Schimbări la sfârșit de an

 

Din rezoluțiile ( hotărârile) pentru 2026

 

 Gânduri ”după 20 de ani!!!” 

Verificați-vă propria minte. 

Scuturați bine și dați afară prejudecățile.

 

Și nu despre bani vreau să ne gândim ci despre mintea și plasticitate ei. Oare cum facem noi să o ajutăm atâta timp cât știm că avem rezistența la schimbare? În cât timp mintea mea, a noastră, a voastră se adaptează sau s-a adaptat? Pentru că mai mult de jumătate din cei din cartierul meu încă vorbesc ”în milioane”. Jumătate din populația din vecinătate mea, trăiește încă în 2006.

Peste nici o săptămână se împlinesc 20 de ani de la schimbarea monetară majoră, cea din 2006. De fapt o reformă concepută în 1 iulie 2005, când România a redenominat leul (ROL) în leu nou (RON), tăind 4 zerouri, adică 10.000 ROL = 1 RON.

 

Am citit și eu despre marile probleme de la începutul secolului trecut. Se impuneau modernizări venite o dată cu marile schimbări ale tehnologiei. De exemplu, adoptarea deciziei ca la buletinele de identitate să se adauge pentru fiecare persoană o fotografie. Revolta a a fost în toi. Fotografiile ”furau sufletul individului” și nu trebuiau puse și arătate nimănui. Ce știm și câte fotografii facem azi, zilnic a schimbat mult percepția despre acest lucru. Ps: eu de 2 luni am buletin din cel nou. Toată lumea m-a ajutat să ”mă îngrijorez” că o să am probleme, ba la bancă, ba la medicul de familie, lucru care nu s-a întâmplat. Tranziția a decurs ușor, băncile aveau cititoare, datele sunt actualizate. cel mai tare m-a ”căinat” doamna de la xerox. Teoretic nu-ar mai trebui să-mi ceară nimeni un xerox cu buletinul cel nou dar eu, prevăzătoare, mi-am făcut ceva copii, pentru că obiceiurile vechi nu dispar ușor.

 

Dar gândiți-vă cum și cât a durat schimbarea calendarului. Calendarul gregorian a fost adoptat în lumea europeană începând cu 1582. În România acest lucru s-a făcut în 1919, în 1 aprilie. Anul 1919 a pierdut câteva zile, fiind mai scurt. Biserica ortodoxă a adoptat calendarul câțiva ani mai târziu, în 1924.

1924 - 1582 = o întârziere exagerată

 

Dar și perioada dintre 1919 și 1924 au fost întâmpinate cu haos, neîncredere și revoltă. Neînțelegerile au marcat timp de ani vremea schimbării. Îmi aduc aminte că după 50 de ani, la istorie încă mai învățam datele Marii Revoluții Socialiste din Octombrie cu cele două stiluri, stil nou și stil vechi. De unde și bancul că revoluția din octombrie a fost de fapt în noiembrie. Dar vă dați seama câte au avut de pătimit, procesele cu termene, funcționarii stării civile care trebuiau să specifice ambele date, salariile plătite bilunar, chiriile cu scadențe, băncile cu dobânzile, etc... Lumea era înnebunită, trecuse doar o noapte dar ”era mai bătrână cu 13 zile”.

 

Stilul nou accepta calendarul astronomic real. Datele agricole erau mereu schimbate, industria care luase avânt și negoțul trebuiau aliniate cu întreaga Europă. Da, unitatea și mai ales armonizarea e un lucru tare greu de făcut și la care trebuie să muncim în continuu.

Poate o dată cu Anul Nou vă promiteți să vă gândiți la ce categorii ați rămas în urmă. Măcar asta cu milionele după 20 de ani, să dispară...

 

În fotografii câteva articole din vremea schimbării calendarului ...

Așa apar călăreții speranței

 

Chiar dacă ești mai real când ești singur, de fapt nu ești niciodată singur. De aceea atunci când ești privit, poate chiar pe furiș e convenabil ca uneori să te prefaci că ai fi perfect. Înțelegi asta? 

Munca ta nu contează, a fi perfect e important!Înțelegi asta? Te ajută să crești. Așa apar ridurile, și mai ales părul alb. N-o măsura în riduri sau fire de păr albite. Așa apar aripile. Așa apar călăreții speranței. Când te prefaci că ești perfect. Înțelegi asta?

Călătoria nu este doar despre tine. Pe parcurs înveți că dacă te-ai ridicat odată, altcineva găsește puterea s-o facă de mai multe ori. Dacă ai un dram de curaj, altcineva își va câștiga bătăliile. Încearcă. Dacă ai spus adevărul, altundeva, un oarecare, se despovărează de minciună. Dacă ai iertat măcar o dată, un altul o va face, la fel. Dacă îți vei asculta inima, poate un necunoscut nu va mai renunța la idealuri.

De fiecare dată când vei rămâne deschis, chiar dacă ști că doare, ceva, nici nu ști ce, le va da oamenilor speranță. Prefă-te perfect știind că nu ești! Chiar dacă doare.

Pe parcurs se vor întâmpla toate. Pe parcurs  vei pune mai des, inima în cuvinte. Așa ar face un om perfect. Pe parcurs ceva din ființa celuilalt se va legă, tu, continuă să te ridici! Uneori e un chin dar prefă-te perfect! Înțelegi asta?

Fă asta chiar și în zilele când simți că nu mai poți, că vrei să te închizi, că împietrești. Doar atunci inimile din apropiere se înmoaie. Pentru că inimile altora au luat locul cuvintelor. Înțelegi asta?

Nici nu ai crede că despre asta e viața. Asta este slujba ta adevărată. Chiar dacă îți aduce întristare dacă o pui înaintea cuvintelor, inima ta nu mai este mută. Simți asta? 

Continuă. 

Înaintează. Perfecțiunea se câștigă cu fiecare fir alb, cu fiecare rid. Și ea, lumea nu e la fel de frumoasă dacă nu ești și tu acolo.

 

 

 

Tolken povestește copiilor săi sau un altfel de cadou de Crăciun

 

Scrisori de Crăciun  o carte apărută după moartea lui Tolken cuprinzând scrisori pe care acesta le scria copiilor săi.

 

 

Altfel de cadouri de Crăciun!!! ( Poate vă vin idei!)

Ar trebui să fim întotdeauna atenți când punem o întrebări unei persoane cu o imaginație bogată, deoarece răspunsul poate continua ceva timp. Când John Tolkien, primul băiat al romancierului, în vârstă de 3 ani, a pus întrebări despre Moș Crăciun, propriul său tată a petrecut următorii 23 de ani răspunzându-i. Din 1920 până în 1943, J.R.R. Tolkien, romancierul care avea să devină mai târziu o figură venerată în genul fantasy a construit o altă lume bogată în detalii și elaborată în mitologia sa. În loc să fie tipărită, însă, povestea a fost oferită personal unui public exclusiv de patru persoane în Ajunul Crăciunului: copiii săi.

Chiar înainte de a pleca la război ( Primul Război Mondial) unde a fost doborât de febra tranșeelor, o infecție bacteriană urâtă, - Tolkien s-a căsătorit cu Edith Bratt. Primul dintre urmașii lor, John, a sosit în 1917, urmat de Michael în 1920, Christopher în 1924 și Priscilla în 1929.

