O dimineață petrecută cu rădăcinile tale.

 

Despre a ști cine ești azi cu rădăcinile tale cu tot, și chiar și fără ele sau despre arome care ne învăluie chiar dacă au trecut zeci de ani, poate o viață de om ...

 

Uneori, rar când prezentul mă copleșește mă întorc în timp și îmi reiau drumul mental de acolo de unde s-a ”strâmbat”, de unde gândesc eu că m-am împotmolit... de acolo de unde sper să înțeleg... să mă mai înțeleg.

 

Azi la prima oră am făcut totuși și ceva altfel. Această ceașcă cu model japonez pictată manual e în familia mea de peste 100 de ani. Pare stingheră căci nu mai are pereche și e uitată în vitrină dar uite că a rezistat singură peste 100 de ani. Iar micul meu vas esențiar (nu nu e esențial cum mă obligă corectorul) pentru cafea este din prima mea vizită în Albania, în 1994. E din alamă și păstrează minunat esența aromelor. Cele două obiecte, m-au întors în timp și cu ochii minții am fost cu peste 100 de ani în urmă așa că am băut/degustat din ea o cafea turcească, rar obicei și acesta.

 

De data acesta gândul m-a purtat departe la o altă ceașcă știută de mine într-un muzeu, departe acum, tocmai pe Muntele Carmel, în Haifa, Israel. Acest obiect mic, fără să vrea a devenit un portal, într-un fel chiar, o lampă a lui Aladin.

 

E devreme, eu am terminat cafeaua dar încă îmi stăruie în minte și parcă pe cerul gurii, arome pe care doar cred că le știu dar sigur nu le-am mirosit niciodată și totuși, nu știu de ce, ele sunt cumva în mine.

 

Există lumi diferite lângă noi și moduri de a ajunge la ele chiar dacă numai cu gândul și astfel să trăim o realitate care este numai a noastră!

. 

Floricele sau sirop?

 

Sorgul este o cereală fără gluten cultivată și acum 4000 de ani în Africa de Nord-Est. Astăzi este a cincea cereală cultivată și folosită după grâu, orez, porumb și orz. Cultivatorii au numit-o planta cămilă pentru că trăiește pe sol arid.

 

În interbelic a fost planta care ne-a potolit foamea dar atunci era folosit sorgul nedecorticat adică închis la culoare și ”cojos” iar făina de sorg avea numele foametei și sărăciei câmpurilor necultivate. Era ca și cum ai fi furat hrana animalelor.

 

În ultima vreme sorgul a fost redescoperit, fiind o plantă de la care nu se aruncă nimic, fiind productiv și rezistent. Cereala poate fi gătită la fel ca și quinoa sau orezul, măcinată în făină sau preparat ca boabele de porumb: floricele. Cea mai mare utilizare industrială este transformarea sa într-un sirop folosit pentru îndulcirea multor alimente procesate. La fel ca porumbul se pot face floricele din sorg iar în magazine găsești crochete și fulgi crocanți de sorg. În țările de origine există și băuturi pe bază de sorg fermentat, așa numita bere africană fără gluten. În China, se obțin băuturi distilate precum Maotai si Kaoliang, așa cum se vede în celebrul film (din 1987) Red Sorghum.

 

 ***

 

 Cele mai simple produse din fermă se pot transforma în adevărat delicatese pe piața alimentelor sănătoase. Cea mai nouă tendință o reprezintă procesarea minimă a sorgului, din care se obține un sirop.

 

 Siropul de sorg este ușor de obținut în fermă pentru că producția nu necesită decât o presă simplă – în varianta tradițională, trasă de cai, și apoi câteva echipamente de bază pentru procesare.
 

Iată un filmuleț realizat într-o fermă de familie din SUA care produce siropul de sorg și îl vinde apoi în magazinele specializate în mâncare sănătoasă:...

 https://www.youtube.com/watch?v=vH3w47l2M-Q&t=1s

Gynko, maiestosul

 

Acum își plantează toată lumea Ginkgo (Ginkgo biloba) în curte. 

 

Oare lumea l-a cumpărat pentru a se bucura de el în următorii 800 de ani sau doar să-și prepare acasă pastilele de memorie foarte scumpe și mereu falsificate? Dacă copăcelul s-a prins trebuie să treacă cam18 ani să fructifice și doar atunci poți descoperi dacă te-ai fraierit sau nu. Pentru că fructele apar doar pe copacii femele.

 

Acum gata, mergi la pepinieră, dai 30 de lei si cumperi un pomișor. Mai vorbim despre el în 2042. Am văzut la Muzeul Satului 3 exemplare firave, plantate foarte aproape unul de altul. Și mai ales foarte aproape de alei. Oare specialiștii de acolo nu au aflat că acest copac devine maiestos și are nevoie de minim 12 metri pentru a-și dezvolta coroana și că rădăcinile care se întind sub alei suferă iar copacul în creștere (oricare ar fi el) nu este echilibrat și nici stabil în timpul marilor evenimente meteorologice?

 

Ginkgo este un copac unic originar dintr-o provincie din China. Ginkgo este singura plantă din genul, familia, ordinea, clasa și divizia sa care mai există și astăzi. Există copaci ginkgo în China care au 3.000 de ani vechime.

 

Copacii de Ginkgo au frunze în formă de evantai ce devin galben strălucitor, toamna. Copacii bătrâni au scoarță gri-maro cu brazde adânci. Copacul femelă produce fructe suculente de dimensiunea unor prune care la început sunt verzi și se coc până la un galben auriu. Fructele coapte miros a parmezan învechit.

