Pălărierii și nebunia

 

Lewis Carroll a creat cel mai memorabil pălărier nebun în Alice în Ţara Minunilor, dar acesta nu este cel dintâi pălărier nebun. 

 

Încă de la începutul secolului al XIX-lea se crease o asociere între creatorii de pălării şi nebunie. Pe vremea respectivă pălăriile din pâslă erau la mare modă în Europa şi procesul chimic prin care blănurile ieftine erau transformate în pâslă utiliza mercur. Contactul îndelungat cu mercurul afectează în mod negativ creierul. Cum pălărierii lucrau în spaţii prost ventilate şi inhalau vaporii de mercur zile de-a rândul, mulţi dintre ei cădeau victime maladiilor neuro-psihice. Până în ziua de astăzi, simptomele otrăvirii cu mercur care includ tremurături, căderea dinţilor, lipsă de coordonare, vorbire neclară, pierderea memoriei şi depresie sunt cunoscute sub numele de „mad hatter syndrome” (sindromul pălărierului nebun).

 

”Pălărierul cel Nebun: Am luat-o razna?

Alice (îi verifică temperatura Pălărierului): Mi-e teamă că da. Eşti nebun de legat. Dar dă-mi voie să-ţi spun un secret. Cei mai buni oameni sunt aşa.” (Lewis Carroll)

 

. 

cu gust de cianură

 

Semințele Rosaceelor conțin amigdalina, substanță cu aromă tipică de migdale. Ca să verificați nu trebuie decât să gustați miezul unei semințe de măr.

 

Amigdalina, folosind unele enzime se descompune în zahăr și în Acid Cianhidric (HCN în engleză), care este unul dintre cei mai toxici agenți pentru om și lumea animală. Dar știți și acest lucru dacă ați citit ceva cărți polițiste sau ați văzut filme cu James Bond sau Maigret. De fapt acest lucru îl puteați afla și din cărțile de istorie la capitolul celui de-al II-lea Război Mondial pentru că naziștii foloseau pe scară largă această otravă și la sfârșitul războiului au fost cauza morții multor lideri hitleriști.

 

Este o otrava "elementara" care de declanșează blocând respirația celulară și cauzând moartea rapidă.

 

Semințele de măr, piersică, caise, prune și multe alte rozacee conțin cantități variabile de amigdalină, între 1 și 4 % din greutate și fiecare gram de amigdale poate elibera 25 miligrame de acid cianhidric. Înseamnă că, o cană (100 gr) de semințe de măr poate fi suficientă pentru a provoca o intoxicație gravă.

 

Migdalele amare au concentrații foarte mari de amigdalină și în plus produc și depozitează enzima care disociază și poate forma otrava; 60 de migdale amare pot fi suficiente pentru a ucide un om.

 

În așa numitele băuturi tradiționale cu rețete de fabricare a lichiorurilor sau a băuturilor numite ”digestive”, se folosesc sâmburii de piersică, caise sau prune pentru a oferii băuturii aceea amărăciune cu gust de migdale, de aceea în înțelepciunea lor cei care au testat de sute de ani băuturile folosesc/foloseau pahare foarte mici pentru aceste băuturi. Evident că s-au constatat intoxicații grave la consumul mare de amigdalină. Noroc cu produșii sintetici moderni care acum folosesc esența de migdale fără a adăuga efectul toxic. Rezultă niște băuturi gustoase, nocive de la alcool dar nu extrem de toxice.

 

Dar ce ne facem cu noua modă de a mânca sâmburi de caisă cruzi în cantități mari sau de-ai adăuga în dulcețuri? E ca și cum ai ingera mici cantități de otravă. Dacă acest lucru se face în mod repetat apar tulburări neurologice și probleme tiroidiene pe termen scurt sau mai lung.

 

                                        tuberculi de manioc

 

Un astfel de fenomen s-a observat la populațiile indigene din America de Sud care consumă manioc (cassava - Manihot esculenta). Maniocul este unul din alimentele de bază din America de Sud din tuberculi se extrage tapioca. Aceasta euforbiacee de la care se consumă tuberculi conține multe cianuri care se elimina cu un proces de macerare și fermentare în apă de 5 sau 6 zile pentru obținerea produsului alimentar. Nepregătită corect duce la moarte sigură. Și chiar reziduuri minime duc adesea la disfuncții metabolice pe termen lung.

 

. 

Supa din gândaci

 

Supa de cărăbuși

Ne speriem și oripilăm de ”făina de lăcuste și greieri” dar oamenii mănâncă de sute de ani gândaci. Despre asta este postarea. Nu putem înțelege ce înseamnă foametea, ce însemnă supraviețuirea și că din astfel de momente se nasc alte obiceiuri și o mai adâncă înțelegere. Îmi aduc aminte de o poveste din Deltă când pescarii au prins broaște pentru a degusta delicatesa piciorușe de ”pui de baltă” și gazda din Sf Gheorghe nu le-a permis să folosească și să ”spurce” oalele ei, chiar dacă printre pescari era și fiul ei.

O să găsiți câteva din sursele mele prin comentarii.

***

Supă din cărăbuși de mai era o delicatesă veche cu un mare potențial modern, pentru cei curajoși. E un preparat istoric, popular în Germania, Franța și Austria secolelor XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Inițial, era preparată de studenți și de comunitățile mai sărace, deoarece gândacii de mai erau abundenți și ușor de colectat. În Franța, era considerată uneori chiar o delicatesă și era servită cu șampanie.