 

  

Privitor la întrebarea lui John, iată că acest lucru a aprins ceva în Tolkien. Filolog și expert în literatura engleză nordică, profesor universitar, probabil că a simțit bogatul potențial al unei povești. Răspunsul său a venit pe 24 decembrie, când a scris o scrisoare cu cerneală roșie, despre care se presupunea că era de la Moș Crăciun însuși, și care includea un autoportret al unui bărbat cu o barbă albă lungă și o haină roșie. Corespondența în sine a fost scrisă ca și cum autorul ar fi avut o mână tremurândă potrivită unui om foarte, foarte bătrân:

 

„Dragă John,

Te-am auzit astăzi întrebându-mă cum sunt și unde locuiesc. M-am desenat pe mine și casa mea pentru tine. Ai grijă de tablou. Tocmai plec către Oxford cu sacul de jucării - câteva sunt și pentru tine. Sper să ajung la timp: zăpada este foarte densă la Polul Nord în seara asta.”

 

 

ilustrațiile originale ale lui Tolken

 

Moș Crăciun din poveștile lui Tolken, trăia alături de urși polari, elfi și goblini, aceștia din urmă trăind într-o rețea subterană de peșteri sub Pol și provocându-i lui Moș Crăciun dureri de cap teribile. În cele mai grave cazuri, goblinii încearcă să fure toate cadourile - ”o crimă” pe care Tolkien a folosit-o cu abilitate ca explicație pentru motivul pentru care copiii săi nu primeau uneori ceea ce ceruseră. Alteori, obstacolele erau la fel de simple ca ceea ce îi chinuia pe copiii din acea epocă: tusea convulsivă. Marele Urs Polar este un personaj comic, predispus la erori. Odată, a aprins toate Aurora Boreală din greșeală; altă dată, a adormit într-o cadă cu apă curgătoare. Elfii, numiți Gnomii Roșii, erau aliații lui Moș Crăciun. Goblinii aveau un alfabet descifrabil; numele urșilor erau scrise în finlandeză. Pentru a completa verosimilitatea, Tolkien uneori ”aranja” ca scrisorile să fie livrate prin poștaș, cu ștampila poștală ca și cum ar fi provenit de la Polul Nord. Alteori, soseau prin intermediul unui curier pitic. Indiferent dacă familia se afla în Leeds, Oxford sau în altă parte. Moș Crăciun reușea întotdeauna să îi găsească. Și uneori, copiii lui îi răspundeau.

Deși scrisorile erau cu siguranță o tradiție menită să încălzească inimile, Tolkien nu putea scăpa de starea de spirit întunecată a lumii. În 1931, Moș Crăciun le-a amintit că problemele economice îl pot determina să trimită „ceea ce poate, în loc de ceea ce i se cere”. În 1939, era menționat „acest război oribil”.

Poveștile lui Tolkien despre Moș Crăciun au continuat până în 1943, moment în care cea mai mică fiică Priscilla, avea 14 ani. Tolkien, desigur, avea și alte preocupări. Hobbitul fusese deja publicat în 1937; Frăția Inelului avea să apară în 1954. Elemente ale scrisorilor, inclusiv peșteri misterioase, elfi, goblini și construcția de lumi, aveau să pătrundă în acele opere mai cunoscute.

 

Scrisorile cuprinse într-o carte au fost publicate postum de către moștenitorii Tolkien în 1976, la a 3-a aniversare a morții lui Tolkien. Au fost editate de Baillie Tolkien, a doua soție a fiului său cel mic, Christopher. Cartea a fost primită cu căldură de critici și s-a sugerat că elemente ale poveștilor au inspirat părți din „Stăpânul Inelelor”.

 

”Poveștile sunt relatate sub forma unei serii de scrisori, spuse fie din punctul de vedere al lui Moș Crăciun, fie din punctul de vedere a secretarei sale , o elfă. Erau scrise uneori cu o mână tremurândă pentru că Moș Crăciun le spusese că are artrită. Ele documentează aventurile și nefericitele aventuri ale lui Moș Crăciun și ale ajutoarelor sale, inclusiv Ursul Polar din Nord și cei doi pui ai săi, Paksu și Valkotukka. Poveștile includ descrieri ale artificiilor masive care creează aurora boreală și cum Ursul Polar reușește să intre în bucluc în mai multe ocazii.

 

Scrisoarea din 1939 îl prezintă pe Moș Crăciun făcând referire la al Doilea Război Mondial, în timp ce unele dintre scrisorile ulterioare prezintă luptele lui Moș Crăciun împotriva goblinilor, care au fost ulterior interpretate ca fiind o reflectare a opiniilor lui Tolkien despre amenințarea germană.

Scrisorile în sine au fost scrise pe o perioadă de peste 20 de ani pentru a-i distra pe copiii lui Tolkien în fiecare Crăciun. Începând cu 1920, când fiul cel mare al lui Tolkien avea trei ani, în fiecare Crăciun, Tolkien scria o scrisoare de la Moș Crăciun despre călătoriile și aventurile sale. Fiecare scrisoare era livrată într-un plic, incluzând timbre și mărci poștale de la Polul Nord, așa cum fusese proiectat de Tolkien.

 

Înainte de publicare, o expoziție a desenelor lui Tolkien a avut loc la Muzeul Ashmolean. Acestea includeau lucrări din Hobbitul, Stăpânul Inelelor și Scrisorile de la Moș Crăciun. Prima ediție a fost publicată de Allen și Unwin pe 2 septembrie 1976 sub titlul Scrisorile de la Moș Crăciun, la trei ani după moartea lui Tolkien.

 

Ediția Houghton Mifflin a fost lansată mai târziu în acel an, pe 19 octombrie. A fost a treia lucrare a lui Tolkien publicată postumă, după o colecție de poezii și „Ghidul numelor din Stăpânul Inelelor”. Editată de Baillie Tolkien, a doua soție a lui Christopher Tolkien, include ilustrații de Tolkien pentru aproape toate scrisorile. Cu toate acestea au fost omise mai multe scrisori și desene.

 

Când cartea a fost republicată în 1999, a fost redenumită Scrisori de la Moș Crăciun și au fost adăugate mai multe scrisori și desene care nu erau conținute în ediția originală.O ediție din 1995 a prezentat scrisorile și desenele conținute în plicuri individuale pentru a fi citite în modul în care fuseseră concepute inițial.

 

Primele două lucrări publicate postume au fost primite cu căldură, ceea ce s-a considerat ulterior că se datorează morții recente a lui Tolkien. ... În 2023, un extras dintr-una dintre Scrisorile de la Moș Crăciun a fost citit de actorul Jim Broadbent la slujba de colinde televizată „Împreună la Crăciun” de la Westminster Abbey, vineri, 8 decembrie, difuzată națiunii în Ajunul Crăciunului din acel an.

Paul H. Kocher, a sugerat că creaturile din Scrisorile de la Moș Crăciun ar fi putut fi precursoare celor care au apărut în operele ulterioare ale lui Tolkien, cum ar fi Stăpânul Inelelor, o opinie împărtășită de Laurence și Martha Krieg într-o recenzie din revista Mythlore De exemplu, scrisoarea din 1933 prezintă un atac asupra Ursului Polar de către o bandă de goblini. Kriegii au sugerat că vrăjitorul Gandalf ar fi putut fi dezvoltat din Moș Crăciun.

 sursa

 https://www.mentalfloss.com/holidays/christmas/jrr-tolkien-father-christmas-letters

 https://en.wikipedia.org/wiki/The_Father_Christmas_Letters

 

Motanul Yule

 

Cum depășesc miturile zona locală și ajung povești internaționale.

 

În folclorul islandez Jólakötturinn, Motanul Yule, vine să-i mănânce pe cei care nu-și poartă hainele noi de Crăciun. În această imagine, se vede că cineva nu și-a pus noul pulover de Crăciun. Sau poate chiar are mai multe păcate pe care nimeni nu le știe!

