi calzi în aerul înghețat. 

- Dar, de cele mai multe ori pasărea mea albă se întoarce și e aici, și cu mănușile ude și împâslite de zăpadă, arătam undeva spre cap, unde aflasem eu că îți pot umbla gândurile. 

Era curios că pe mine mă gâdilau gândurile în stomac dar așa aflasem, ele gândurile și toată lumea mea reală, erau duplicate și trebuiau să locuiască în cap. Și creierii erau așa niște icre și de fiecare dată când ieșea gândul, el semăna cu un mormoloc. Iar eu clocoteam și simțeam o așa viermuială în cap.

Acum, devenisem pasăre, eu eram ea, și-mi creșteau pene și-mi apăreau picioare subțiri și cioc. Și aripile mele, stăteau suspendate în aer. Și timpul părea să se întindă la infinit. Cuvintele-mi,  rămâneau încremenite în aer. Și norii, nu mai erau nori ci un stol întreg de balauri ce mă urmărea.

- Gata de zbor? venea de jos.

- Nuuuu, mai vreau să mai stau!  mă răzvrăteam.

- Știi Ivona, poate că și ea ar trebui să fie în alt loc! S-o lăsam să plece. Și noi, să mergem în casă, spunea egal, fără grabă, glasul de jos.

- Ah, dar de ce trebuie să plece? ridicam din sprânceană.

- Poate are ceva treburi.E la fel ca a atunci când eu mergi la servici.

Era năucitor ca o pasăre albă să aibă drum spre servici. Mă luptam încruntat cu mine, ca să înțeleg. Mi se părea mie sau firele poveștii erau prea încâlcite? Dar m-am luminat căci tata se întorcea în fiecare zi de la servici. Și atunci am înțeles. Am combinat firul verde al încrederii și pe cel roșu al înțelegerii și povestea a avut sens și timpul, el, a început să curgă din nou.

- Sunt gataaaa!

Și tata ridică brațele și mă prinse. Apoi mă lăsă jos și-mi întinse mâna. Mi-am strecurat-o pe a mea, cu mănușile mele împâslite, cărămizii, în alte mănuși cu miros de piele. Intrasem din nou în labirint.

- O să fi mereu aici când am nevoie să mă prinzi?  ridicam eu privirea.

- Nu, spuse tata clătinând hotărât din cap.

Bărbia-mi tremura căci nu ăsta era răspunsul pe care mi-l doream.

- Dar nu-ți face griji! și vocea îi deveni o șoaptă. O să ai mereu câte o pasăre albă așa în cap, pe aripile căreia o să poți zbura și ateriza, oriunde vrei tu.

Și chiar dacă nu am învățat încă toate regulile,  uneori în vis, din infinitul de posibilități pe care le chem, ea revine și ochii ei capătă o așa culoare frumoasă de parcă-aș mângâia o  pereche de castane lustruite și calde.


.

Libertatea comportă de fiecare dată risc

Nu mi-e frică că pot rămâne mică și neputincioasă, ci îmi e teamă că aș putea deveni mare și puternică. Și că de aici încolo, puterea o să-mi ia mințile și testele vor deveni nepermis de mari. De aceea, mă ascund sub scuturi de întrebări  ce mă torturează: 

”- Și dacă n-o să pot face față?”

Mi se trage asta, de la aroganță. Prea multa aroganță care-mi permite să cred că eu știu, că mie mi se cuvinte.

- Ce? Ce ți se cuvine?
- Tot! 

Și cu cât voi deveni mai arogantă, cu atât mai mult mă tem că voi da greș. Că nu voi fi la înălțimea așteptărilor impuse de viață. Că nu voi mai ieși din lupta asta la fel de frumos, sau la fel de bun, în fața celorlalți. Pentru că uneori în lupta mea voi folosi și armele mele nepermise.  În focul luptei, sub presiune, ne vedem dezgoliți, vulnerabili, intimidați, murdăriți. Lupta nu e niciodată la fel de înjositoare ca și lașitatea de a nu lupta. Dar nouă ne plac doar învingătorii. De obicei doar locul I. Și-n loc să înțeleg că la un moment dat, oricare ar fi acela, aș putea să fac o greșeală și să aleg o soluție care să nu funcționeze bine, mă sufoc cu gânduri, altele decât cele folositoare. Ca de exemplu, de ce n-aș folosi, tot ceea ce-mi trece prin minte sau tot ce am văzut pe la alții. Mă momesc, singură mă momesc, spre ceea ce fac alții și au reușite, la ce fac alții și eu cred că ar putea fi lovituri sub centură sau dintre cele care nu intră în codul meu de bine, de frumos, de util. 

Uneori în loc să mă concentrez pe soluție, mă concentrez pe cine nu m-a ajutat sau pe cine m-a ajutat pentru propriul folos sau cine mi-a stat împotrivă. Uneori chiar, îmi proiectez eșecul prin acțiuni la întâmplare sau delăsătoare sau prin a împinge lucrurile peste limite momentului sau a normalului. 