 

Fructele se coc și cad din copaci de la sfârșitul lunii octombrie-început de noiembrie și pot fi culese până la începutul iernii. Fructele conțin o substanță, un ulei asemănător urushiolului, uleiul responsabil de erupția cutanată și care dă mâncărimea aceea teribilă a iederii otrăvitoare. Prin urmare, obligatoriu mănușile trebuie purtate la manipularea fructelor. Fructele conțin și o mică sămânță folosită ca aliment și medicament de mii de ani. Sămânța poate fi stoarsă din fructe coapte și curățată. 

 

Semințele pot fi apoi uscate la soare câteva ore. Semințele de ginkgo trebuie gătite. Pot fi fierte sau prăjite la fel cum procedăm cu castanele. După prăjire, coaja se poate crăpa. Miezul obținut cam ca la sâmburele de caisă poate fi prăjit, poate fi adăugat în supe, transformat într-o cremă tartinabilă sau făcut mâncărică cu sos de soia și ulei de susan. Aroma amintește de castane, brânză Brie și cartofi.

Semințele sunt bogate în niacină, seleniu, magneziu și cupru. Se recomandă consumul a nu mai mult de 10 semințe pe zi datorită prezenței ginkgotoxinelor care interferează cu absorbția vitaminei B-6. PS poate consumatorii de pastile au asta în gând când consumă pastile folosind automedicația. (Găsiți singuri cum se folosește ceaiul din frunze, atât indicațiile cât și cotraindicațiile). Frunza de ginkgo a fost folosită medicinal pentru a îmbunătăți memoria și funcția creierului, pentru a reduce anxietatea și pentru a trata glaucomul.

 

. 

Siesta

 Când eram mică, eram ”obligată” când mi-era lumea mai dragă să mă smulg de la joacă și să mă culc după amiază, vegheată, supravegheată să nu mă sustrag acestei ”torturi”, de ambii mei bunici materni. Și în pat stăteam cu ochii închiși și cloceam gânduri de răzbunare, mai ales atunci când și ei, bunicii își făceau siesta și eu nu aveam cum să mă strecor pe lângă ei.

Țin minte când era să dau foc casei pentru că furișându-mă, am descoperit mașina de călcat pusă ”neglijent” pe un colț de masă la îndemâna unui copil de 4 - 5 ani. Am băgat-o în priză și am început să-mi calc ce aveam la îndemână, adică câteva perechi de ciorapi trei-sferturi din cei albi și ajurați după care am plecat la o altă joacă probabil mai tentantă.

Bunica, a simțit mirosul de ars și a sărit din somnul iepuresc să salveze situația. Covorul de iută a rămas cu o gaură și apoi partea vătămată a fost pitită sub pat. Eu și acum verific de 2 - 3 ori ca mașina de călcat să nu mai fie în priză, având un respect profund pentru ea.

Acum această ”tortură” de a îți face siesta a devenit o mare plăcere. Acest ațipit, uneori profund îl numesc ”cititul de după masă” și e momentul când îmi permit să și visez. Cu o carte bună în mână siesta devine unul dintre cele mai bune momente ale zilei.

Oare care vă sunt obiceiurile pe care fiind mici le considerați tortură și acum sunt adevărate binecuvântări ?

Legenda orhideelor

    Vase cretane cu legenda lui Orchis 

Pe frumoasa insulă Cipru, în Paphos, conform mitologiei grecești, zeul Bachus își avea curtea, în cortegiul căreia era și Orchis, fiul unei nimfe și a unui satir. Acesta a moștenit temperamentul irațional și pasional al creaturilor pădurii de la tatăl său iar frumusețea de la mamă. Tânărul Orchis s-a îndrăgostit și a sedus o preoteasă a cultului, responsabilă cu închinarea. Bachus înfuriat l-a ucis făcându-l fărâme, care împrăștiindu-se, au devenit orhidee.

 

Ceilalți zei, au decis să-l transforme într-o astfel de floare care să fie simbolul tuturor calităților pe care tânărul nu le avea. Orchis era disprețuitor , în timp ce floarea lui a devenit delicată . Exuberanța lui s-ar transforma în fragilitate . Astfel s-a născut orhideea. Singurele trăsături care s-au păstrat ale băiatului au fost frumusețea și o forță minimă , plasate în rădăcinile plantei. 

 

În Paphos există și azi o orhidee numită Papucul lui Venus. Povestea spune că Venus cu Adonis după vânătoare s-au adăpostit de furtună într-o peșteră unde au fost spionați de un muritor: Venus s-a speriat și a fugit în grabă picându-i atunci condurul din picior. Când acesta atins pantoful divin, el s-a transformat într-o orhidee. Grecii antici credeau că pot controla sexul copiilor oferindu-le părinților ca hrană diverse părți ale orhideelor.

 

O a treia relatare este povestea engleză a orhideelor. La un moment dat Cypripedium calceolus - Papucul doamnei, a dispărut datorită fervorii culesului acestei plante rare. Colectarea excesivă a făcut ca în Regatul Unit să fie exterminată. Dar undeva a fost descoperită o ultimă plantă nativă. Plasată sub protecție a fost supravegheată până când a devenit mai puternică și în cele din urmă a înflorit. Semințele sale au fost colectate și trimise la Royal Botanic Gardens, Kew, unde a fost pus în aplicare un program de conservare de maximă urgență. În cele din urmă, au germinat. A fost nevoie de zece ani pentru a înflori o nouă generație care ușor ușor a fost reintrodusă de atunci în sălbăticie în încercarea de a repopula specia. Și în România Papucul Doamnei este o specie protejată. 

 

Este o floare care trăiește în simbioză cu alte plante. Cea mai cunoscută și folosită orhidee este vanilia. Dar ele se folosesc în alimentație și parfumerie. De fapt sunt peste 25 000 de varietăți cu peste 100 000 de hibrizi, toate care s-au adaptat la diverse strategii de polenizare, imitând diverse insecte, albina, musca păianjenul, liliacul, molia sau viespea...