 

Jólakötturinn este imens, mai mare decât o casă feroce și vicios și vine doar de Crăciun. Unii spun că Jólakötturr (o altă variată mai scurtă a denumirii motanului) este animalul de companie al unei familii de troli cunoscută sub numele de Yule Lads care sunt ajutoarele lui Moș Crăciun în Islanda. Se mai spune că iubește gustul copiiilor nerecunoscători.

 

Legenda Jólakötturinn nu a fost adusă în atenția tuturor până la începutul secolului al XIX-lea. La început un mit rural, obscur, Lore of Yule Cat a crescut de atunci și acum este cunoscut și sărbătorit la nivel internațional când după cercetări s-a concluzionat că povestea a început atunci când sătenii au dorit să crească producția de lână într-un domeniu unde și copiii își aduceau contribuția.

 

. 

Acadelele de Crăciun

 

Acadelele bicolore.

 

Astăzi acadelele bicolore de Crăciun, bastonașele cum le numeam eu după asemănarea cu bastonașele caligrafice din clasa I, sunt unul dintre cele mai recunoscute simboluri ale Crăciunului. E zărit peste tot, apare la ferestre, atârnă de copaci, și umple ciorapii atârnați ca să-și primească darurile și sunt  în toate culorile și în  toate aromele.

 

Originile ”bomboanei” sunt mult mai vechi și mult mai umile decât versiunea cu dungi și (actualmente) gust de mentă pe care o știm. 

 

Cele mai timpurii dovezi ale matrițelor de acadele vin din Germania. Acolo cofetarii medievali au început să lucreze cu zahăr formând ”bețe” decorate pentru slujbele bisericești și festivalurile de iarnă. Erau bastoane fără dungi și nu aveau gust de mentă. Erau lucrate pentru copii, coruri și ceremonii din vacanța de Sărbători.

 

Prima referire înregistrată într-un catalog are denumirea de ”bețe curbate de zahăr” și apare în Germania secolului al XVII-lea. Potrivit tradiției locale, un dirijor de cor din Köln a cerut unui cofetar să creeze ”tije” de zahăr îndoite pentru copiii care participă la slujba lungă de la biserica din ajunul Crăciunului. Forma de baston era legată de scena nativității cu simboluri religioase. Așadar la început era un mod de a ține copiii liniștiți și  ocupați. Aceste acadele timpurii erau albe, cu aroma de zahăr candel, moi, delicate, și realizate manual în mici ateliere.

 

Până în secolul al XVIII-lea, cofetarii germani au început să folosească forme din lemn și argilă pentru a avea bucăți uniforme ca mărime. Aceste matrițe făceau parte dintr-o tradiție europeană mai amplă a artei zahărului modelat, care includea plăci de zahăr presate, figuri sculptate și dulciuri decorative pentru mesele de sărbătoare. Formele de bomboane din această perioadă reflectă interesul tot mai mare de a oferi dulciuri de sărbători copiilor și dorința de a crea dulciuri atrăgătoare vizual. Muzeele din Germania încă păstrează unele dintre aceste matrițe prezentând forme simple cu cârlig care ar fi fost asamblate din zahăr fiert și lăsate la întărit.

 

Mentă și dungile roșii nu au apărut până în secolul al XIX-lea. Dungarea lor este adesea atribuită tendințelor decorative din cofetăria victoriană, unde zahărul colorat a devenit mai accesibil, iar bucătarii s-au bucurat de înfrumusețarea dulciurilor cu desene simbolice. Aroma de mentă a apărut odată cu creșterea în tendințe a cofetăriei medicinale, atunci când menta a fost folosită pentru calmarea digestiei și împrospătarea respirației. Până la sfârșitul secolului, acadeaua s-a transformat într-un dulce care a combinat tradiția germană cu precizia industrială și noul simbolism al sărbătorilor.

 

Acadeaua așa cum o știm astăzi este, așadar, un amestec de meșteșug, folclor și inovație. Rădăcinile sale se află în formele germane timpurii care au dat zahărului forma sa curbată distinctivă, cu mult înainte de a purta culorile familiare ale Crăciunului.

Simplul act de îndoire a zahărului într-un bastonaș (toiagul ciobanului din șcenele cu Nașterea pruncului) ne leagă de secole de serbări de iarnă, coruri de copii și evoluția cofetăriei europene.

 

 

 .

 

 https://www.facebook.com/photo/?fbid=122192161424347062&set=a.122168355776347062

 

Călăreții speranței

 

Chiar dacă ești mai real când ești singur, de fapt nu ești niciodată singur. Așa că, atunci când ești privit, poate chiar pe furiș, e convenabil ca uneori să te prefaci că ai fi perfect. Înțelege asta! 

Munca ta nu contează, a fi perfect e important. Te ajută să crești. Așa apar ridurile, părul alb, așa apar aripile. De niciunde, atunci vin și călăreții speranței. Când te prefaci că ești perfect. Înțelegi asta? 

Călătoria nu este doar despre tine. Pe parcurs înveți că dacă te-ai ridicat odată, altcineva găsește puterea s-o facă de mai multe ori. Dacă ai un dram de curaj, altcineva își va câștiga bătăliile. Dacă ai spus adevărul, altundeva, un oarecare, se despovărează de minciună. Dacă ai iertat măcar o dată, un altul o va face, la fel. Dacă îți vei asculta inima, poate un necunoscut nu va mai renunța la idealuri. 

De fiecare dată când vei rămâne deschis, chiar dacă ști că doare, ceva, nici nu ști ce, le va da oamenilor avânt. Prefă-te perfect știind că nu ești! 

Pe parcurs se vor întâmpla toate. Pe parcurs  vei pune mai des, inima în cuvinte. Așa ar face un om perfect. Pe parcurs ceva din ființa celuilalt vă va legă, tu, continuă să te ridici! Doare, dar prefă-te perfect. Înțelegi asta?

Fă asta chiar și în zilele când simți că nu mai poți, că vrei să te închizi, că împietrești. Doar atunci inimile din apropiere se înmoaie. Pentru că inimile altora au luat locul cuvintelor lor. Înțelegi asta?

Nici nu ai crede că despre asta e viața. Slujba ta adevărată. Dacă o pui înaintea cuvintelor, inima ta nu mai este mută. Simți asta? 

Continuă. 

Înaintează. Perfecțiunea se câștigă cu fiecare fir de păr albit, cu fiecare rid. Și ea, lumea, îți zic, nu e la fel de frumoasă dacă nu ești și tu pe acolo.

 

. 

 

. 

                                   Laura Makabresku - „Călăreții speranței”

La Ploiești, anul ăsta Nichita patinează! (42 de ani de la moartea sa)

 La Ploiești, anul ăsta Nichita patinează! 

 
Când locuiam la Timișoara, am ascultat una din poveștile bănățenilor despre Nichita ( el, ajungea destul de des pe acolo și poposea la prietenul său Anghel Dumbravă).

După o tratație serioasă cu vin de Recaș, exact la miezul nopții, Nichita a dorit să le demonstreze prietenilor pe lângă versurile pe șervețele și că el poate să facă ”roata”. Așa că un grup de gâlăggioși stăteau pe strada din stânga Catedralei din Centrul orașului și ... după mai multe încercări eșuate, tot ce a reușit a fost să meargă ”drept” pe linia albă continuă. Luna se vedea peste Bega și el mergea spre lună. Așa mi-l imaginam mereu când locuiam acolo: pe șosea, cu mâinile întinse lateral în echilibru recitând versuri noi. Sigur, îmi zic eu, i-ar fi plăcut și patinoarul de la Ploiești și tinerii care or să facă poze cu statuia.