Gândacii de mai sunt o sursă de proteine ​​de înaltă calitate și conțin vitamine valoroase (complex B) și minerale precum fierul și zincul. De asemenea, au un conținut scăzut de grăsimi și oferă o alternativă ecologică la proteinele animale tradiționale. Pe lângă Germania și Franța, supa de gândaci de mai era cunoscută și în Austria. În Franța, gândacii de mai erau savurați și ca gustări dulci. 

 

Astăzi, preparatul a fost în mare parte uitat, parțial din cauza schimbărilor culturale și parțial din cauza declinului populațiilor de gândaci de mai. Populații întregi au murit datorită pesticidelor și numărul cărăbușilor s-a diminuat până la dispariție în unele zone. Aceștia au /aveau roiri masive o dată al patru ani când puteau fi culeși pentru o supă gustoasă. Cei care au gustat-o spun că se aseamănă cu supa de crab.

 

Rețetă pentru supă de gândaci de mai

200 g gândaci de mai (curățați spălați și fără aripi). Aprox 100 buc.

- 2 linguri de unt

- 1 litru de supă de legume sau de carne

- 1 ceapă, tocată mărunt

- 2 linguri de făină

- 2 gălbenușuri de ou

- 100 ml smântână

- Sare și piper după gust

- Opțional: Ierburi proaspete (pătrunjel sau cepșoară/cives)

1. Pregătirea gândacilor de mai se face îndepărtându-le picioarele și aripile.

2.Încălziți untul într-o oală și prăjiți-i în unt până se rumenesc. Scoateți-i și puneți-i deoparte.

3. Căliți ceapa: În aceeași oală, căliți ceapa până devine translucidă.

4. Îngroșați supa: Adăugați făina în oală, căliți-o scurt și dezlegați cu supa. Amestecați continuu pentru a evita cocoloașele.

5. Adăugați cărăbușii în supă și lăsați-i să fiarbă la foc mediu timp de aproximativ 20 de minute.

6. Bateți gălbenușurile de ou cu smântâna și amestecați cu grijă în supa fierbinte (nu clocotită). Condimentați cu sare, piper și pătrunjel.

Similar supei de raci, deoarece cărăbușii au un profil aromatic similar . Seamănă și cu supă de lăcuste cambogiană dar diferă condimentele sau cu bouillabaisse recunoscuta supă franceză de pește...

 

 

https://www.youtube.com/watch?v=pFscho19oCk&t=20s 

 

 https://en.wikipedia.org/wiki/Cockchafer_soup

 

Capere și pseudocapere

 

Caperele din borcanele noastre sunt mugurii unui pomișor ce-l găsim chiar în stare sălbatică (Capparis Spiny L. , din familia Capparidaceae). La mine, de când le-am descoperit nu lipsesc din casă (frigider de fapt) pentru că alături de roșiile uscate și fileurile de anșoa prepar cele ma delicioase sosuri pentru paste. Aș spune și cele mai rapide. Poate vă conving să dați câțiva lei pe un borcănel și să vedeți despre ce e vorba.

 

Fac parte din condimentele aromatice cunoscute tuturor pentru utilizarea mugurilor (și fructelor) murate și conservate pentru utilizare, care acum sunt frecvente nu doar în bucătăria mediteraneeana ci și în bucătăria internațională.

 

Planta e tipică zonelor calde, pietroase și aride si pe terenurile calcaroase. Se știe că caperele consumate sunt mugurii florali ai plantei, culeși înainte de înflorire puși la sare/saramură. Tot mai des, însă, fructele conservate sunt folosite pentru a însoți mezelurile și preparatele (castraveți în Sicilia și adesea și pe etichetele recipientelor din supermarket). Cele mai cunoscute capere, sunt considerate a fi cele ale insulelor Pantelleria și Salina (zona Siciliei). 

 

Cererea și consumul intens a condus în timp la selectarea și introducerea de noi soiuri, cultivate în diferite țări europene.

 

În bucătărie, fructele și mugurii se folosesc în sare sau oțet, soluțiile care elimină notele amare. Fructele mici, necoapte sunt folosite pentru a însoți aperitivele sau a aroma alte preparate, în timp ce mugurii garnisesc preparate tipice și sunt nelipsite din sosurile și preparatele zilnice de bucătărie ca fiind cele mai căutate. Cu cât sunt mai mici, cu atât sunt considerate de calitate și sunt mai scumpe, dar în bucătărie, în funcție de utilizări, sunt pregătite cu rezultate excelente caperele de orice mărime. Observ că în acest moment, există o modă de a mura butonii florari de plante comestibile: leurda, năstureii, păpădia, margarete, florile de tei, etc și toate capătă denumirea generică dar probabil greșită de ”capere”. 

 

Așa cum am spus, caperele, ca uz spontan nu aparțin doar tradiției siciliene dar acolo chiar oferă locuri de muncă tradiționale. Printre produsele si preparatele excelente dar puțin cunoscute este așa numita pastă de capere. Ceva asemănător cu pasta de măsline, adică un preparat tartinabil, cremos, din capere nesărate, cu piper, usturoi, ulei de măsline , țelină și praf de dafin, produse tipice insulei Salina. Mergeți în Italia? Dacă da, încercați vițelul milanez cu capere, sau sosurile excelente pentru paste.

 

.

 

Sângele voinicului

 

Sângele voinicului, o plantă numită și fasolica sălbatică sau oreșniță și care miroase foarte frumos. Se pare că Reginei Elizabeta a II-a îi plăceau florile. De aici a pornit moda și au apărut mai multe soiuri colorate de plante decorative toate din familia mazărei și frumos mirositoare. Florea delicată dar și rezistentă la ofilirea ajuns să facă parte din buchetele de mireasă a prințeselor europene. 

