Pastelli și Imperiul Bizantin

 

Pastelli – Batoane energizante cu miere și susan

Imperiul Bizantin, unul dintre cele mai longevive imperii din istorie (330–1453 d.Hr.), a fost o forță dominantă care a condus teritorii vaste care se întindeau în Europa, Orientul Mijlociu și Africa de Nord. Armata bizantină era o mașină de război formidabilă, renumită pentru priceperea sa strategică, soldații disciplinați și tacticile defensive avansate. Dar, ca în cazul oricărei armate, una dintre cele mai mari provocări ale sale era hrănirea soldaților în campanii lungi.

Spre deosebire de armatele moderne care se bazează pe rații preambalate, soldații bizantini purtau alimente bogate în nutrienți, ușoare, ușor de transportat și care ofereau energie de lungă durată. Unul dintre aceste alimente cheie era pastelli – un baton cu miere și semințe de susan, care susținea războinicii pe câmpul de luptă. Această baton este cunoscut din textele grecești și bizantine antice, era apreciată pentru conținutul său caloric ridicat, durabilitatea și capacitatea de a crește rezistența în timpul luptei. Nu e primul folosit în istorie. mesopotamiemii foloseau batoane din curmale mărunțite cu fistic și miere.

Soldații bizantini, în special cei aflați în campanii extinse în Anatolia, Balcani sau de-a lungul frontierelor estice ale imperiului, aveau nevoie de surse alimentare compacte, bogate în energie, care să nu se strice ușor și să poată fi consumate din mers. Pastelli îndeplinea perfect aceste criterii. Era:

Ușor și ușor de transportat - ideal pentru marșuri lungi.
Plin de calorii - oferind energie susținută pentru luptă și rezistență.
Conservat natural - mierea a împiedicat râncezirea semințelor de susan, asigurând o durată lungă de valabilitate.
Simplu de preparat - nu necesita gătire și putea fi făcut în cantități mari.

Acest lucru a făcut din pastelli o alegere strategică pentru soldați, cercetași și unități de cavalerie care aveau nevoie de un impuls rapid și nutritiv în luptă sau în timpul asediilor. Pastelli nu a dispărut odată cu căderea Imperiului Bizantin. Rămâne o gustare iubită în Grecia, Turcia și Marea Mediterană astăzi. Cunoscut în bucătăria grecească modernă sub numele de pasteli (παστέλι), acest baton cu miere și susan este încă savurat ca o delicatesă energizantă, adesea găsit în brutării și piețe. Atenție la dinți și la creșterea glicemiei!

În Orientul Mijlociu, există dulciuri similare cu susan și miere sub denumiri diferite, cum ar fi „susan crocant” (Halva Simsim în arabă) sau dulciuri turcești cu susan. Chiar și batoanele energizante moderne și batoanele tip granola urmează același concept - folosind zaharuri și semințe naturale pentru a oferi energie de lungă durată.

Preparând pastelli acasă, recreați o rație militară bizantină veche de 1.500 de ani, gustând astfel o bucată de istorie care odinioară alimenta războinicii în luptă. Cum se prepara pastelli la bizantini?

1 cană semințe de susan ușor prăjite pentru mai multă aromă și crocantețe
½ cană miere (îndulcitor natural și conservant)
½ linguriță scorțișoară (opțional) (adaugă căldură și profunzime aromei)
¼ linguriță piper negru (opțional), variantă istorică bizantinii foloseau uneori condimente în dulciuri pentru digestie și creștere a energiei.

Într-o tigaie uscată la foc mediu, prăjiți semințele de susan timp de 2-3 minute, amestecând constant.
După ce devin aurii și eliberează o aromă de nucă, luați-le de pe foc și puneți-le deoparte.Într-o cratiță mică, la foc mic, încălziți mierea până devine puțin mai subțire fără să ajungeți la fierbere. Dacă folosiți, scorțișoară sau piper acum e timpul să le adăugați amestecând.Încorporați semințele de susan prăjite în amestecul de miere, asigurându-vă că sunt complet acoperite.Turnați amestecul pe o tavă tapetată cu hârtie de copt sau pe o farfurie unsă. Aplatizați. Lăsați amestecul să se răcească timp de 15-20 de minute la temperatura camerei sau în frigider pentru o textură mai fermă. După ce s-a întărit, tăiați în batoane dreptunghiulare mici sau în pătrate de mărimea unei îmbucături.

A se păstra într-un recipient etanș la temperatura camerei timp de până la două săptămâni. Savurați-l ca gustare, ca doză de energie înainte de antrenament sau ca o delicatesă istorică! Dacă preferați  o altă textură luați mierea de pe foc imediat ce fierbe ușor. Pentru o textură mai crocantă și mai fragilă, lăsați mierea să se fiarbă încă 2-3 minute, până se îngroașă ușor.