''Dacă ar fi vreodată să mor pe neașteptate si despovărat brusc de viață, am adresat prietenilor mei și criticilor mei, de care mă rog și acuma prin cuvântul scris, să-mi fie ridicată fosta făptură și arsă pe șoseaua națională dintre București și Argeș, pe câmp, între crengi, și risipită cenușa pe pământ, și să tragă brazdă cu plugul peste acel pământ îngrășat și cu dragostea mea de el, de către mine.''
Nichita Stănescu (31 martie 1933 - 13 dec 1983 )

 

. 

Despre hidrapulpăr și cum poți face față unui hidrapulpăr umans și social

  

Zilele acestea am ajuns la Gaudeamus. Primul lucru care m-a frapat a fost diferența de atmosferă. Afară, vânt cu ploaie parcă comandate de Manole (meșterul zidar) ca s-o întoarcă pe Ana lui din drum și în interior cald, lumină, viermuială, loc fără aer, zgomot de fond imens și intens. Cantitatea de emoții și mai ales de vorbe într-un astfel de târg este intensificată de microfoane și transmisiunile live. Intersecția, reunirea, alergarea de la un stand la altul, fotografiatul pe grupuri este la cote maxime pentru că e un loc important și, rămâi cu amintiri. Amintiri bune. E un loc al întâlnirilor, al îmbrățișărilor, al confuziilor, un loc unde poți să-ți dai coate cu un VIP dacă vrei, să capeți autografe și chiar cărți gratuite. În afară de munca celor care lucrează în industria cărții, e ceea ce numesc eu, o ”baie de mulțime” necesară unui intelectual. Obositoare dar dorită. Face bine dacă o practici pentru scurt timp.

Eu? Mi-am umplut ghiozdănelul cu cărți. M-am ferit de poze. Am descoperit o nouă listă de viitoare cumpărături și sunt foarte mândră că m-am limitat/încadrat la baremul impus de acasă. M-am bucurat de vederea, revederea, discuțiile, ideile celor din incintă.

Apoi spre casă, am avut o întâmplare, pot să o numesc interesantă. Sunt la casele de bilete din Gara de Nord. Da, știu, am fost tentată să-mi iau bilet online dar atunci îmi spun, unde mai e ”fiorul” de a sta la coadă, așa ca un navetist veteran ce sunt/am fost? Unde mai sunt gândurile, observațiile mele privind obiceiurile, ticurile, starea de grabă, față de omul care ”se înghesuie” la coadă? M-am așezat liniștită la una din cozile prezente. Probabil vă și imaginați holul imens din Gara de Nord. Eu, la coada cea mai scurtă dintre cozile extrem de lungi. În fața mea discuții obișnuite despre rute, grabă, problemele negre ale CFR, lipsa de operativitate a casierei. Printre oamenii cozii, o ”doamnă” care mereu găsea prilejul să ofere locul ei altora din spate sau veniți de aiurea. Plină de zâmbet, de solicitudine, cu un discurs plin de candoare, vorbă blândă, mângâia pe fiecare pe care-l trecea în fața ei. Pe față, pe păr, pe umăr. Mângâiatul asta sau bătutul pe umăr încurajator m-au încurcat. Parcă nu prea e pentru persoane necunoscute. A permis să-i treacă în față și tânăra care se grăbea spre o unitate militară, și mama cu copilul nerăbdător de 10 ani cu kendamă, și domnul numit acum din categoria seniorilor care avea anexat un nepot cu fața lipită de ecranul unui telefon și cucoana cu bagaje multe, venită direct de la aeroport. Eu, mai neîncrezătoare decât sunt de obicei, pentru că zău, nu mi se părea normal ca cineva străin să ”mângăie” cocul înalt și demodat al unei femei de peste 50 de ani. Și când discursul femeii amabile s-a focalizat pe mine, următoarea la rând, întinzând mâna să mă mângâie, m-am ferit. Da, am făcut-o ostentativ. Știu și gestul era instinctiv. Am preluat și inițiativa dialogului, punându-i același întrebări pe care ea le folosise pentru abordarea celorlalți. Zâmbindu-mi, mută, a început să facă pași cu spatele și să se îndepărteze de rând. Nu-i așa că e ciudat, să faci zece pași cu spatele nescăpându-mă din ochi? Nu știu dacă a fost o hoață sau doar o persoană cu nevoi medicale speciale dar acum știți ce coșmar am avut eu azi noapte: coșmar cu zâmbet plin de milă, îndepărtându-se, lungit la nesfârșit. Dimineață mi-am propus să nu mă mai uit la filme polițiste un timp, că prea mi-au aprins imaginație.

Pentru cei care sunt curioși, doamna cu discurs onctuos, bisericos, blânduț, și cu ochi vii, nu s-a mai așezat la nici un alt rând.

Când mă gândesc acum la cele întâmplate îmi aduc aminte de una din lansări la care am participat la Gadeamus. Știți ce este un hidrapulpăr (sau hidra- pulpăr)? Pun pariu că mulți nu știți despre ce e vorba. Hidrapulpăr-ul este/era o mașină de tocat/topit hârtie. Acum când se pune accentul pe reciclare, această mașinărie a evoluat, după cum vedeți și în imagine. Dar în model vechi enorm, a existat undeva în apropierea Ploieștiului, la fabrica de hârtie Boldești Scăieni unde revistele, rebusurile, ziarele se transformau în hârtie igienică. Mașinăria nu numai că toacă celuloza pe care o ducem noi în zona de reciclare dar o transforma într-o pastă și apoi o ”restituia”, reutilizabilă pentru refolosire ca hârtie nou nouță (cei 3R).

Imaginați-vă acum societatea în care trăim că se învârte, și intră într-un astfel de mecanism, că emoțiile și vorbele noastre sunt amalgamate laolaltă. Un amalgam uman și social. Că mie mi se amestecă în cuvă intensitatea plină de lumină și zgomot a Gaudeamus-ului cu stranietatea întâmplării de la Gara de Nord. Ce rezultă? O zi cu experiențe noi, cu amintiri și mai ales dacă stau și meditez un pic cu niște întrebări unde răspunsurile încă nu sunt complete.

Când m-am ferit de necunoscută nu mi-a pus întrebarea dacă am făcut bine sau nu, pentru că a fost ceva instinctiv. Însă acest curs al întâmplărilor îmi oferă mai multe idei. Oare cum e mai bine să reacționez pe viitor la astfel de provocări ”stradale”? M-am întrebat dacă întâmplarea mi-a indus starea de izolare, în general față oamenii necunoscuți? Starea de a-i ocoli pe cei care nu se încadrează în tiparele mele? Oare mi-am micșorat limitele dorinței de a cunoște oameni noi? Voi avea cunoștințe/prieteni care după ce citesc îmi vor atrage atenția, în discuții personale, fie să nu mă mai plimb brambura fie să nu mai fiu credulă și să-mi limitez/restricționez relațiile. Alții, să mă feresc sau să reacționez în fel și chip, un altul decât cel natural mie.

Oamenii pe care noi îi credem falși, creduli, manipulabili, plini de ură și înguști la minte, n-o să se schimbe dacă le reproșezi și nici dacă arunci cu sarcasm în ei. Eu care mă știu bună la chestia asta cu sarcasmul m-am ferit cât am putut de starea asta de alterare.

Oamenii nesinceri nu se schimbă dacă îi arăți cu degetul. Nici dacă îi îndepărtezi ca nu cumva să te ”contaminezi”. Și în nici un caz dacă îi/te izolezi.