 

Dacă ajungeți într-un loc unde găsiți pliculețe cu semințe căutați și pe cele de Lathyrus odoratus. Nu veți regreta, să le semănați lângă gard, pentru că e plantă cățărătoare.

 

Aflați, știu că nu veți consuma, că rădăcina plantei conține de trei ori mai multă vit C decât lămâia și se poate folosi pentru supe hrănitoare. Babele din sate știau acest lucru și îi hrăneau pe cei plăpânzi ( cei cu sistem imunitar scăzut) cu așa ceva.

. 

Yuzu ( Citrus Junus)și Pompia

 Din vechile soiuri de citrice, în Sardinia întâlnim fructul numit Yuzu (Citrus Junus).

Se crede că Yuzu este un hibrid produs de natură între o mandarină și o Papeda. Papedele sunt un grup de citrice sălbatice din care se crede că au apărut cedrul, pomelo și mandarinele, au fructe amare și necomestibile dar au rezistență mare îngheț, la boli și durată mare de coacere, de aceea, pentru a imprima pomilor aceste caracteristici valoroase se folosește uneori ca portaltoi.

În ultimii ani a captat interesul marilor bucătari occidentali mereu în căutarea aromelor surprinzătoare și au găsit în Yuzu o fructuozitate care face unice anumite preparate. Dacă mergi în restaurante de 4 sau 5 stele din zonă, vei descoperi untul sărat aromat cu coaja de yuzu. Deshidratata, coaja fructului yuzu se comercializează și sub forma de pulbere. Este ideal pentru presărare pe deserturi sau în tartar de pește. Cojile fierte încet împreuna cu oua sau înlocuirea lămâii în maioneze diverse ar putea fi considerate unele din cele câteva zeci de rețete unde se folosește yuzu.

 

 Pompia - este un fruct citric mai deosebit. Fiind perisabil a rămas doar pe teritoriul Sardiniei. Se caracterizează prin coaja groasă și o aromă nebănuită și de aceea din Pompia se fac cele mai gustoase și extraordinare dulciuri cu și din coajă confiate, ce-i conferă statutul de unicat, printre alte bunătăți.

Grzybobranie (vânătoarea de ciuperci) sportul național al polonezilor

Vânătoarea de ciuperci sau cum păcălesc polonezii ANAF-ul lor.

 

Grzybobranie - asta înseamnă “vânătoare de ciuperci” în poloneză și este unul dintre cele mai importante motive pentru care polonezii așteaptă cu nerăbdare weekendul! Vânătoarea de ciuperci (sau culesul de ciuperci) este una dintre cele mai mari distracții ale polonezilor. Acest lucru este relevant și bine reprezentat și în bucătăria poloneză. Dacă iubești mâncarea poloneză, știi că nenumărate feluri de mâncare prezintă un fel (sau o varietate) de ciuperci de pădure. 

 

Cunoașterea diferențelor dintre, de exemplu un Boletus edulis și necomestibila/otrăvitoarea Tylopilus felleus, poate părea destul de complexă pentru majoritatea dintre noi, dar în Polonia, este arhicunoscută.

 

Vânătorii de ciuperci îți încep treaba chiar din aprilie, apogeul e în septembrie dar excursiile continuă și în octombrie, noiembrie. De fapt cronologiile nu sunt stricte când vine vorba de sportul național polonez de vânătoare de ciuperci. Cei mai pasionați culegători de ciuperci din Polonia își umplu coșurile într-o perioadă mai lungă, de cca 7 - 8 luni pe an. Vânătoarea de ciuperci nu doar că oferă o oportunitate de conectare cu natura și de mișcare în aer liber dar, după cum s-a remarcat mai sus, bucătăria națională pună ciuperca la un nivel mult mai prezent și superior față de alte popoare. O bucătărie tradițională care are multe preparate moderne, gourmet. Ciupercile de pădure se găsesc în preparate obișnuite cum ar fi "zupa grzybowa" (ciorba de ciuperci) sau sarmăluțele (golabki) până la înghețată sau chiar lichior! Vânătorii obișnuiți de ciuperci din Polonia, își usucă de obicei ciupercile și le păstrează pentru preparate populare de iarnă, în special cele care fac parte din ajunul de Crăciun care sunt atât de populare la ei cum sunt cârnații la noi.

 

Ciupercile poloneze de pădure pot fi gătite simple sau amestecat (mixt de ciuperci), fierte, la cuptor, marinate și cu siguranță savurate tot anul! În magazine se găsesc ciuperci uscate dar și un fel de ”făină de ciuperci” cu care se îngroașă sau se dă gust specific sosurilor. Și ele nu sunt prețuite doar pentru gustul și aroma lor, sunt și o sursă grozavă de nutrienți. Sărace în calorii, acestea sunt concomitent bogate în fibre alimentare, proteine, numeroase vitamine și micronutrienți și uneori considerate ”carne de pădure”. De fapt, cu multe secole în urmă, țărănii adunau ciuperci pentru a-și îmbogăți meniurile dar și pentru a face bani buni din vânarea descoperirilor lor.

 

Astăzi, toată lumea din Polonia și polonezii din întreaga lume continuă să sărbătorească în această tradiție veche, pornind încă din aprilie devreme spre pădurile din apropiere cu coșurile pentru un lot anual de ciuperci preferate.

 

***

Am început să fiu obișnuită de amestecurile acru-dulce sau de deserturile sărate . Am citit cum mesopotamienii făceam deserturi cu ceapă și usturoi, așa că m-am gândit că probabil gustul se educă social și cultura foarte divers.