Pastelli poate dura până la două săptămâni la temperatura camerei într-un recipient etanș. La frigider și mai mult. Unele versiuni bizantine de pastelli includeau piper negru sau scorțișoară, așa cum sunt descrise în textele medicinale, adăugând un efect de încălzire despre care se credea că ajută digestia și crește rezistența. În Turcia și India apar și alte arome și o combinație cu nuci sau stafide. Nu ezitați să experimentați cu aceste adaosuri.

 

Glasul sângelui și resposabilitățile mele

 

Mie îmi plac evenimentele și întrunirile în familie. Nu doar pentru anturaj, socializare, ajutor și susținere sunt ele ci pentru a merge mai departe. Eu, cu mine. Pentru că ele sunt o oglindă. Doar trebuie privite cu alți ochi și cu atenție. 

 

V-am povestit momentul când acum cca. 7 ani m-am întâlnit pentru prima dată cu o rudă de sânge (verișoară de-a doua cum se spune). Eu aveam 50 +, ea 70 +. Știam că existăm fără să ne gândim/dorim să ne vedem cu adevărat. Viețile, familiile, interesele curseseră în paralel. Momentul întâlnirii, undeva la metroul bucureștean nu s-a întâmplat cu turle și trâmbițe și nici cu covor roșu dar ceva emoții au fost. Un declic puternic din cel care mi-a ridicat  părul pe mâini. Plecasem în întâlnirea noastră de la ceva poze vechi. În mulțimea de la metrou, am descoperit de departe trăsături familiare. Ochii au identificat imediat persoana. Apoi glasul,  timbrul, a avut ceva care mi-a adus-o pe bunica mea (noastră). M-am gândit imediat la  expresia ”glasul sângelui”.  

 Pasiunea asta a mea pentru epigenetică m-a ajutat în cele din urmă să văd lucrurile în altă lumină. Așa că vă dau și eu o temă de casă. Poate curiozitatea o să vă fie trează să descoperiți, să vă descoperiți. În primul rând faceți/convocați o întrunire de familie. De obicei rudele se întâlniesc la marile ritualuri de trecere (botezuri, majorat, nunți înmormântări, parastase, zile de naștere), unde toți sunt stresați de respectarea tradițiilor și să dea bine pentru cei din jur. În astfel de întâlniri e mai important cu ce se îmbracă și ce o să spună despre ei decât să-i asculte pe cei din jur. Ei bine încercați altfel de întâlniri, cât mai puțin formale. Poate vizite, poate chiar simple telefoane. De ce nu și niște scrisori (email-uri), o ieșire la masă, un picnic. Apoi urmăriți-le mersul, obiceiurile, expresiile, fotografiile, întâmplările vechi, informații despre alte rude, ticurile, aflați poveștile și modul cum văd ei lumea. Fără să judecați. Pentru că anumite trăsături bune sau nu sunt inscripționate în AND-ul primit în comun.

 Curiozitatea față de familia mea extinsă și ce mi-a oferit ea, a pornit de la modul cum gândeam acum câțiva ani. Chiar am scris asta pe undeva: bunicii au trecut prin 2 războaie, prin  molime și foamete, prin regimuri politice diferite și care le-au influențat viața. Cum de au trecut prin ele? Cum de au acceptat moartea copiilor, a rudelor, sărăcia venită peste noapte, la Naționalizare? Ce-o fi fost în sufletul lor  când nu se puteau angaja? Dar pe front? Cum împărțeau o pâine de 2 kg la 11 persoane? Cum mai puteau să râdă după aceea? Ce mecanisme aveau ca răspuns la un mediu ostil și câte din acestea ni le-au transmit?     

 Poate e prima dată când auziți de ”programarea epigenetică” și de ”accelerarea epigenetică”.  Știați că un copil expus prenatal la violență are un proces de ”accelerarea epigenetică”? Asta înseamnă că, deși cronologic el are aceeași vârstă ca alți copii, la nivel biologic corpul lor „îmbătrânește” mai repede. Pentru că stresul și trauma mamei în timpul sarcinii se inscripționează în dezvoltarea copilului.

 Sunt trăsături pe care oamenii le-au înțeles din vremuri biblice. De exemplu e povestea aceea cu ”blestemul pentru șapte generații”. Acesta e o formă de transmitere transgenerațională a informațiilor, mai ales dacă erau traumatizante, violente, proveneau din ceva rușinos sau  aduceau la iveală nedreptăți. Ele continuă mental pente ani, mai ales dacă crezi în și cauți aprobare de la forțe divine răuvoitoare sau răzbunătoare. E evidnet că acum știm că formarea noastră este influențată în mare măsură de educație, noile  metode științifice și contactul benefic cu societatea.  Asigură-te că acestea au procente mari  în formarea ta.