Ideea e să nu te ferești de ei ci să iei în calcul riscul de a fi alături de tot felul de oameni. Cu grija de a nu răni pe cineva. Mi s-a spus că e greu. Sigur că da, observ asta zi de zi. Dar în acest lucru constă frumusețea de a fi uman. Și imperfect. Și bănuiesc, toți care vă opriți pe aici pe pagină, aveți sigur idei cum se poate face asta.

 

..un hidrapulpăr

Somnul bifazic e cel normal și ce însemană atitudinea din proverbul ”Cine se scoală devreme departe va ajunge!”

 Timp de milenii, oamenii au dormit în două ture  o dată seara și apoi mai spre dimineața. Dar de ce? Și cum a dispărut acest obicei?

Un prim somn implica apoi un al doilea somn și astfel avem o noapte împărțită în două părți mai mult sau mai puțin egale. Cercetările au dus spre întrebări, descoperiri istorice și experimente. Întrebarea de la care au pornit este dacă domnul în două părți e doar o ciudățenie familială, zonală  sau reprezintă ceva mai mult pentru întreaga omenire?

 

Dacă acest somn cu două faze e de fapt ceva natural și de mult uitat? Pentru a răspunde la acestă întrebare cei care fac studii în somnologie au găsit mai multe referințe la acest fenomen misterios al somnului dublu, sau „somnul bifazic”, așa cum l-a numit ulterior. Unele au fost destul de banale, cum ar fi mențiunea țesătorului Jon Cokburne, care pur și simplu a trecut-o întâmplător în mărturia sa. Dar altele au fost mai întunecate, cum ar fi cea a lui Luke Atkinson din Yorkshire care a reușit să se strecoare și să înfăptuiască o crimă dimineața devreme între cele două somnuri și, potrivit soției sale, el folosea adesea timpul dintre somnuri pentru a frecventa casele altor persoane pentru fapte la fel de sinistre. De fapt și la noi există  povești care spun că hoții acționează în perioada cu somn profund adică pe la ora 4.

 

Cele două somnuri sunt menționate într-una dintre cele mai faimoase opere ale literaturii medievale, ”Poveștile din Canterbury” de Geoffrey Chaucer (scrisă între 1387 și 1400), care este prezentată ca un grup de povestiri într-un grup de pelerini. 

 

Apoi găsim informații și în ”Beware of Cat” (1561) a poetului William Baldwin,  o carte satirică considerată de unii a fi primul roman din istorie, care se concentrează pe un om care învață să înțeleagă limba unui grup de pisici supranaturale terifiante, dintre care una, Mouse-slayer, este judecată pentru promiscuitate.

 

Dar aceste cercetări în operele literare au deschis doar o portiță spre această dilemă. Cercetările serioase de acum câțiva ani au relevat referințe ocazionale la sistemul de dormit în două etape în toate formele imaginabile ale scrisului: sute în scrisori, în jurnale, în manuale medicale, în texte cu scrieri filozofice, în articole de ziar și chiar în piese de teatru. Practic găsim în versurile unei balade foarte cunoscute „Bătrânul Robin din Portingale: 

 

...Și la trezirea din primul tău somn ți se va pregăti o băutură caldă/ iar la trezirea următorului tău somn, ți se vor potoli necazurile...

 

Somnul bifazic nu era unic și nu era doar în Anglia. Acesta a fost practicat pe scară largă în întreaga lume preindustrială. În Franța, somnul inițial era numit „premier somme”; în Italia, era „primo sonno”. De fapt, s-au găsit dovezi ale acestui obicei în locații îndepărtate precum Africa, Asia de Sud și de Sud-Est, Australia, America de Sud și Orientul Mijlociu.

 

La fel ca mulți romani, istoricul Livius ar fi putut practica somnul bifazic – el face aluzie la această metodă în magnum opus-ul său, ”Istoria Romei” ( sursa Alamy)

 

 

Avem chiar și o  relatare din zona colonială din Rio de Janeiro, Brazilia. Un cercetător în 1555, a descris cum locuitorii din orașul Tupinambá luau cina după primul somn, în timp ce un altul tocmai din Muscat (Oman) în plin sec al XIX-lea explica cum că localnicii se retrăgeau pentru primul somn înainte de ora 22:00.

 

Cercetătorii au descoperit că acest metodă fusese modul dominant de a dormi timp de milenii și că era o tradiție străveche pe care am moștenit-o de la strămoșii noștri preistorici. 

 

Avem o prima înregistrare chiar și în Odiseea. Întrebarea rămâne? Cum funcționa acest obicei? De ce făceau oamenii asta? Și mai ales cum s-a putut ca ceva, ce era odată atât de normal să fie uitat/ trecut cu vederea, complet?

 

În Evul Mediu, somnul în comun era complet normal - călătorii care se întâlneau împărțeau același pat, la fel ca și stăpânii și servitorii lor (Credit: British Library)
 

 Chiar și în secolul al XVII-lea, o noapte de somn se desfășura cam așa: încă de la 21:00 până la 23:00, cei suficient de norocoși să și-l permită începeau să se trântească pe saltele umplute ... cu paie sau cârpe (alternativ) sau pe cele din pene, dacă erau bogați,  gata să doarmă câteva ore. 

 

La baza scării sociale, oamenii trebuiau să se mulțumească cuibărindu-se pe grămezi sau baloți de fân sauierburi, uneori aromate sau mai rău, pe podeaua goală, posibil și fără pătură. La acea vreme, majoritatea oamenilor dormeau în comun și adesea se trezeau cuibăriți alături de un sortiment variabil de ploșnițe, purici, păduchi, rozătoare, alături de membri ai familiei, prieteni, servitori și, dacă călătoreau, străini.

  

Pentru a minimiza orice stânjeneală, somnul implica o serie de convenții sociale stricte cum ar fi evitarea contactului fizic sau ca colegii de cameră să nu se răsucească/zvârcolească  prea des. Chiar mai mult, existau poziții de dormit stabilite. De exemplu, fetițele se culcau de obicei pe o parte a patului, la perete, urmate de mamă și tată, apoi de copiii de sex masculin, aranjați după vârstă, apoi persoane care nu erau membri ai familiei.

 

Câteva ore mai târziu, oamenii începeau să se trezească din acest somn inițial. Veghea nocturnă obișnuită oferea discuții sau mici treburi casnice. 

După cum se explică în cartea „La sfârșitul zilei: o istorie a nopții”, oamenii adesea stăteau pur și simplu în pat și discutau. Și în timpul acelor ore ciudate de” amurg,” colegii de pat puteau împărtăși un nivel de intimitate și conversație casuală greu de atins în timpul zilei.

 

În secolul al XVII-lea, elitele bogate dormeau de obicei în paturi de lemn cu baldachin și perdele, pentru a-i ține pe ocupanți la căldură și fără insecte și a-i feri de privirile curiose ale vizitatorilor (Credit: Alamy)

 

Pentru soții și soțiile care reușeau să navigheze prin logistica împărțirii unui pat cu alții, acesta era, de asemenea, un interval convenabil pentru intimitatea fizică. Dacă avuseseră o zi lungă de muncă manuală, primul somn le calma epuizarea, iar perioada ulterioară era considerată a fi un moment excelent pentru a concepe un număr mai mare de copii.

 

Odată ce oamenii erau treji timp de câteva ore, de obicei se întorceau la culcare. Acest pas era considerat un somn „de dimineață” și putea dura până în zori sau mai târziu. Era perioada cea mai mare de somn.

 

Mai târziu, practica a fost îmbrățișată de creștini, și să spunem eficientizată. Căci ei au văzut imediat potențialul ”ceasului de veghe” dela miezul nopții ca o oportunitate pentru recitarea psalmilor și a spovedaniilor. În secolul al VI-lea d.Hr., Sfântul Benedict cerea ca mai ales monahii să se trezească la miez de noapte pentru aceste activități, iar ideea s-a răspândit în cele din urmă în toată Europa - infiltrându-se treptat la întreaga populație.