 

Ei bine, curioasă, am căutat rețetele de înghețată și lichior.

 

Înghețată de ciuperci. După explicații e o ciulama congelată mai plină de smântână. Știu sunt cam rea. Dar nu are nimic iești din comun decât probabil gustul de ciuperci/bureți care iese în evidență la un produs înghețat altfel decât la unul încălzit. Oricum mie îmi place parfumul de ciupercă (pentru mine face parte din mâncărurile care aduc confort și alinare) și le folosesc des dar nu știu dacă o să mă încumet să fac și înghețată, Timpul de congelare e mai mare decât cel de a face o mămăliguță și să mănânc liniștită cu o ciulama perfectă.

 

Și acum rețetele

”Explorează noi frontiere ale răsfățului congelat cu înghețata noastră ”Cream of Mushroom”, un amestec îndrăzneț de cremozitate și umami, realizată cu măiestrie aparatul Ninja Cream. Această creație împinge limitele aromelor tradiționale, combinând dulceața crème fraîche cu profunzimea ciupercilor. Descoperă o textură catifelată, perfectă pentru cei care caută experiențe congelate extraordinare. Perfectă pentru a-ți surprinde papilele gustative, această înghețată savuroasă poate fi savurată ca aperitiv, ca aperitiv sau adăugată la preparate, adăugând o notă de creativitate momentelor gourmet.

Ingrediente 1/2 cană de smântână grasă (15%) din cea de tipul crème fraîche , 1 cană de lapte, 2 căni de ciuperci tocate mărunt, 1/2 cană de ceapă tocată mărunt, 1 cățel de usturoi, zdrobit, Sare și piper după gust, 1 cană de apă.

Instrucțiuni

Într-o tigaie, căliți ceapa și usturoiul în puțin ulei până se înmoaie. Adăugați ciupercile și continuați să sotați până se gătesc complet. Condimentați cu sare și piper după gust, apoi lăsați să se răcească.

Într-un bol, combinați crème fraîche cu amestecul de ciuperci răcit. Turnați într-un recipient pentru congelator și lăsați-l la congelator timp de 24 de ore.

 

Serviți porții de înghețată cu cremă de ciuperci pe crostini mici la grătar pentru un aperitiv delicios. Sau adăugați ierburi proaspete pentru o explozie de aromă. Adăugați această înghețată sărată la felurile principale, asociind-o cu carne la grătar, cum ar fi carne de pasăre la cuptor sau file de vită.

Textura catifelat și aroma umami vor completa perfect rețetele dumneavoastră. Folosiți glazura cremoasă de ciuperci ca ingredient secret în sosul de paste sau în gnocchi..

Înghețatele sărate oferă o alternativă interesantă la deserturile tradiționale. Combinând cremozitatea înghețatei cu arome savuroase precum ciupercile, acestea extind spectrul plăcerilor congelate, aducând echilibru și originalitate degustărilor dumneavoastră. Perfecte ca aperitiv, gustare sau încorporate în feluri de mâncare, aceste creații savuroase înghețate vă vor revoluționa experiența culinară.” ( https://ice-creami.com/pl/slone-lody-z-kremem-grzybowym )

 

Și rețeta de lichior de hribi. Ei bine nu cred că totuși trebuie să ne mirăm că există un astfel de lichior. Oamenii de sute de ani caută metode de păstrarea a legumelor, fructelor, ierburilor de extragere a aromelor și a anumitor substanțe medicinale. Avem spre înțelegere ceea ce la noi, numim bitter suedez. Iar acum au început să fie la modă extrasul alcoolic din fructe, mere, pere gutui numite generic lichioruri de casă. Ei bine hribii au o aromă deosebită, puternică și plăcută (pentru mine) iar cei care preparau și țuică sau rachiuri acasă probabil au încercat și macerarea ciupercilor în alcool, apoi adăugând siropul de zahăr sau nu. Așa a ieșit lichior de ciuperci. Polonezii, îl și vând pe la târguri. Se pare că mai sunt tot felul de cocktailuri cu și fără alcool care folosesc câte o ciupercă (din cele asiatice) ca decor și care au diverse pretenții legate de îmbunătățirile pe care acestea le aduc sănătății, vigorii, frumuseții, imunității. Ciupercile, la fel ca măslinele într-un martini, stau aranjate frumos.

 

 

 

*** 

Pictura de mai sus este a lui Franciszek Kostrzewski este o ilustrație din ”Pan Tadeusz” de Adam Mickiewicz, o epopee națională care prezintă culesul ciupercilor alături de alte activități tradiționale poloneze, precum vânătoarea.

 

. 

Rarebit sau despre sfinți și brânză în zilele ploiase

 

Sfinți, zile ploioase și brânză!

 

Dacă auzi prima dată despre rarebit vei avea impresia că este vorba despre o mâncare cu iepure. Dar este o mare greșelă. La prima vedere, ”Rarebit” sau ”Welsh Rarebit” ar putea suna ca un fel de tocăniță dar este de fapt o rețetă ”obraznică care a fost adaptată în primului rând umorului englezesc. Termenul „rarebit” este de fapt o corupție fantezistă a cuvântului „rabbit”, iar cuvântul „Welsh” a fost folosit istoric în UK ca termen de batjocură, referindu-se la lucruri considerate rustice, sărace sau inferioare. În secolul al XVIII-lea, a numi ceva „Welsh” era adesea o modalitate indirectă de a-l batjocori.