 

Papucul lui Venus în mediu natural

 

. 

Laurul de la coronițe pentru olimpici până la preparate nemaiauzite

 Toată lumea are în casă foi de dafin? Are. Toată lumea le folosește așa cum ar fi cazul? Probabil nu destul. Așa că se învechesc prin pungi, sticluțe, locuri unde veți descoperi, nu vin moliile. Mai nou, toată lumea care are curte își pune câte un pomișor de laur/dafin în curte.. Îl găsim chiar și acum la un preț modic. 25 lei pentru un ghiveci. E frumos, cu frunzele lucioase, cu florile galbene pline de polen care fac vie grădina și cu fructe negre foarte  decorative care seamănă poate cu niște măsline mai mici.

Laurus nobilis face parte din familia Lauraceae și este inclus în genul Laurus.Majoritatea știm și povestea nimfei Daphne care refuzându-l pe Apollo din cauza geloziei acestuia, a ajuns un copăcel. Povestea spune că Apollo s-a certat prin Olimp cu Eros și acesta l-a săgetat din răzbunare să se se îndrăgostească de cineva care l-ar fi respins. Ei bine nimfa Daphne era îndrăgostită de un muritor. Apollo pentru că i-a respins dragostea a transformat-o în copăcel dar după aceea din remușcări și-a împodobit capul cu coronița din frunzele de Laur.

 

Numele laur provine din cuvântul latin „laurus”, care înseamnă „nobil”. Apare cu acest nume în opera lui Plautus în anul 200 î.Hr. Laurul este răspândit în majoritatea țărilor riverane Mediteranei. Poate fi găsit în pădurile de coastă, unde creează creșteri spontane tipice zonelor mai puțin aride ale tufișurilor mediteraneene. În Italia, planta de laur crește sălbatic în centrul și sudul Italiei. Se găsește adesea în parcuri și grădini ca plantă ornamentală datorită aromei sale parfumate. Planta de laur este o plantă perenă veșnic verde. Poate fi adesea găsită ca arbust dacă este tăiată, dar este un copac adevărat care poate ajunge și depăși 10 metri înălțime. Are un trunchi neted acoperit cu scoarță verde închis și ramuri dense. Frunzele sunt lanceolate, lucioase și de un verde strălucitor frumos. Glande mici sunt împrăștiate în tot frunzișul, dând frunzelor parfumul lor caracteristic. Parfumul lor este foarte pronunțat și, atunci când sunt expuse la lumina soarelui și îl eliberează și mai mult în aerul din jur. Coronițele de laur erau folosite pe tot parcursul anului pentru a onora câștigătorii și pe cei care au atins obiective importante.

 

Florile, pe de altă parte, au o frumoasă culoare galben pal, sunt adunate în ciorchini mici și se deschid, în general, primăvara. Din flori obținem fructul, compus din fructe de pădure mici, negre, asemănătoare măslinelor. Acestea conțin o singură sămânță și se coc de obicei între octombrie și noiembrie, fiind, de asemenea, foarte parfumate.

 

Este un excelent digestiv și antifermentativ atunci când este folosit sub formă de infuzie. Frunzele au proprietăți antipiretice, foarte utile în cazurile de febră. Uleiul esențial extras din fructele de dafin este, de asemenea, utilizat pentru a trata durerile reumatice și articulare, entorse și pentru a facilita recuperarea articulațiilor după gipsuri. Este, de asemenea, utilizat ca inhalație cu abur pentru răceli și afecțiuni asemănătoare gripei.

 

Laurul pentru gătit: Frunzele și fructele de pădure sunt utilizate în mod obișnuit pentru a aroma mâncăruri precum pește, carne și sosuri; pot fi folosite pentru a elimina aroma de vânat atunci când sunt combinate cu ienupăr și suc de lămâie.  Lemnul este folosit pentru a da o aromă plăcută alimentelor afumate. 

 

Dacă aveți mâinile foarte crăpate, poate fi util să le înmuiați într-un lighean cu apă călduță în care ați fiert câteva foi de dafin, nuci și țelină; apoi aplicați un strat de cremă hidratantă neutră.

Pentru transpirația excesivă a picioarelor, se poate folosi un decoct de frunze și fructe de pădure.

Acidul lauric conținut în frunze are proprietăți naturale repelente împotriva insectelor și paraziților. De asemenea, este un remediu foarte eficient împotriva moliilor care infestează dulapurile și sertarele. Vă recomandăm să folosiți frunze uscate, mărunțite, la care puteți adăuga cuișoare, scorțișoară, lavandă sau rozmarin, și să le puneți în pungi de bumbac sau tul.

Frunzele proaspete, pe de altă parte, pot fi plasate între paginile cărților depozitate în poduri sau pivnițe pentru a preveni îngălbenirea. 

Pudră de dafin (pentru fumigații)

1/2 linguriță de pudră în 1 linguriță de miere

Zdrobiți o mână de fructe de pădure perfect uscate într-un mojar de lemn sau, mai bine, de piatră, până se transformă într-o pudră fină, apoi puneți-le într-un borcan de sticlă etanș. Pudra rezultată este un remediu eficient pentru gripă, tuse, răceală și febră. Când se practică infuzia se procedează astfel: 3-5 frunze de dafin se adaugă peste o cană de apă clocotită  și opriți focul. Acoperiți și lăsați la infuzat timp de 10 minute. Strecurați infuzia și beți-o pentru a ajuta digestia, în special pentru cei cu probleme digestive. Ajută la pierderea poftei de mâncare, combate durerile de stomac și simptomele asemănătoare gripei.