 

Dar oamenii nu sunt singurele animale care au descoperit beneficiile împărțirii somnului în etape nocturne. Acesta este răspândit în lumea naturală și multe specii se odihnesc în două sau chiar mai multe perioade separate. Acest lucru îi ajută să rămână activi în cele mai benefice momente ale zilei, și le oferă prilejul ca inclusiv în perioada nocturnă să-și găsească hrană, evitând în același timp să ajungă ei înșiși, o gustare.

 

Un exemplu care a fost studiat recent este lemurul cu coadă inelată. Aceste primate emblematice din Madagascar, cu ochii lor roșii înfricoșători și cozile verticale alb-negru, au tipare de somn remarcabil de similare cu cele ale oamenilor preindustriali. 

 

„Există mari sfere de variabilitate între primate, în ceea ce privește modul în care își distribuie activitatea pe parcursul unei perioade de 24 de ore. 

Și dacă somnul dublu este natural pentru unii lemuri, există întrebarea: ar putea fi acesta modul în care am evoluat și noi pentru a dormi?

 

Un specialist în somnologie a făcut un experiment. După o săptămână inițială de observare a tiparelor lor normale de somn, acestora li s-a eliminat treptat iluminare artificială de noapte pentru a li se scurta orele de „lumină a zilei”, fie naturală, fie generată electric. Așa că în diverse anotimpuri din cele 16 ore obișnuite de lumină au rămas uneori doar 10. În restul timpului, au fost ținuți într-un dormitor fără lumină fără ferestre și complet învăluiți în întunericul catifelat. Nu li s-a permis să își îndrepte atenția spre altceva: să asculte muzică sau să facă exerciții fizice, și au fost îndemnați să se odihnească și să doarmă în schimb. Cercetările au arătat ce somnul lor depindea de ora la care mergeau la culcare.

 

La începutul experimentului, toți bărbații aveau obiceiuri nocturne normale, cunoscute de noi adică  dormeau într-o singură tură continuă, care dura de seara târziu până dimineața. Apoi s-a întâmplat ceva incredibil. După patru săptămâni cu 10 ore de somn, tiparele lor de somn se transformaseră. Ei nu mai dormeau într-o singură perioadă, ci în două jumătăți de aproximativ aceeași lungime. Acestea erau punctate de o perioadă de una până la trei ore în care erau treji. Măsurătorile hormonului somnului, melatonina, au arătat că și ritmurile lor circadiene se ajustaseră, astfel încât somnul lor a fost modificat la nivel biologic.

 

Au urmat mai multe experimente în întreaga lume. Se pare că somnul bifazic nu a dispărut niciodată complet - acesta dăinuie și astăzi în zone izolate ale lumii. El s-a schimbat pentru întreaga populație din cauza luminii artificiale, a presiunii sociale, din cauza apariției ceasului și alarmelor și mai ales  a Revoluției Industriale și impunerii unui servici în ture.

 

Un efect secundar major al schimbării obiceiurilor de somn ale omenirii a fost schimbarea de atitudine. În primul rând, am început rapid să-i facem de rușine pe cei care dorm prea mult și am dezvoltat o preocupare pentru legătura dintre trezitul devreme și productivitate. 

 

Cel mai satisfăcător aspect al tuturor acestor lucruri se referă la cei care suferă de insomnie la miezul nopții. El explică faptul că tiparele noastre de somn sunt acum atât de alterate, încât orice stare de veghe la miezul nopții ne poate duce la panică. Dar când oamenii află că acest lucru ar fi putut fi complet normal timp de milenii, descoperă că le dispare anxietatea. 

 

Vom avea din ce în ce mai multe experimente legate de surata și calitatea somnului. Până atunci să fim fericiți că nu mai avem compania păduchilor, puricilor sau ploșnițelor, că țânțarii ne lasă în pace. ... Să-i lăsăm pe cercetători să studieze cât pot ei de mult, mai ales dacă ne dau vești bune. Pentru insomniile nocturne, încercați să luați o carte bună să o aveți la îndemână. Pentru cei care au acestă posibilitate, reduceți și numărul de alarme și lăsați jaluzelele...

 

Sursa e mai jos.

 

 

 https://www.bbc.com/future/article/20220107-the-lost-medieval-habit-of-biphasic-sleep

Nimfa Cynara și o poveste cu anghinare

 

Povestea nimfei Cynara sau legenda anghinarei (consumați cu încredere ciarina, nu e mai amară ca grijile!)

 

Potrivit poveștii, Zeus, în vizită la Poseidon ajunge pe o mică insulă din marea Egee unde o descoperă pe Cynara ” cea cu părul albastru” de a cărei frumusețe se îndrăgostește. Îi promite nemurirea dacă vine în Olimp alături de el (desigur fără ca Hera să știe de ea). Astfel ea devine nimfă, o zeitate minoră ce putea însoții zeii. Dar la un moment dat, dorul de acasă, este atât de puternic încât ea se reîntoarce (pe furiș) să trăiască alături de mama ei. 

 

Varianta nr. 2 spune că Zeus s-a îndrăgostit de Cynara, care însă, îl tot respingea. Ideea e că Zeus (a cărei mânie o știm cu toții) să mânie grozav și o transformă din nimfă într-o plantă, anghinare

 (științific Cynara Scolynmis.L.), iar floarea ei mare ne amintește de părul frumos și violet al nimfei.

 Anghinarea a fost cultivată deja din antichitate de egipteni, greci și romani. În Evul Mediu, a fost una dintre cele mai scumpe și mai gustoase alimente. 

 

Ea a fost introdusă în Anglia de regele Henric al VII-lea, iar regina Franței, Catherine de Medici a fost atât de entuziasmată de anghinare, încât a fost dispusă de la început să plătească sume mari de bani, pentru a o putea consuma regulat. Până la Revoluția Franceză, anghinarea a fost considerată un semn de bogăție și noblețe.

 

Din secolul al XVI-lea anghinarea a început să fie folosită ca afrodisiac. Abia de la jumătatea secolului al XX-lea i se recunosc marile virtuți terapeutice împotriva bolilor hepatice și biliare.

 

De la anghinare se consumă: frunzele, tulpina și florile. Ea conține substanțe amare - cinarină ( un puternic antioxidant), flavonoide, taninuri, enzime, inulina, provitamina A, vitaminele B, potasiu, magneziu, fier, calciu, sodiu, fibre. Este indicată în regenerearea ficatului scăderea colesterolului scade trigliceridele, este recomandată în ateroscleroză și hipertensiune arterială. Previne de asemenea cu succes, infarctul miocardic și accidentul vascular cerebral, este un bun aliment și pentru diabetici, reîntinerește ţesuturile, prevenind astfel îmbătrânirea prematură. Ea are și un efect digestiv, depurativ şi eliminator al ureei din sânge, febrifug, tonic, laxativ şi aperitiv. Proprietățile digestive ale anghinarei o recomandă și în cazuri de balonare sau abuz alimentar. Efectul antioxidant al plantei protejează organismul împotriva cancerului, ajută la controlul greutății elimină apa reținută în exces în țesuturi stimulează metabolismul.

  

Mie îmi place foarte mult. Nu îmi lipsește punga de anghinare din congelator iar când, în rarele momente ale anului o găsesc proaspătă mi se pare un deliciu. De aceea am învățat să o gătesc în diferite moduri.