Mâncarea, constând dintr-un sos savuros de brânză turnat peste pâine prăjită, apare în cărțile de bucate timpurii sub diferite denumiri. Una dintre primele e din 1747 în ”The Art of Cookery Made Plain and Easy”. În ea, mâncarea este numită „Welsh Rabbit”, iar Glasse include și intrări similare pentru „Scotch Rabbit” și „English Rabbit”. De-a lungul timpului, termenul „rarebit” a câștigat popularitate, probabil pentru a evita confuzia pentru cei care se așteptau la carne de vânat adevărată în farfurie.

Deși preparatul nu provine direct din văile Țării Galilor, a devenit puternic asociat cu identitatea galeză, în mare parte datorită asimilării ”vechilor mirosuri” ale claselor superioare engleze. Conform unei legende populare, muncitorii galezi săraci, cărora li se interzicea să vâneze iepuri pe moșiile deținute de englezi, au recurs la prepararea acestui preparat consistent ca un fel de protest culinar. Lipsiți de vânat, s-au îndreptat către singurul lucru pe care îl aveau din abundență (brânza) și l-au transformat într-o masă la fel de satisfăcătoare și de reconfortantă.

Povestea de la Porțile Raiului

Una dintre cele mai colorate povești despre rarebitul galez este o poveste despre năzbâtiile acestora în ceruri. Conform legendei, galezii provocau o asemenea agitație în Rai încât chiar Dumnezeu i-a cerut Sfântului Petru să-i îndepărteze. Sfântul Petru ameest atunci la Porțile Raiului și a strigat „caws pobi!”, care era expresia galeză pentru brânză prăjită. Într-o clipă, întregul contingent galez a țâșnit din Paradis în goană, dornici să se bucure de delicatesa lor iubită. Porțile s-au trântit în urma lor și Raiul a rămas un loc mult mai liniștit.. Este una din acele povești care îmbină perfect umorul, cultura și mai ales dragostea pentru mâncare a galezilor.

Fie că este vorba de realitate sau ficțiune, această poveste surprinde esența moștenirii sosului și preparatului ””rarebit”. Tot ei spun că este un fel de mâncare atât de iubit, atât de reconfortant, încât ar putea atrage până și un sfânt din Rai să-l deguste sau ar putea ține o întreagă națiune la căldură într-o noapte ploioasă. În timp ce englezii poate au inventat denumirea în batjocură, galezii și l-au însușit și l-au îmbrățișat, la fel cum au atâtea alte elemente de rezistență și mândre.

Brânza este de obicei un cheddar matur, acrișor - are o valoare simbolică. Era accesibilă, accesibilă și profund satisfăcătoare, mai ales atunci când era asociată cu pâinile consistentă coaptă în bucătăriile galeze. Căldura și iuțeala sosului puteau transforma o simplă bucată de pâine prăjită într-un fel de mâncare care se simțea ca un ospăț, mai ales atunci când era însoțită în anotimpurile reci și umede de o halbă cu lichid fierbinte și mai ales compania unor prieteni buni.

În ciuda originilor sale de bucate pentru săraci și inițial batjocorită rarebit-ul a urcat în rândurile bucătăriei britanice și a devenit un fel de mâncare prețuit peste tot. Astăzi, este un preparat de bază în pub-urile din Regatul Unit, adesea servit noaptea târziu pentru a absorbi efectele unui pahar prea mare. Atractivitatea sa este simplă, dar profund nostalgică. Combinația de brânză lipicioasă, profunzimea amară a berii și crocantul pâinii prăjite este greu de întrecut.

Bucătarii moderni de mare clasă continuă să adauge propria lor notă preparatului. Unii adaugă gălbenuș de ou pentru savoare. Alții condimentează lucrurile cu un praf de cayenne sau un strop de sos Worcestershire pentru acea savoare umami suplimentară. S-ar putea chiar să vedeți versiuni gourmet cu ouă poșate, roșii coapte sau ulei de trufe. Dar, în esență, Welsh Rarebit rămâne un fel de mâncare bazat pe tradiție și începuturi umile.

Ceea ce a început ca o ironie a evoluat într-un simbol iubit al mândriei naționale. Vorbim de mâncare, rezistență, râs și confort. Indiferent dacă ești galez, englez sau pur și simplu iubești brânza, acesta este un preparat care te invită să și-l pregătești și să-i spui povestea.

Welsh Rarebit este un preparat clasic de pub britanic, cu un sos de brânză bogat și savuros, preparat cu cheddar, bere, muștar și condimente, turnat generos peste pâine prăjită și prăjit până la perfecție. În ciuda numelui, nu conține iepure, ci doar o aromă intensă și reconfortantă.

Timp de preparare 5 minute iar timpul de gătire 10 minute.

2 linguri de unt

2 linguri de făină

½ linguriță de muștar englezesc pudră

½ linguriță de boia de ardei (opțional)

½ cană de bere sau bere neagră merge de minune

1 linguriță de sos Worcestershire

1 cană de brânză cheddar

Pentru cremozitate adăugați gălbenuș de ou. Sari peste acest pas dacă preferi o consistență mai ușoară. Optați pentru pâine rustică sau cu maia, care poate susține greutatea și umiditatea sosului fără a se înmuia la grătar.

Animale legendare din Naturalis Historia a lui Pliniu cel Bătrân

 

 

Bonnaconul: Există rapoarte despre un animal sălbatic în Paeonia numit bonasus, care are coama unui cal, dar în toate celelalte privințe seamănă cu un taur; coarnele sale sunt curbate înapoi în așa fel încât să nu fie de folos la luptă și se spune că din această cauză se salvează fugind, emițând în același timp o dâră de bălegar care acoperă uneori o distanță de până la trei stadii . (604 m), contact cu care pârjoșește pe urmăritori ca un fel de foc.” 