 

Ulei de dafin:

50 g pudră de fructe de pădure de dafin, 250 ml ulei de măsline

Puneți pudra într-un borcan de sticlă cu capac etanș, turnați uleiul de măsline și închideți borcanul.

Câteva picături de ulei de dafin și un pumn de frunze în apă formează o baie parfumată și revitalizantă, benefică pentru oboseala nervoasă și durerile de cap.

 

Allorino

 

Allorino sau lichiorul de dafin are o consistență deosebit de groasă, pe lângă culoarea sa intensă de acvamarin. Printre principalele sale caracteristici se numără aroma excelentă și aroma tipică a plantei de dafin, care se combină și cu proprietăți terapeutice remarcabile. Într-adevăr, este important să ne amintim că uleiul de dafin este utilizat pe scară largă, în special pentru efectele sale benefice asupra sistemului digestiv. Fiind un digestiv excelent, este perfect pentru a fi servit la sfârșitul unei mese, după un prânz sau o cină copioasă.

.

Pălărierii și nebunia

 

Lewis Carroll a creat cel mai memorabil pălărier nebun în Alice în Ţara Minunilor, dar acesta nu este cel dintâi pălărier nebun. 

 

Încă de la începutul secolului al XIX-lea se crease o asociere între creatorii de pălării şi nebunie. Pe vremea respectivă pălăriile din pâslă erau la mare modă în Europa şi procesul chimic prin care blănurile ieftine erau transformate în pâslă utiliza mercur. Contactul îndelungat cu mercurul afectează în mod negativ creierul. Cum pălărierii lucrau în spaţii prost ventilate şi inhalau vaporii de mercur zile de-a rândul, mulţi dintre ei cădeau victime maladiilor neuro-psihice. Până în ziua de astăzi, simptomele otrăvirii cu mercur care includ tremurături, căderea dinţilor, lipsă de coordonare, vorbire neclară, pierderea memoriei şi depresie sunt cunoscute sub numele de „mad hatter syndrome” (sindromul pălărierului nebun).

 

”Pălărierul cel Nebun: Am luat-o razna?

Alice (îi verifică temperatura Pălărierului): Mi-e teamă că da. Eşti nebun de legat. Dar dă-mi voie să-ţi spun un secret. Cei mai buni oameni sunt aşa.” (Lewis Carroll)

 

. 

cu gust de cianură

 

Semințele Rosaceelor conțin amigdalina, substanță cu aromă tipică de migdale. Ca să verificați nu trebuie decât să gustați miezul unei semințe de măr.

 

Amigdalina, folosind unele enzime se descompune în zahăr și în Acid Cianhidric (HCN în engleză), care este unul dintre cei mai toxici agenți pentru om și lumea animală. Dar știți și acest lucru dacă ați citit ceva cărți polițiste sau ați văzut filme cu James Bond sau Maigret. De fapt acest lucru îl puteați afla și din cărțile de istorie la capitolul celui de-al II-lea Război Mondial pentru că naziștii foloseau pe scară largă această otravă și la sfârșitul războiului au fost cauza morții multor lideri hitleriști.

 

Este o otrava "elementara" care de declanșează blocând respirația celulară și cauzând moartea rapidă.

 

Semințele de măr, piersică, caise, prune și multe alte rozacee conțin cantități variabile de amigdalină, între 1 și 4 % din greutate și fiecare gram de amigdale poate elibera 25 miligrame de acid cianhidric. Înseamnă că, o cană (100 gr) de semințe de măr poate fi suficientă pentru a provoca o intoxicație gravă.

 

Migdalele amare au concentrații foarte mari de amigdalină și în plus produc și depozitează enzima care disociază și poate forma otrava; 60 de migdale amare pot fi suficiente pentru a ucide un om.

 

În așa numitele băuturi tradiționale cu rețete de fabricare a lichiorurilor sau a băuturilor numite ”digestive”, se folosesc sâmburii de piersică, caise sau prune pentru a oferii băuturii aceea amărăciune cu gust de migdale, de aceea în înțelepciunea lor cei care au testat de sute de ani băuturile folosesc/foloseau pahare foarte mici pentru aceste băuturi. Evident că s-au constatat intoxicații grave la consumul mare de amigdalină. Noroc cu produșii sintetici moderni care acum folosesc esența de migdale fără a adăuga efectul toxic. Rezultă niște băuturi gustoase, nocive de la alcool dar nu extrem de toxice.

 

Dar ce ne facem cu noua modă de a mânca sâmburi de caisă cruzi în cantități mari sau de-ai adăuga în dulcețuri? E ca și cum ai ingera mici cantități de otravă. Dacă acest lucru se face în mod repetat apar tulburări neurologice și probleme tiroidiene pe termen scurt sau mai lung.

 

                                        tuberculi de manioc

 

Un astfel de fenomen s-a observat la populațiile indigene din America de Sud care consumă manioc (cassava - Manihot esculenta). Maniocul este unul din alimentele de bază din America de Sud din tuberculi se extrage tapioca. Aceasta euforbiacee de la care se consumă tuberculi conține multe cianuri care se elimina cu un proces de macerare și fermentare în apă de 5 sau 6 zile pentru obținerea produsului alimentar. Nepregătită corect duce la moarte sigură. Și chiar reziduuri minime duc adesea la disfuncții metabolice pe termen lung.

 

. 