Obținerea unui eșec înseamnă și asta muncă dar și efort nerăsplătit. E o muncă cu gust amar. Să obținem un eșec este de fiecare dată un risc al libertății dar poate că ar fi bine să nu-mi mai critic soluțiile și să înțeleg că în momentul acela de foc intens, am făcut tot ceea ce puteam eu face.

Evoluăm uneori ca urmare a celor mai grele experiențe și uneori a celor nefericite. Și uneori nu evoluăm, doar clacăm. Ne dor sfâșietor experiențele și tare greu ne acceptăm auto-mutilările și ne întâlnim zilnic cu frustrarea, ori cu dezamăgirea, ori cu epuizarea insuccesului. La mine atunci, e ca un atac de panică ca și cum punctele mele slabe îmi curg peste mine ca de la robinet.

Și-mi  tot repet, cât de important e să nu uit că de fapt victimele nedreptățite sau ale neajutorării pot avea parte de un ajutor sporadic dar nu au parte de respect. Respectul e al luptătorilor, al războinicului care are un cod aparte, al celor care stau în fața problemelor și care se ridică și după înfrângere. Și că acest lucru, vine cu o adâncă dorință de a mai încerca cu orice risc, dar se sprijină și cuprind și demnitate, și hotărâre, și determinarea pe care le poți păstra mai apoi,  chiar dacă nu vom deveni învingători.

E important să nu uit astfel de lucruri pentru ca în  momentele cruciale, nimeni nu mă poate salva de mine însămi, eu depind de alegerile mele și de non-alegerile mele.

Ca să-mi fac alegerile, ceea ce numai simplu nu e, îmi aduc aminte de tot ceea ce este înrădăcinat în adâncurile mele ca de un copac care dacă a crescut, e de înțeles, că e bătut mai tare de vânt ... 

.

Și dacă n-o să pot face față?

Nu mi-e frică că pot rămâne mică și neputincioasă, ci îmi e teamă că aș putea deveni mare și puternică .Și de aici încolo o să mă torturez cu : ”- Și dacă n-o să pot face față?”

Și cu cât voi deveni mai arogantă cu atât mă tem că voi da greș și că nu voi fi la înălțimea așteptărilor impuse de viață. În loc să înțeleg că la un moment dat, oricare ar fi acela, aș putea să fac o greșeală și să aleg o soluție care să nu funcționeze bine. Și că nu e ușor să obțin un eșec dar că ar fi bine să nu-mi mai critic soluția și că în momentul acela de foc intens, am făcut tot ceea ce puteam eu face.

Evoluăm uneori ca urmare a celor mai grele experiențe și uneori nefericite. Și uneori nu evoluăm doar clacăm. Și ne dor experiențele și acceptăm automutilări și ne întâlnim zilnic cu frustrarea ori cu dezamăgirea ori cu epuizarea insuccesului. E ca și cum punctele mele slabe curg peste mine ca de la robinet.

E important să nu uit atunci că de fapt victimele nedreptățite sau neajutorate pot avea parte de un ajutor sporadic dar nu de respect. Respectul e al luptătorilor, al celor care stau în fața problemelor cu demnitate și hotărâre și determinare chiar dacă nu vor deveni învingători.

E important să nu uit atunci că nimeni nu mă poate salva de mine însămi, de alegerile și de non-alegerile mele.

.

Construcții XXVIII - relația cu sufletele omenești

Sunt persoane care aș vrea să mă înțeleagă și pe care doresc să le înțeleg în profunzime, acei oameni cărora le pot spune mai multe prin tăcerile mele, prin prezența mea, prin privirile mele și în fața cărora nu trebuie să mă reinventez; în fața cărora nu contează ce mască port, pentru că vederea noastră reciprocă, trece dincolo de ele, spre sufletele care ne mustesc de dorința de a fi împreună ...

Și asta doar pentru că, văzându-i, așa dintr-o dată, poți fi fascinat de vitalitatea lor, de incredibila lor atitudine revelată într-un gest mărunt, de sensul lor plin de umor, de șarmul sau simplitatea lor. Sunt oameni care nu-și pot închide comorile sufletești, chiar dacă ar vrea. Chiar dacă ei cred c-o fac, uneori pentru a se proteja. E un paradox pe care tu, din afară i l-ai putea arata: nu te poți ghemui devenind arici când de fapt tu ești o acumulare, ale cărei zăgazuri stau să se rupă.

Ne-am scurtat înțelegerile despre relațiile omenești, despre simplele gesturi de apreciere sau de încurajare. Ne scuturăm înfrigurați și-nsingurați și ne pitim ca de ceva primejdios ca de ceva ce ne-ar deveni contagios, de simplă atitudine de prietenie. Avem prea multe legături bazate pe simpatie și nu pe empatie. Avem prea multă ”inter-conectare” și prea puțină căldură omenească ca adaos.

Zău că nu știu cum o faceți voi, dar eu așa îmi fac contabilitatea zilnică: În câți ochi omenești, mi-am odihnit zilnic zâmbetul sincer? Pe câți i-a îmbrățișat gândul meu fără ca așa ceva să le devină sufocant? Sau stânjenitor. Pentru câți mi s-a strâns sufletul? Ori a explorat. Și mai ales către cine, cu sfioșenie, am îngemănat o lacrimă?