Pardul un animal hiblird între o leoaică și un ghepard. În secolul al XIII-lea, parzii și-au dobândit reputația mitică de a fi creaturi însetate de sânge și aproape demonice, în primul rând datorită Bestiarului MS Bodley 764. În aceasta, se spunea că petele lor simbolizează păcatele, diavolul sau chiar varietatea viciilor din omenire. Ea susține chiar că Antihrist vine sub forma unui pard. În ciuda menționării petelor lor, în acest bestiar pardurile sunt adesea ilustrate fără pete. În schimb, sunt colorați și cu coamă ca un leu cu o față rânjitoare asemănătoare unui om.

Se crede că Parzii sunt leoparzi/pantere negre. Totuși, în mod ironic, în același secol, diferiți scriitori ai Bestiarului Aberdeen îl descriu pe pard ca pe o creatură frumoasă și blândă al cărei singur dușman este dragonul. Se spune că doarme trei zile după ce și-a umplut stomacul și se ridică, purtând cu ea un parfum dulce din gură care atrage toate animalele, cu excepția dragonului. Se spune că vuietul său îl înspăimântă pe balaur să fugă în bârlogul său. În acest bestiar, se spune că creatura îl simbolizează pe Iisus Hristos care se opune diavolului. De asemenea, prezintă cele mai precise ilustrații ale acestuia, înfățișând o creatură cu blană întunecată, pete și fără coamă.

 

Crocotta - crocuta sau leucrocotta este un câine-lup mitic din India sau Etiopia, legat de hiena și despre care se spune că este un dușman de moarte al oamenilor și al câinilor. Pliniu (VIII.72-73) scrie despre acestă creatură asemănătoare hienei, leucrocotta și o numește „cea mai rapidă dintre toate fiarele, cam de mărimea unui măgar, cu coada unui cerb, gât, coadă și piept de leu, cap de bursuc, copita despicata, gura care se deschide chiar in spate până la urechi ți creste de os în locul șirurilor de dinți – în izvoarele antice apare ideea că ochii unei crocote erau pietre prețioase cu dungi care ar putea da posesorului puteri oraculare atunci când sunt plasate sub limbă. Se spune ca acest animal imita vocile fiintelor umane.”

 

Cinocefalul Cap de câine ( diferit de vârcolac care poate și vorbi)...

”triburile cu cap de câine din India sunt de formă umană și îmbrăcate în piei de fiare. De asemenea nu au vorbire și urla pentru a comunica, ei erau capabili să înțeleagă limba indiană.

Există o descriere a doi sfinți Ahrakas și Augani cu cap de câine din legenda despre viața sfântului copt Mercurius Abu-Seifein, pe care l-au slujit cu credință; imaginea lor de pe icoană se află în Muzeul Copt.

 Cinocephalii au oferit o imagine atât de evocatoare a magiei și brutalității considerate caracteristice oamenilor bizare din locuri îndepărtate, încât au tot revenit în literatura medievală.

  

 https://www.bl.uk/stories/blogs/posts/weird-and-wonderful-creatures-of-the-bestiary

Îndepărtează fantasmele și fantomele

 

Sigur ați auzit fraza asta, chiar dacă folosiți ca mine, destul de rar televizorul:

”Suplimentele alimentare nu vindecă și nu înlocuiesc medicamentele prescrise de medic.” Ba chiar am văzut filmulețe sau reels-uri (combinație de videoclipuri) făcute de specialiști adevărați care spun în sfârșit, multe din problemele și afecțiunile secundare care le produc suplimentele luate ”după ureche” sau care atrag atenția asupra faptului că de fapt presupusele efecte benefice nu există.

 

Pe de altă parte nimeni nu se bucură ca mine când anumite caracteristici ale plantelor sunt puse în valoare și li se confirmă acțiunile benefice de cercetările științifice.

 

Să vedem una dintre ele: rozmarinul. Necunoscut și nefolosit la noi până acum 30 de ani, acum e recunoscut și aflat pe masa tuturor restaurantelor și poate îl găsim în casa multor gospodine care nu folosesc prea des condimentele și mirodeniile.

 

 În Sardinia este o plantă sacră. Este planta femeilor, a strămoșilor, a sănătății, a zânelor, a morții și a vieții. Ce înseamnă însă o plată sacră? 

Planta era pusă în buchete uscate în fiecare cameră, la colțul camerei pentru că alunga fantomele, te proteja de deochi, de fantasme și de ”umbrele” toxice. Azi îl numim antibacteric, antiviral și antiparazitar.

 

În cartea ”Giuseppe Donzelli, Teatrul farmaceutic, dogmatic și spagiric” (1667) găsim cum se prepară caramelele cu rozmarin.

Acum sper să vă întrebați ca și mine ce înseamnă spagirilic/spagirie. Ei bine, acesta este denumirea dată de marele Paracelsius chimiei.