Supa din gândaci

 

Supa de cărăbuși

Ne speriem și oripilăm de ”făina de lăcuste și greieri” dar oamenii mănâncă de sute de ani gândaci. Despre asta este postarea. Nu putem înțelege ce înseamnă foametea, ce însemnă supraviețuirea și că din astfel de momente se nasc alte obiceiuri și o mai adâncă înțelegere. Îmi aduc aminte de o poveste din Deltă când pescarii au prins broaște pentru a degusta delicatesa piciorușe de ”pui de baltă” și gazda din Sf Gheorghe nu le-a permis să folosească și să ”spurce” oalele ei, chiar dacă printre pescari era și fiul ei.

O să găsiți câteva din sursele mele prin comentarii.

***

Supă din cărăbuși de mai era o delicatesă veche cu un mare potențial modern, pentru cei curajoși. E un preparat istoric, popular în Germania, Franța și Austria secolelor XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Inițial, era preparată de studenți și de comunitățile mai sărace, deoarece gândacii de mai erau abundenți și ușor de colectat. În Franța, era considerată uneori chiar o delicatesă și era servită cu șampanie.

Gândacii de mai sunt o sursă de proteine ​​de înaltă calitate și conțin vitamine valoroase (complex B) și minerale precum fierul și zincul. De asemenea, au un conținut scăzut de grăsimi și oferă o alternativă ecologică la proteinele animale tradiționale. Pe lângă Germania și Franța, supa de gândaci de mai era cunoscută și în Austria. În Franța, gândacii de mai erau savurați și ca gustări dulci. 

 

Astăzi, preparatul a fost în mare parte uitat, parțial din cauza schimbărilor culturale și parțial din cauza declinului populațiilor de gândaci de mai. Populații întregi au murit datorită pesticidelor și numărul cărăbușilor s-a diminuat până la dispariție în unele zone. Aceștia au /aveau roiri masive o dată al patru ani când puteau fi culeși pentru o supă gustoasă. Cei care au gustat-o spun că se aseamănă cu supa de crab.

 

Rețetă pentru supă de gândaci de mai

200 g gândaci de mai (curățați spălați și fără aripi). Aprox 100 buc.

- 2 linguri de unt

- 1 litru de supă de legume sau de carne

- 1 ceapă, tocată mărunt

- 2 linguri de făină

- 2 gălbenușuri de ou

- 100 ml smântână

- Sare și piper după gust

- Opțional: Ierburi proaspete (pătrunjel sau cepșoară/cives)

1. Pregătirea gândacilor de mai se face îndepărtându-le picioarele și aripile.

2.Încălziți untul într-o oală și prăjiți-i în unt până se rumenesc. Scoateți-i și puneți-i deoparte.

3. Căliți ceapa: În aceeași oală, căliți ceapa până devine translucidă.

4. Îngroșați supa: Adăugați făina în oală, căliți-o scurt și dezlegați cu supa. Amestecați continuu pentru a evita cocoloașele.

5. Adăugați cărăbușii în supă și lăsați-i să fiarbă la foc mediu timp de aproximativ 20 de minute.

6. Bateți gălbenușurile de ou cu smântâna și amestecați cu grijă în supa fierbinte (nu clocotită). Condimentați cu sare, piper și pătrunjel.

Similar supei de raci, deoarece cărăbușii au un profil aromatic similar . Seamănă și cu supă de lăcuste cambogiană dar diferă condimentele sau cu bouillabaisse recunoscuta supă franceză de pește...

 

 

https://www.youtube.com/watch?v=pFscho19oCk&t=20s 

 

 https://en.wikipedia.org/wiki/Cockchafer_soup

 

Capere și pseudocapere

 

Caperele din borcanele noastre sunt mugurii unui pomișor ce-l găsim chiar în stare sălbatică (Capparis Spiny L. , din familia Capparidaceae). La mine, de când le-am descoperit nu lipsesc din casă (frigider de fapt) pentru că alături de roșiile uscate și fileurile de anșoa prepar cele ma delicioase sosuri pentru paste. Aș spune și cele mai rapide. Poate vă conving să dați câțiva lei pe un borcănel și să vedeți despre ce e vorba.

 

Fac parte din condimentele aromatice cunoscute tuturor pentru utilizarea mugurilor (și fructelor) murate și conservate pentru utilizare, care acum sunt frecvente nu doar în bucătăria mediteraneeana ci și în bucătăria internațională.

 

Planta e tipică zonelor calde, pietroase și aride si pe terenurile calcaroase. Se știe că caperele consumate sunt mugurii florali ai plantei, culeși înainte de înflorire puși la sare/saramură. Tot mai des, însă, fructele conservate sunt folosite pentru a însoți mezelurile și preparatele (castraveți în Sicilia și adesea și pe etichetele recipientelor din supermarket). Cele mai cunoscute capere, sunt considerate a fi cele ale insulelor Pantelleria și Salina (zona Siciliei). 

 

Cererea și consumul intens a condus în timp la selectarea și introducerea de noi soiuri, cultivate în diferite țări europene.

 

În bucătărie, fructele și mugurii se folosesc în sare sau oțet, soluțiile care elimină notele amare. Fructele mici, necoapte sunt folosite pentru a însoți aperitivele sau a aroma alte preparate, în timp ce mugurii garnisesc preparate tipice și sunt nelipsite din sosurile și preparatele zilnice de bucătărie ca fiind cele mai căutate. Cu cât sunt mai mici, cu atât sunt considerate de calitate și sunt mai scumpe, dar în bucătărie, în funcție de utilizări, sunt pregătite cu rezultate excelente caperele de orice mărime. Observ că în acest moment, există o modă de a mura butonii florari de plante comestibile: leurda, năstureii, păpădia, margarete, florile de tei, etc și toate capătă denumirea generică dar probabil greșită de ”capere”. 