 

Prima dată am mâncat așa ceva în Italia iar aseară am descoperit încă un mod de a o prepara, o tartă regală cu anghinare. De data aceasta dintr-o rețetă din sec. XVI conform cărțuliei din imagine. Acolo sunt rețetele priciare ale familiei din dinastia Este. Ei au guvernând între 1240 și 1597 și lor, li se datorează transformarea Ferrarei într-un centru artistic și cultural.

 

Mesele nobiliare erau adevărate capodopere, încărcate cu preparate extravagante. Cartea datează din 1552 și se numește “Banchete, rețete și amenajarea mesei” iar rețetele încă se folosesc la restaurantele din Ferrara, În imagine este plăcinta regală, cunoscută sub numele de ”pasticcio”. E un aluat sfărâmicios și crocant umplut cu anghiare, maccheroni, carne tocată de porc și vițel + sos bechamel în patru straturi alternative, terminat cu trufe negre. Durează două zile să o pregătești.

Ca să meargă cu plăcinta în zonă poți comanda și un dulce renumit cu rețetă tot în aceiași carte. 

 

Europenii mâncau foarte des, plăcinte/ tarte, cu carne cu legume sau cu fructe .Iată tarta ”cu taliatele” este un fel de tartă/kataif/baclava cu umplutură de migdale și miere și unde pe deasupra se pun niște paste foarte subțiri, crocante, aurii, în onoarea minunatului păr auriu al Lucreției Borgia. 

 

Cât este fierbinte acest minunat preparat plin de calorii, primește o doză abundentă de lichior de migdale care sfârâie cât intră în aluatul fierbinte.

Faptul că aceste preparate sunt încă la modă este folosirea ingredientelor locale, ușor de găsit și a combinațiilor delicioase. Desigur restaurantele din zonă țin să să specifice și faptul că aceste rețete sunt gătite de peste 500 de ani în zonă și asta dă bine la turiști.

 

. 

 

 

Fenomenul de (eco-)cohousing

 

Modul de trai al viitorului: Cohousing

 

Sau când viața este sustenabilă și împărtășită

La început se numea bofællesskab , adică „comunitate vie”. Era sfârșitul anilor 1960, iar în Danemarca au început să apară mici comunități rezidențiale, alternând spații private și zone publice comune vecinilor. Fenomenul de cohousing era încă într-un stadiu embrionar, dar din aceste prime experiențe scandinave de pionierat s-a născut ceea ce astăzi devine o practică din ce în ce mai frecventă chiar și în Italia, unde numărul familiilor și tinerilor care încearcă co-reședința este în creștere. Dar ce înseamnă cohousing și care sunt beneficiile locuinței comune? Să aruncăm o privire mai atentă asupra fenomenului prin intermediul proiectelor dezvoltate la Torino, Milano și Bologna.

Un sat unde timpul seniorilor înflorește. În Italia, eco-cohousing-ul este oferit celor peste 65 de ani transformă modul în care aceștia trăiesc bătrânețea. Exemple semnificative se găsesc în Trentino, Toscana și Figino, Milano. Seniorii locuiesc în case private, dar împart spații concepute pentru a încuraja colaborarea și independența. Între acești pereți comuni, grădinile de legume sunt gestionate în ture. Legumele cultivate sunt consumate sau schimbate cu vecinii. Există, de asemenea, curți pentur creșterea găinilor, broaștelor și locuri cu stupi: un ecosistem bogat în biodiversitate, aflat sub grija directă a locuitorilor. Apa de ploaie colectată este reutilizată pentru irigarea grădinilor și în alte scopuri domestice. Reciclarea și reutilizarea resurselor sunt o regulă fundamentală, decisă în comun în adunare. Aceste spații coexistă cu sisteme energetice colective care reduc facturile la utilități cu până la 70-80%. 

 

Cohousing: o combinație între public și privat

 

Cohousingul se bazează pe coexistența modulelor de locuințe private într-un cadru cu spații comune ample și spații pentru viața colectivă. Acest tip de așezare este conceput pentru a promova o socializare fluidă bazată pe spații publice unde dimensiunea colectivă și dimensiunea privată nu sunt în opoziție, ci mai degrabă combinate într-un mod practic. În multe cazuri, proiectul de co-rezidență începe cu rezidenții înșiși, cu intenția de a crea o comunitate reală, în alte cazuri organisme publice sau private conduc proiectul, promovând cohousingul social . Ceea ce au în comun toate experiențele este posibilitatea de a-ți alege vecinii dintr-o gamă extinsă de spații și servicii comune, cum ar fi spălătorie, creșă, grădini, sport, săli de petreceri și zone de muncă comună.

 

Comunitățile primesc recunoaștere internațională, cum ar fi premiile britanice „Healthy City Design Awards”, pentru calitatea vieții pe care o oferă.

Adevărata inovație constă în implicarea activă a seniorilor în construirea unei micro-societăți autonome care transcende simpla coexistență. Sociabilitatea înlocuiește singurătatea: întâlnirile, petrecerile, atelierele de apicultură și micile afaceri artizanale creează o rețea de sprijin și dialog.

 

A alege să locuiești în cohousing înseamnă a adera la un model rezidențial personalizat, cu un puternic accent ecologic și sustenabil din punct de vedere economic . Pentru a satisface aceste caracteristici, proiectele de co-rezidență implică direct cohouserii în toate fazele construcției. De fapt, proiectantul lucrează îndeaproape cu viitorii rezidenți, care au posibilitatea de a modela spațiile și serviciile pe baza nevoilor lor specifice. Există, de asemenea, un avantaj legat de economiile de scară : comunitatea cohouserilor acționează ca un grup de achiziții și poate solicita condiții de piață deosebit de favorabile. De aceea, este o soluție care devine din ce în ce mai populară și în Italia.

 

Gaia Base: primul complex de co-housing dezvoltat în regie proprie din Milano

 

Proiectat de Officina di Architettura e Urbanistica din Milano, Gaia Base este primul exemplu de cohousing auto-proiectat . De fapt, a fost creat la îndemâna unui grup de 10 familii care au format o cooperativă și au încredințat construcția unei echipe de profesioniști.

 

Cascina Siè: cohousing în pădure, chiar lângă Torino

 

Formulă verde pentru complexul de cohousing Cascina Siè din orașul Reaglie, lângă Torino, într-o proprietate din secolul al XIX-lea înconjurată de nouă hectare de copaci. Șase gospodării, în total 11 adulți și 12 copii. Punctul culminant al proprietății, care include o sală multifuncțională, un loc de joacă, un cuptor cu lemne și un depozit, este grădina de 40 de metri pătrați .

 

Cohouserii care locuiesc acolo au făcut tot posibilul pentru a profita la maximum de parcul vast care înconjoară unitățile locative, umplându-l cu pomi fructiferi, podgorii și stupi de albine. Scopul este de a îmbina dimensiunile private și colective într-un spațiu exterior conceput și echipat pentru petrecerea timpului împreună, o fuziune între interior și exterior care reflectă filosofia de viață a lui Corradi.

Chousing pentru persoane sub 35 de ani în inima Bolognei

 

Un alt oraș care găzduiește experimente de cohousing este Bologna . Aici a fost construit Porto 15 , unul dintre primele complexe din Italia care este o inițiativă complet publică . Proprietatea are 18 spații de cazare pentru un total de 54 de paturi, construite dintr-o clădire deținută de Asp - Città di Bologna și închiriate rezidenților sub 35 de ani la o chirie controlată. Formula de locuințe se bazează pe cooperare și partajare între locuitorii cohousing-urilor. De fapt, clădirea are servicii și spații comune la fiecare etaj, atriumul mare de la parter găzduind activități colective, în timp ce spațiul dintre cele două intrări de pe Via Don Minzoni și Via Del Porto - deschis fizic publicului - creează o dimensiune de deschidere către comunitate.