 

Uleiul aromat se poate prepara la rece: 30 g rozmarin (frunze/flori) se amestecă cu 150 ml ulei (jojoba/măsline/migdale) și se pun într-un borcan închis la culoare, curat și uscat. Se lasă închis ermetic la loc uscat și în întuneric timp de aproximativ 30 de zile, agitând la fiecare 2-3 zile. Se filtrează și decantează. Sau decoct la cald: cantitatea de rozmarin se ține într-o ”baie de apă caldă la 40-45°C timp de 2-3 ore” : Nu se fierbe. Se lasă să stea 24 de ore și se filtrează.  Se depozitează într-un loc întunecat. A se utiliza în termen de maxim 6 luni. Utilizări: păr/scalp 1-2 lingurițe, masați timp de 3-5 minute, lăsați să acționeze 15-30 de minute, apoi șamponați.  Dureri musculare și articulare: încălziți câteva picături de ulei în mâini și masați de 1-2 ori pe zi timp de 7-10 zile. Piele uscată/după expunerea la soare: 2-3 picături pe pielea umedă aplicată seara. Înainte de utilizare faceți  testul antialergic. Doar pe pielea intactă testați una două picături. Desigur că cei care nu au o tufă de rozmarin pot cumpăra o sticluță de la drogherii sau se pot duce în marile supermarketuri să îl cumpere în mici tufe proaspete.

 

Caramele: Acum caramelele sunt un amestec din zahăr apă și un element gras (unt sau smântână). E la modă caramelul sărat așa că poți folosi și metoda asta de bucătăreală dar înainte caramelul era doar apă și zahăr, turnat în mici forme care se ”sugeau” ca acadele. Cele mai sofisticate aveau și un băț altepe erau puse în cutiuțe speciale de porțelan sau sticlă.

 

Faci un simplu caramel (zahăr și apă) și-l întinzi în straturi delicate și mici pe o suprafață plană și până la răcire (și întărire) și ai grijă să îl umpli cu pudră de rozmarin (flori sau frunze uscate mărunțite) totul presărat rapid. 

 

Aceiași pudră era folosită amestecată în vin (conserva vinul sau era băut sub formă de ”tonic”), era făcută decoct, sirop sau amestecată cu ulei (aromatic încălzit) sau oțet (dezinfectant) . Pudra amestecată cu apă e bună vara băută ca ”apă parfumată”/limonadă. Florile se pun în salatele de vară.

 

Paracelsius spune că fac bine ”la memorie/creier, la inimă și la umori/ membranele roze” Acum aceste proprietăți se traduc ca benefic antiinflamator, analgezic, antifungic, antibacterian.

În cantități mari este toxic. Toxic ca orice alt condiment ingerat în cantități mari. Și devin cantități mari dacă îl folosești ca supliment alimentar. Ba chiar interacționează cu anumite medicamente diuretice, anticoagulante antihipertensive. Poate provoca sângerări și crește toxicitatea hepatică și deranjează splina. 

 

Dar da, știința a confirmat proprietățile sale minunate. Studii recente arată că aroma rozmarinului, bogată în 1,8-cineol, poate îmbunătăți atenția și memoria pe termen scurt. 

 

Ce ziceți? Decât suplimente care sunt cu două tăișuri, nu mai bine o tavă la cuptor de cartofi cu rozmarin? Perfectă azi pentru timpul de afară și ușor de făcut!

 

 

 https://www.medlife.ro/articole-medicale/rozmarin-beneficii-proprietati-contraindicatii

 

 https://www.instagram.com/claudiazedda_sardegna/reel/DO_r9H3CDip/

Pelargonium și daltonismul

 

Știu că treceți nepăsători pe lângă ea, pentru că nu aveți ochi pentru frumusețile mărunte.

 

Geranium phaeum adică mușcată și atât

 

O legenda musulmana spune ca mușcata cu miros de trandafir a apărut atunci când profetul Mohammed și-a agățat cămașa pe o nalba, după ce făcuse baie într-un râu.Nalba a fost atât de onorata și de fericita, încât s-a transformat singura într-o floare frumoasa, cu frunze înmiresmate – muscata-trandafir. 

 

Mușcatei i-a fost atribuit numele botanic Pelargonium de catre Johannes Burmain în anul 1738. Acest nume provine din cuvantul grecesc pelargos, care înseamnă "barză", căci sămânța plantei seamănă cu un cioc de barza. De altfel, în engleză, mușcatei i se spune popular și storkbill, adică "ciocul berzei". În mod destul straniu, mușcatelor li se spune în țările de limba engleza Geranium, în general. Dar Geranium este un alt gen de plante, înrudit cu mușcatele. Ambele genuri fac parte, într-adevăr, din familia Geraniaceae și seamănă între ele. Linnaeus a inclus, initial, toate aceste specii într-un singur gen, Geranium, însă Charles L’Heritier le-a separat în doua genuri, in anul 1789: Geranium si Pelargonium.

 

În epoca victoriana, când se comunica cu ajutorul buchetelor de flori, mușcatelor le-au fost atribuite anumite semnificații. Mușcata cu frunze de forma asemănătoare cu a frunzelor de stejar însemna "prietenie adevărată", mușata cu miros de trandafir, "preferința", cea cu aroma de nucșoară, "întâlnire așteptată", cea cu miros de lămâie, "întâlnire neașteptată", cea cu aroma de măr, "preferință actuală", iar cea cu miros neplăcut, de pește, "așteptare dezamăgitoare".

 

Legendele și superstițiile referitoare la muscate nu sunt la fel de multe ca în cazul altor plante și flori. În Polonia, mușcatele au o semnificație specială, fiind considerate un simbol al speranței și protectoare ale casei. Tot în Polonia, mușcatele sunt foarte apreciate în zonele industriale cu aer poluat, fiind prezente peste tot.

 

Muscatele din soiul Pelargonium luridum, ale căror flori miros pe timp de noapte, erau folosite în ritualurile triburilor Zulu din Africa de Sud. Bărbatul care făcea curte unei femei prepara un amestec din praf de rădăcină de mușcată și grăsime de hipopotam sau de piton și se picta pe față cu acest preparat pentru a o fermeca.