 

Așa cum am spus, caperele, ca uz spontan nu aparțin doar tradiției siciliene dar acolo chiar oferă locuri de muncă tradiționale. Printre produsele si preparatele excelente dar puțin cunoscute este așa numita pastă de capere. Ceva asemănător cu pasta de măsline, adică un preparat tartinabil, cremos, din capere nesărate, cu piper, usturoi, ulei de măsline , țelină și praf de dafin, produse tipice insulei Salina. Mergeți în Italia? Dacă da, încercați vițelul milanez cu capere, sau sosurile excelente pentru paste.

 

.

 

Sângele voinicului

 

Sângele voinicului, o plantă numită și fasolica sălbatică sau oreșniță și care miroase foarte frumos. Se pare că Reginei Elizabeta a II-a îi plăceau florile. De aici a pornit moda și au apărut mai multe soiuri colorate de plante decorative toate din familia mazărei și frumos mirositoare. Florea delicată dar și rezistentă la ofilirea ajuns să facă parte din buchetele de mireasă a prințeselor europene. 

 

Dacă ajungeți într-un loc unde găsiți pliculețe cu semințe căutați și pe cele de Lathyrus odoratus. Nu veți regreta, să le semănați lângă gard, pentru că e plantă cățărătoare.

 

Aflați, știu că nu veți consuma, că rădăcina plantei conține de trei ori mai multă vit C decât lămâia și se poate folosi pentru supe hrănitoare. Babele din sate știau acest lucru și îi hrăneau pe cei plăpânzi ( cei cu sistem imunitar scăzut) cu așa ceva.

. 

Yuzu ( Citrus Junus)și Pompia

 Din vechile soiuri de citrice, în Sardinia întâlnim fructul numit Yuzu (Citrus Junus).

Se crede că Yuzu este un hibrid produs de natură între o mandarină și o Papeda. Papedele sunt un grup de citrice sălbatice din care se crede că au apărut cedrul, pomelo și mandarinele, au fructe amare și necomestibile dar au rezistență mare îngheț, la boli și durată mare de coacere, de aceea, pentru a imprima pomilor aceste caracteristici valoroase se folosește uneori ca portaltoi.

În ultimii ani a captat interesul marilor bucătari occidentali mereu în căutarea aromelor surprinzătoare și au găsit în Yuzu o fructuozitate care face unice anumite preparate. Dacă mergi în restaurante de 4 sau 5 stele din zonă, vei descoperi untul sărat aromat cu coaja de yuzu. Deshidratata, coaja fructului yuzu se comercializează și sub forma de pulbere. Este ideal pentru presărare pe deserturi sau în tartar de pește. Cojile fierte încet împreuna cu oua sau înlocuirea lămâii în maioneze diverse ar putea fi considerate unele din cele câteva zeci de rețete unde se folosește yuzu.

 

 Pompia - este un fruct citric mai deosebit. Fiind perisabil a rămas doar pe teritoriul Sardiniei. Se caracterizează prin coaja groasă și o aromă nebănuită și de aceea din Pompia se fac cele mai gustoase și extraordinare dulciuri cu și din coajă confiate, ce-i conferă statutul de unicat, printre alte bunătăți.

Grzybobranie (vânătoarea de ciuperci) sportul național al polonezilor

Vânătoarea de ciuperci sau cum păcălesc polonezii ANAF-ul lor.

 

Grzybobranie - asta înseamnă “vânătoare de ciuperci” în poloneză și este unul dintre cele mai importante motive pentru care polonezii așteaptă cu nerăbdare weekendul! Vânătoarea de ciuperci (sau culesul de ciuperci) este una dintre cele mai mari distracții ale polonezilor. Acest lucru este relevant și bine reprezentat și în bucătăria poloneză. Dacă iubești mâncarea poloneză, știi că nenumărate feluri de mâncare prezintă un fel (sau o varietate) de ciuperci de pădure. 

 

Cunoașterea diferențelor dintre, de exemplu un Boletus edulis și necomestibila/otrăvitoarea Tylopilus felleus, poate părea destul de complexă pentru majoritatea dintre noi, dar în Polonia, este arhicunoscută.

 

Vânătorii de ciuperci îți încep treaba chiar din aprilie, apogeul e în septembrie dar excursiile continuă și în octombrie, noiembrie. De fapt cronologiile nu sunt stricte când vine vorba de sportul național polonez de vânătoare de ciuperci. Cei mai pasionați culegători de ciuperci din Polonia își umplu coșurile într-o perioadă mai lungă, de cca 7 - 8 luni pe an. Vânătoarea de ciuperci nu doar că oferă o oportunitate de conectare cu natura și de mișcare în aer liber dar, după cum s-a remarcat mai sus, bucătăria națională pună ciuperca la un nivel mult mai prezent și superior față de alte popoare. O bucătărie tradițională care are multe preparate moderne, gourmet. Ciupercile de pădure se găsesc în preparate obișnuite cum ar fi "zupa grzybowa" (ciorba de ciuperci) sau sarmăluțele (golabki) până la înghețată sau chiar lichior! Vânătorii obișnuiți de ciuperci din Polonia, își usucă de obicei ciupercile și le păstrează pentru preparate populare de iarnă, în special cele care fac parte din ajunul de Crăciun care sunt atât de populare la ei cum sunt cârnații la noi.

 

Ciupercile poloneze de pădure pot fi gătite simple sau amestecat (mixt de ciuperci), fierte, la cuptor, marinate și cu siguranță savurate tot anul! În magazine se găsesc ciuperci uscate dar și un fel de ”făină de ciuperci” cu care se îngroașă sau se dă gust specific sosurilor. Și ele nu sunt prețuite doar pentru gustul și aroma lor, sunt și o sursă grozavă de nutrienți. Sărace în calorii, acestea sunt concomitent bogate în fibre alimentare, proteine, numeroase vitamine și micronutrienți și uneori considerate ”carne de pădure”. De fapt, cu multe secole în urmă, țărănii adunau ciuperci pentru a-și îmbogăți meniurile dar și pentru a face bani buni din vânarea descoperirilor lor.