Simple relații omenești, cum spuneam.

.

Construcții XXVII - Însoțire

Atâtea dezbateri, eu și prietenii mei despre încurajare, despre sprijin și însoțire. Despre reciprocitate. Despre ajutorul, acela fără motiv, cu  daruri lui venite din propria bogăție interioară.

Mă gândesc că toate interacțiunile din relațiile umane, nu au temei dacă nu ne oprim serios și nu ne intră în cap că încurajarea și însoțirea, nu se fac decât dacă tu, ce-l ce-o faci, nu ai atins măcar un nivel optim de acceptare al celuilalt. Și atât de des vedem manipulatori și persoane ale căror tendințe de control sunt pline de mare bunăvoință, dar ei    confundă de cele mai multe  ori ”simpatia față de ...” cu empatia.

Și oh, acceptarea,  nu înseamnă că încurajezi ci înseamnă că simți ce onoare ai, să fii în fața altui om și că prin asta, îi respecți alegerile și deciziile. Ale lui. Nu ale tale. Poate altele, poate contrare. Poate din cele care te intrigă sau te scandalizează.

Și acceptarea are o mare arie de acțiune. Ea stă între intoleranță, la un capăt și merge până la a nu interveni în locul cuiva.

Uneori însoțirea o numim acompaniere. Nu de la a ne ține companie unul altuia și atât. Nu ne ținem de urât unul altuia! Asta în nici un fel nu ne e mângâietor. Ar fi prea simplu. Și tare plictisitor. A sta la taclale pur și simplu, e o vorbă, ... ”are miros de vânturat varză murată...”

Acompanierea vine ca și cum melodia pe care ai putea s-o compui tu, este fundal la faptele celuilalt, îi așează în față, și-l pune și-n valoare. În așa fel, încât să devină inspirat și entuziast, el să capete noi idei, o mai mare putere și noi orizonturi alături de tine.

 Trebuie să fi diplomat? Ecologic în gândurile tale? Trebuie să ai o întreaga igienă morală și să treci de o grămadă de examene și examinări. Trebuie să-ți remodelezi gândirea? Ori acțiunile și comportamentele tale? Trebuie să-i respecți, să nu-i devalorizezi, să nu-i jicnești pe cei  pe care vrei să-i încurajezi? Mai trebuie să fi și un om integru? Chiar  vertical și de ce nu, congruent? Într-un cuvânt, trebuie să te storci, de fiecare dată când ai în fața ta un om? Poate. Poate că astea le capeți cu timpul.

La început ar trebuie să fi un simplu om bun și dornic. Apoi un bun început ar fi să rămâi modest, cinstit cu tine și generos. Generos azi, mai mult decât ieri...

Om drag, depinde de noi dacă fiind împreună, ne suntem povară sau exploratori, într-o frumoasă și fantastică călătorie .

.

.

Răscolitoarea frumusețe a cuvintelor

Dacă frumusețea cuvintelor mele ar fi atât de puternică
la fel ca tăcerea ce-o storc prin lacrimi,
poezia mea nu s-ar mai zvârcoli zadarnic
răzvrătită,
să iasă cu gesturi tardive
strivită de pe pereții inimii.

Și nici eu n-aș mai fi 
plâns încontinuu 
până mi se rup cerurile.



.

Doldora de sevă

Știu că există o poezie-n mine
care nu merită să fie atinsă
așa va rămâne,
pentru totdeauna
și nu contează cât voi lupta pentru asta.

Uneori ea plânge-n mine
ca o viță de vie, doldora de sevă,
primăvara
și curge și curge
nu se știe unde.

Semën Kirsanov

Ah, am multe de făcut!
Tocmai construiesc
un model de inimă
în întregime
nou!
Inima
pentru un viitor în care doar să simt
și să iubesc. O inimă
cu care să înțeleg oamenii
și care e în gradul de a-mi zice
cui îi pot strânge liber mâna
și cui nu.
Semën Kirsanov

Plasmă (X) - caut suflete rare

Caut suflete rare
rătăcite,
nu ca să le invit pe la mine
nu ca să le pun să se rotească după soare,
al meu soare.

Caut suflete rare,
ca un căutător de comori
și știu că lumea-i prea mare
și că uneori ele-s ciobite,
că uneori ele-s zob făcute,
că uneori își declină valoarea într-o mare de nihilism.

Dar dacă au o celulă bună, un gând bun, un pas bun,
ele,  doar ele, 
își refac propria individualitate
își redevin oamenii cei mai frumoși de pe lumea aceasta
de te uiți cu gura căscată,
că la ei asta nu pare o minune ci cel mai obișnuit gest,
pentru că cumva, stau la hotarele 
fragile dealtfel
ale matricei umane.

Caut suflete rare,
pentru înțelesurile adânci
a ceea ce înseamnă clipa, infernul, și frigul de dinaintea zorilor,
pentru că mă fac să plâng
de câtă frumusețe poate fi îndesată într-un om fără să se spargă și fără să se risipească.


.

.