 

Cel puțin un soi de mușcată are reputație de planta magica. În timpul războaielor din anii 1850-1853, războinicii din tribul Xhosa considerau ca rădăcinile de Pelargonium pulverulentum țineau gloanțele la distanță și umezeau praful de pușca al inamicilor.

 

Există o mare farsa în care a fost implicat soiul de muscata Pelargonium Citrosa (cunoscută și ca Pelargonium citrosum Van Leenni) asta ca să fim liniștiti că excrocii existau de foarte demult nu numai în epocainternetului. În anii ’90, aceasta planta se vindea scump în Canada (Ontario), unde se spunea ca ar avea efect de alungare a țânțarilor (efect repelant), fiind o încrucișare între o mușcata și Cymbopogon nardus, o iarba din China ce conține citronella. Era numita chiar citrosa mosquito-fighter. Analizele de laborator au demonstrat însă ca ea avea aceeași compoziție chimică ca mușcata-trandafir, conținând doar 0,09% citronella (unul dintre compusii activi din uleiul citronella) și nu avea nici un efect antițânțari, ba chiar atrăgea țânțarii. Cu toate acestea, există varietăți de mușcate care au efect de respingere a insectelor.

 

O poveste interesanta este aceea a lui John Dalton, care și-a dat seama ca nu vede culoarea roșie atunci când cei din jur descriau varietatea de mușcată Pelargonium zonale ca având flori roz și roșii, în timp ce el le vedea roz și albastru. De aici, termenul "daltonism" dat acestei disfuncții, preluat de la numele sau de familie.

.

De la citit mi se trage?

Nu mă pot desprinde de gândul acesta, venit dimineața, spre acele suflețele care se abțin de a nu explora. Nu scotocesc. Nu se bucură de curiozitate ci mai mult se sperie de ea. Nu se adâncesc într-un gând să-l examineze pe toate părțile. Nu-l curăță frumos să vadă de unde a ieșit. Dacă e un gând slab sau unul strâmb? Bunica mea folosea mereu cuvântul ăsta ”strâmbătatea lumii”! Oare eu particip la strâmbătate sau la îndreptarea lumii de lângă mine?

Oamenii se umplu de spuma valului, mereu alta. Vai de ei, vai de ele! Parcă ar fi la fel ca papucii chinezești, puși de timpuriu pe piciorul fetițelor. Generații întregi care s-au auto - schilodit, plătind prețul conveniențelor sociale. Formând o modă care, da știu, azi e de neconceput și o considerăm tortură. Ce legi drastice date ca să renunțe la obiceiuri dăunătoare numite uneori tradiții și câți ani au trecut să o vedem eradicată Și noi cum facem ca să (ne) conștientizăm și eliminăm și noi prejudecățile...

Mie, scotocitul prin minte, mi se pare că face parte din bucuria dimineții. Plec afară mult mai ușoară, Clătită. Am mai povestit prietenilor că completez uneori chestionare. Ei bine săptămâna trecută am participat la un studiu numit ”psihologia ascunsă în cuvinte”. Un val de întrebări și o excelentă sursă de autocunoaștere și de autoșlefuire asta dacă vezi în întrebările puse metode de remediere, metode de înaintare.

Până la urmă a fi sincer cu tine însuți este un efort pe care nu mulți îl suportă.
(IvonS)

***

”Nu te minţi singur. Cel care se minte pe sine şi-şi pleacă urechea la propriile sale minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui, să nu mai aibă respect nici pentru sine nici pentru ceilalţi.” (Anton Cehov)

Hamei

 

Din bucătăria plantelor sălbatice:

 

Ieri, la podul de la AFI Mall, am descoperit o tufă de hamei cu conuri gata de recotat, Unde? Pe Dâmbu. Dar și pe strada mea există una, e tratată ca buruiană.

 

Când noi auzim cuvântul ”hamei” toată lumea se duce/ducea cu gândul la bere. A doua mare întrebuințare a plantei este pentru vrăji și exorcism, talisman alături de tămâie. Dar cei ce se ocupă cu așa ceva nu ne dezvăluie rețetele

 

Dar nu cu mult timp în urmă, atunci când aveam o diversitate alimentară nebănuită, hameiul era o hrană obișnuită. Manuscrisul Brâncovenesc ne oferă nu mai puțin de 5 rețete cu hamei, arătând că prin 1690 - 1700, era o mâncare foarte populară: Lăstarii fragezi sunt folosiâti la ciorbe, salate cu sos, sub forma de sote, cu pesmet, la grill (așa ceva am mâncat și eu) și murat. Supa cu hamei se prepara din vârfuri de lăstari amestecați cu alte verdețuri din flora spontana. Gustul? Cam ca al sparanghelului, după părerea mea dar cu parfumul specific hameiului.

 

Rețetă culinara cu hamei

 

Se spală 200 g de verdețuri – lăstari fragezi de hamei, frunze de urzica, frunze de pătlagină, frunze de bănuței, frunze de coada șoricelului, frunze de zmeur sau mur în proporții aproximativ egale. Se taie mărunt o ceapa și se sotează în 15 g de unt, împreună cu verdețurile menționate. Se adaugă 250 ml supa de zarzavat ori apa și opțional fulgi de ovăz și 50 g cartofi dați prin răzătoare. Se fierbe totul. Se potrivește de sare. Se adaugă 2-3 linguri de lapte sau smântână și se aromatizează cu busuioc.

 

Foto color: conuri de hamei și foto alb negru:1920 recoltând hamei pentru industria berii

 

.