 

Astăzi, toată lumea din Polonia și polonezii din întreaga lume continuă să sărbătorească în această tradiție veche, pornind încă din aprilie devreme spre pădurile din apropiere cu coșurile pentru un lot anual de ciuperci preferate.

 

***

Am început să fiu obișnuită de amestecurile acru-dulce sau de deserturile sărate . Am citit cum mesopotamienii făceam deserturi cu ceapă și usturoi, așa că m-am gândit că probabil gustul se educă social și cultura foarte divers.

 

Ei bine, curioasă, am căutat rețetele de înghețată și lichior.

 

Înghețată de ciuperci. După explicații e o ciulama congelată mai plină de smântână. Știu sunt cam rea. Dar nu are nimic iești din comun decât probabil gustul de ciuperci/bureți care iese în evidență la un produs înghețat altfel decât la unul încălzit. Oricum mie îmi place parfumul de ciupercă (pentru mine face parte din mâncărurile care aduc confort și alinare) și le folosesc des dar nu știu dacă o să mă încumet să fac și înghețată, Timpul de congelare e mai mare decât cel de a face o mămăliguță și să mănânc liniștită cu o ciulama perfectă.

 

Și acum rețetele

”Explorează noi frontiere ale răsfățului congelat cu înghețata noastră ”Cream of Mushroom”, un amestec îndrăzneț de cremozitate și umami, realizată cu măiestrie aparatul Ninja Cream. Această creație împinge limitele aromelor tradiționale, combinând dulceața crème fraîche cu profunzimea ciupercilor. Descoperă o textură catifelată, perfectă pentru cei care caută experiențe congelate extraordinare. Perfectă pentru a-ți surprinde papilele gustative, această înghețată savuroasă poate fi savurată ca aperitiv, ca aperitiv sau adăugată la preparate, adăugând o notă de creativitate momentelor gourmet.

Ingrediente 1/2 cană de smântână grasă (15%) din cea de tipul crème fraîche , 1 cană de lapte, 2 căni de ciuperci tocate mărunt, 1/2 cană de ceapă tocată mărunt, 1 cățel de usturoi, zdrobit, Sare și piper după gust, 1 cană de apă.

Instrucțiuni

Într-o tigaie, căliți ceapa și usturoiul în puțin ulei până se înmoaie. Adăugați ciupercile și continuați să sotați până se gătesc complet. Condimentați cu sare și piper după gust, apoi lăsați să se răcească.

Într-un bol, combinați crème fraîche cu amestecul de ciuperci răcit. Turnați într-un recipient pentru congelator și lăsați-l la congelator timp de 24 de ore.

 

Serviți porții de înghețată cu cremă de ciuperci pe crostini mici la grătar pentru un aperitiv delicios. Sau adăugați ierburi proaspete pentru o explozie de aromă. Adăugați această înghețată sărată la felurile principale, asociind-o cu carne la grătar, cum ar fi carne de pasăre la cuptor sau file de vită.

Textura catifelat și aroma umami vor completa perfect rețetele dumneavoastră. Folosiți glazura cremoasă de ciuperci ca ingredient secret în sosul de paste sau în gnocchi..

Înghețatele sărate oferă o alternativă interesantă la deserturile tradiționale. Combinând cremozitatea înghețatei cu arome savuroase precum ciupercile, acestea extind spectrul plăcerilor congelate, aducând echilibru și originalitate degustărilor dumneavoastră. Perfecte ca aperitiv, gustare sau încorporate în feluri de mâncare, aceste creații savuroase înghețate vă vor revoluționa experiența culinară.” ( https://ice-creami.com/pl/slone-lody-z-kremem-grzybowym )

 

Și rețeta de lichior de hribi. Ei bine nu cred că totuși trebuie să ne mirăm că există un astfel de lichior. Oamenii de sute de ani caută metode de păstrarea a legumelor, fructelor, ierburilor de extragere a aromelor și a anumitor substanțe medicinale. Avem spre înțelegere ceea ce la noi, numim bitter suedez. Iar acum au început să fie la modă extrasul alcoolic din fructe, mere, pere gutui numite generic lichioruri de casă. Ei bine hribii au o aromă deosebită, puternică și plăcută (pentru mine) iar cei care preparau și țuică sau rachiuri acasă probabil au încercat și macerarea ciupercilor în alcool, apoi adăugând siropul de zahăr sau nu. Așa a ieșit lichior de ciuperci. Polonezii, îl și vând pe la târguri. Se pare că mai sunt tot felul de cocktailuri cu și fără alcool care folosesc câte o ciupercă (din cele asiatice) ca decor și care au diverse pretenții legate de îmbunătățirile pe care acestea le aduc sănătății, vigorii, frumuseții, imunității. Ciupercile, la fel ca măslinele într-un martini, stau aranjate frumos.

 

 

 

*** 

Pictura de mai sus este a lui Franciszek Kostrzewski este o ilustrație din ”Pan Tadeusz” de Adam Mickiewicz, o epopee națională care prezintă culesul ciupercilor alături de alte activități tradiționale poloneze, precum vânătoarea.

 

. 

Rarebit sau despre sfinți și brânză în zilele ploiase

 

Sfinți, zile ploioase și brânză!