 

Foto: Cascina Siè este o comunitate mică, intenționată, compusă din șase familii. Este situată pe dealurile din Torino, în cătunul Reaglie , înconjurată de verdeață, dar la doar câteva minute de centrul orașului. Este formată din 11 adulți și 13 copii, doi câini, cinci pisici și în curând vor sosi niște găini, precum și numeroși cățărători care înseninează nopțile (ca să nu mai vorbim de mistreții, căprioarele și bursucii care se plimbă prin apropiere)!

Pe lângă apartamente, au creat o bucătărie comună/cameră multifuncțională, o zonă de joacă interioară pentru copii și un șopron deschis pe două laturi, cu un cuptor cu lemne și o cameră de depozitare care necesită renovare. Casa este o veche casă de fermă în formă de potcoavă, înconjurată de peste 8 hectare de pădure , din care ies ocazional mistreți, vulpi, căprioare și numeroase păsări cântătoare. Într-o secțiune a pădurii, foarte aproape de casă, au creat o grădină de legume de aproximativ 40 de metri pătrați .

Viață ecologică, economie partajată și echilibru între socialitate și viața privată: cohousing-ul depășește conceptul de rezidență și îl împletește cu toate aceste aspecte, transformând clădiri întregi sau complexe rezidențiale în realități din ce în ce mai familiare și incluzive , un fenomen care va fi discutat pe larg în viitor. Suntem curioși să vedem cum evoluează. Și tu?

 

 

Anna și aparatul de măturat covoare

 

Ce se întâmpla între epoca măturii și cea a aspiratorului?

 

Când în 1889, soțul ei moare avea moștenire o companie falimentară, o bancă care o presa să vândă O familie și o societate care o îndemnau să-ți trăiască o văduvie ”decentă”. Toate acestea se întâmplau în martie 1889, în Grand Rapids, Michigan.

 

Anna Bissell și-a văzut soțul de 45 de ani murind de pneumonie. Avea 42 de ani. Melville a lăsat-o cu cinci copii de crescut singură și o fabrică de măturat covoare care se zbătea în faliment.

 

Ca o doamnă adevărată

Toată lumea - familie, prieteni, parteneri de afaceri, bănci - i-au spus același lucru: Vinde compania. Ia tot ce poți obține. Retrage-te în văduvie liniștită ca o doamnă adevărată.

 

Era în 1889. Femeile încă nu puteau vota în majoritatea statelor. Nu aveau voie să servească ca jurați. În multe zone americane, nu-și puteau controla proprii bani sau proprietăți. Conducerea afacerilor de un director femeie era atât de rară încât era practic mitologie.

 

Partenerii din companie erau reticenți. Băncile, sceptice. Societatea îi era ostilă. Dar Annei Bissell nu i-a păsat.

 

Anna Sutherland s-a născut în Nova Scoția în 1846. Era deșteaptă, ambițioasă și a lucrat ca profesor de la 16 ani, când majoritatea fetelor de vârsta nu aveau decât o dorință, aceea de a se căsătorii cât mai bine.

 

La 19 ani, se căsătorește cu Melville Bissell și se mută la Grand Ra unde deschid primul magazin împreună. Vindeau veselă și afacerile mergeau cât de cât decent până când a apărut o problemă pe care au rezolvat-o într-un fel original. Pe atunci lăzile pentru porțelan erau din lemn și la despachetat rumegușul se răspândea peste tot. Atunci când acesta a intrat în covoarele magazinului a fost imposibil de curățat. Așa că soțul ei a inventat ceva revoluționar: un măturător mecanic de covoare cu peri rotative care chiar a cules mizeria în loc să o împrăștie. Genială invenție dar Melville s-a dovedit un bun inventator nu și un un vânzător.

 

Așa că Anna a pornit la drum cu prototipuri. Din uşă în uşă. Din oraş în oraş. A intrat în magazinele generale și a demonstrat cât de performante erau aceste ”măturătoare” cu atâta pasiune încât proprietarii sceptici de magazine nu i-au putut rezista. Ea l-a convins pe John Wanamaker - pionierul magazinelor moderne să-și aprovizioneze măturătoarele Bissell pe rafturile sale.

 

Apoi, în 1884, în fabrica de măturătoare a izbucnit un incendiu.Focul le-a distrus întreaga fabrică. Asigurarea abia a acoperit o parte din pierdere. Dar Anna a mers în fiecare bancă din jur și-a folosit reputaţia, relaţiile, fiecare conexiune pe care a construit-o și a primit împrumuturile de care aveau nevoie. În trei săptămâni, au revenit în afaceri. Melville a primit creditul. Cinci ani mai târziu, când Melville a murit, ea nu doar a salvat compania, ci a transformat-o.

 

Anna a înțeles ceea ce majoritatea liderilor de afaceri din epoca ei nu au înțeles: un produs grozav are nevoie de un branding grozav. Ea și-a protejat agresiv brevetele și mărcile înregistrate. A creat un branding consistent, recunoscut. Ea s-a extins la nivel internațional - ducând ”măturătoarele Bissell” în Europa, America Latină, Asia.

 

Regina Victoria a cerut ca Palatul Buckingham să fie „Bisselled” în fiecare săptămână. 

 

Până în 1899 - la doar zece ani după preluare - Bissell era cea mai mare companie de măturat covoare din lume.

 

Dar profitul nu a fost singurul ei transformare. Într-o epocă în care muncitorii erau tratați fără reguli Anna a creat pentru lucrătorii ei ceva radical. A introdus unul dintre primele planuri de pensii ale Americii, a oferit muncitorilor despăgubiri pentru răniri - cu zeci de ani înainte ca aceasta să devină lege. În plus le oferea un concediu anual plătit. Își știa fiecare angajat după nume. Întrebata și se îngrijea de familiile lor. A apărut la nunțile și înmormântările lor.

 

În timpul crizei financiare din 1893, când companiile din America au concediat mii de oameni, Anna a refuzat să concedieze o singură persoană. A redus orele și a găsit alte meserii pentru a-i ține pe toți angajați. Muncitorii o respectau și o iubeau.

 

Compania Bissell nu a avut niciodată o grevă în întreaga sa istorie de peste 140 de ani. Nici una.

Dar nu s-a oprit la porțile fabricii. Ea a fondat Casa Bissell - un centru comunitar care oferă programe de recreere și instruire pentru femeile și copiii imigranți. Ea a devenit prima femeie administratoare a Bisericii Episcopale metodiste. Singura femeie din Asociația Națională a Bărbaților Hardware.

 

Unul dintre copiii ei a scris mai târziu: „Principala ei bucurie a fost să găsească cămine pentru copiii nevoiași. Ea a plasat cel puțin 400 orfani." Astfel peste 400 de copii și-au găsit familii datorită Annei Bissell. A fost președinte de consiliu până la moartea ei în 1934 la vârsta de 87 de ani. Ea a crescut cinci copii ca o mamă singură.

Ea a construit o fabrică care se luptă într-un brand internațional. A fost pionieră în practici de muncă care nu au devenit standard timp de zeci de ani.

Astăzi, Bissell este încă o companie de familie, cu sediul încă în Grand Rapids. Acesta deține aproximativ 20% din piața de îngrijire a pardoselii nord-americană și valorează aproximativ 1 miliard de dolari.

 

În 2016, o statuie de bronz de șapte picioare a Annei Bissell a fost dezvelită în centrul Grand Rapids.

 

https://www.youtube.com/watch?v=YQMms2cR3w8