 

Dacă auzi prima dată despre rarebit vei avea impresia că este vorba despre o mâncare cu iepure. Dar este o mare greșelă. La prima vedere, ”Rarebit” sau ”Welsh Rarebit” ar putea suna ca un fel de tocăniță dar este de fapt o rețetă ”obraznică care a fost adaptată în primului rând umorului englezesc. Termenul „rarebit” este de fapt o corupție fantezistă a cuvântului „rabbit”, iar cuvântul „Welsh” a fost folosit istoric în UK ca termen de batjocură, referindu-se la lucruri considerate rustice, sărace sau inferioare. În secolul al XVIII-lea, a numi ceva „Welsh” era adesea o modalitate indirectă de a-l batjocori.

Mâncarea, constând dintr-un sos savuros de brânză turnat peste pâine prăjită, apare în cărțile de bucate timpurii sub diferite denumiri. Una dintre primele e din 1747 în ”The Art of Cookery Made Plain and Easy”. În ea, mâncarea este numită „Welsh Rabbit”, iar Glasse include și intrări similare pentru „Scotch Rabbit” și „English Rabbit”. De-a lungul timpului, termenul „rarebit” a câștigat popularitate, probabil pentru a evita confuzia pentru cei care se așteptau la carne de vânat adevărată în farfurie.

Deși preparatul nu provine direct din văile Țării Galilor, a devenit puternic asociat cu identitatea galeză, în mare parte datorită asimilării ”vechilor mirosuri” ale claselor superioare engleze. Conform unei legende populare, muncitorii galezi săraci, cărora li se interzicea să vâneze iepuri pe moșiile deținute de englezi, au recurs la prepararea acestui preparat consistent ca un fel de protest culinar. Lipsiți de vânat, s-au îndreptat către singurul lucru pe care îl aveau din abundență (brânza) și l-au transformat într-o masă la fel de satisfăcătoare și de reconfortantă.

Povestea de la Porțile Raiului

Una dintre cele mai colorate povești despre rarebitul galez este o poveste despre năzbâtiile acestora în ceruri. Conform legendei, galezii provocau o asemenea agitație în Rai încât chiar Dumnezeu i-a cerut Sfântului Petru să-i îndepărteze. Sfântul Petru ameest atunci la Porțile Raiului și a strigat „caws pobi!”, care era expresia galeză pentru brânză prăjită. Într-o clipă, întregul contingent galez a țâșnit din Paradis în goană, dornici să se bucure de delicatesa lor iubită. Porțile s-au trântit în urma lor și Raiul a rămas un loc mult mai liniștit.. Este una din acele povești care îmbină perfect umorul, cultura și mai ales dragostea pentru mâncare a galezilor.

Fie că este vorba de realitate sau ficțiune, această poveste surprinde esența moștenirii sosului și preparatului ””rarebit”. Tot ei spun că este un fel de mâncare atât de iubit, atât de reconfortant, încât ar putea atrage până și un sfânt din Rai să-l deguste sau ar putea ține o întreagă națiune la căldură într-o noapte ploioasă. În timp ce englezii poate au inventat denumirea în batjocură, galezii și l-au însușit și l-au îmbrățișat, la fel cum au atâtea alte elemente de rezistență și mândre.

Brânza este de obicei un cheddar matur, acrișor - are o valoare simbolică. Era accesibilă, accesibilă și profund satisfăcătoare, mai ales atunci când era asociată cu pâinile consistentă coaptă în bucătăriile galeze. Căldura și iuțeala sosului puteau transforma o simplă bucată de pâine prăjită într-un fel de mâncare care se simțea ca un ospăț, mai ales atunci când era însoțită în anotimpurile reci și umede de o halbă cu lichid fierbinte și mai ales compania unor prieteni buni.

În ciuda originilor sale de bucate pentru săraci și inițial batjocorită rarebit-ul a urcat în rândurile bucătăriei britanice și a devenit un fel de mâncare prețuit peste tot. Astăzi, este un preparat de bază în pub-urile din Regatul Unit, adesea servit noaptea târziu pentru a absorbi efectele unui pahar prea mare. Atractivitatea sa este simplă, dar profund nostalgică. Combinația de brânză lipicioasă, profunzimea amară a berii și crocantul pâinii prăjite este greu de întrecut.

Bucătarii moderni de mare clasă continuă să adauge propria lor notă preparatului. Unii adaugă gălbenuș de ou pentru savoare. Alții condimentează lucrurile cu un praf de cayenne sau un strop de sos Worcestershire pentru acea savoare umami suplimentară. S-ar putea chiar să vedeți versiuni gourmet cu ouă poșate, roșii coapte sau ulei de trufe. Dar, în esență, Welsh Rarebit rămâne un fel de mâncare bazat pe tradiție și începuturi umile.

Ceea ce a început ca o ironie a evoluat într-un simbol iubit al mândriei naționale. Vorbim de mâncare, rezistență, râs și confort. Indiferent dacă ești galez, englez sau pur și simplu iubești brânza, acesta este un preparat care te invită să și-l pregătești și să-i spui povestea.

Welsh Rarebit este un preparat clasic de pub britanic, cu un sos de brânză bogat și savuros, preparat cu cheddar, bere, muștar și condimente, turnat generos peste pâine prăjită și prăjit până la perfecție. În ciuda numelui, nu conține iepure, ci doar o aromă intensă și reconfortantă.

Timp de preparare 5 minute iar timpul de gătire 10 minute.

2 linguri de unt

2 linguri de făină

½ linguriță de muștar englezesc pudră

½ linguriță de boia de ardei (opțional)

½ cană de bere sau bere neagră merge de minune

1 linguriță de sos Worcestershire

1 cană de brânză cheddar

Pentru cremozitate adăugați gălbenuș de ou. Sari peste acest pas dacă preferi o consistență mai ușoară. Optați pentru pâine rustică sau cu maia, care poate susține greutatea și umiditatea sosului fără a se înmuia la grătar.