 Scormonind prin poveștile familie, m-au interesat foarte mult modul de adaptare și rezilința membrilor familiei la ceea ce era considerat ”rău”. Războaiele, viețile tragice, bolile timpurii nu lasă urme doar în cărțile de istorie mai ales când văd că memoria colectivă poate fi selectivă, ignorantă sau uitucă. Ea lasă urme și în biologia generațiilor. Sunt conștientă că pe deoparte ai mei (ai nostri) au purtat frici, nedreptăți, violențe, neputințe și că toate astea,  ambalate diferit, cu procente diverse, sunt și în noi. Pe de altă parte ei au găsit și metode de adaptare și supraviețuire. Poate unele nu erau morale, nu erau expuse public și ce era acceptabil înainte acum este considerat degradant de aceea e nevoie de gândire critică și un ochi sincer.  Știți care sunt metodele de solidarizare, protecție și regrupare din familia proprie? Eu cred că e o datorie a noastră către noi, familie și societate să facem o astfel de introspecție. Nu neapărat să renunțăm la ”rufele se  spală în familie”? Munca noastră o să fi e pe măsură pentru că putem găsi cercuri vicioase greu de rupt, false fidelități al e”neamului”, false identități,  jocuri duble de limbaj și comportament din familie, cine știe poate ne credem mai importanți decât alții…  Implicațiile sociale sunt uriașe. 

Hiperalerta, protecția exagerată pentru cei dragi, evitarea, minimalizarea, amânarea, starea de pasiv agresiv combinată cu vorbe dureros de tăioase și cinice în numele sincerătiții, toate penetrează biologia mea și depinde de mine dacă accept să-mi paralizeze realitatea sau le recunosc și îmi găsesc resurse de împotrivire, de creștere, de eliberare. 

 

Eu cred că acesta este un semn de maturitate. De continuare. Și de respect pentru toți strămoșii știuți sau uitați chiar dacă dezvoltarea ta îi va speria pe cei apropiați  care nu vor să se schimbe...

 

 

Programarea epigenetică se referă la modul cum factorii de viață ( stres, emoții, boli, influențează activitatea cgenelor activându-șe, dezactivându-le sau transformându-le. Unele sunt reversibile altele însă  se transmit generațiilor viitoare. Prima dată s-a studiat cum foamea și violența au afectat nepoții supraviețuitorilor Holocaustului. Anumite procese chimice sau climatice pot încătușa părți din ADN inflenând accesabilitatea acestor gene pentru activare în caz de nevoie

Importanța programării epigenetice:

• Îmbunătățirea sănătății:

  Înțelegerea acestor mecanisme ne permite să luăm decizii mai sănătoase pentru a influența pozitiv genele și a ne îmbunătăți starea de sănătate. 

  Stilul de viață: Exercițiul fizic regulat, expunerea la anumite medii și chiar starea mentală pot influența expresia genelor. 

Expunerea la radiații sau alți factori de mediu pot provoca modificări epigenetice. Epigenetica ajută la explicarea modului în care unele boli, inclusiv cele canceroase, se pot transmite sau cum stilul de viață afectează susceptibilitatea la acestea. 

Prin modificarea mediului și a stilului de viață, putem influența procesele epigenetice legate de îmbătrânire. 

”Mărul otrăvit

 soiul de origine al tomatelor

 

Roșiile s-au născut în Peru acolo se mai găsesc încă soiuri sălbatice din care au evoluat roșiile pe care le știm astăzi.

 

A fost cultivată mai târziu de azteci în Mexic. Mexicanii sau aztecii îl știau ca x ïctomatl, ”fructul cu buric”. Din cauza acelui cuvânt aztec cuceritori spanioli le-au numit „tomate”. Strămoșul sălbatic al roșiilor, Solanum pimpinellifolium, și aveau dimensiunea mazărei. Primele dovezi de cultivare aparțin aztecilor și altor popoare din Mesoamerica, care foloseau fructele atât proaspete cât și în gătit.

Totuși, în Europa, roșia a fost întâmpinată cu neîncredere și chiar cu teamă. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, un mare procent de europeni numeau roșiile „mărul otrăvitor”. Motivul era simplu: se se credea că aristocrații se îmbolnăvesc și mor după ce le mănâncă. Să nu uităm că totuși tomatele și solanaceele sunt rude și cu mătrăguna. Motivul nu erau tomatele ci farfuriile folosite atunci, farfurii dintr-un aliaj cu mult plumb unde fructul mai acid al tomatelor elibera plumbul mai rapid. Din lipsa cunoștințelor de chimie roșia a fost găsită vinovată toamata și numită ”mărul otrăvitor”.

 

Așa că timp de decenii, roșiile au fost cultivate doar în scopuri ornamentale. Încetul cu încetul, pe baza consumului în cantități mici

utilizarea plantei a crescut .

 

Povestea roșiilor a continuat în America de Nord, unde roșiile erau plantate de coloniștii europeni plini de neîncredere. Potrivit documentelor de la acea vreme, Președintele Thomas Jefferson, a fost unul dintre primii locuitori ai statului Virginia care a cultivat și a mâncat roșii. „Majoritatea americanilor credeau că roșiile sunt otrăvitoare, așa că a fost un eveniment surprinzător când, în 1806, le-a servit oaspeților săi la Casa Albă”, scrie scriitorul și istoricul Thomas J. Craughwell.

 

Gardienii cartofului

 

Peru este centrul mondial al diversității cartofilor. Există ”Potato Park” undeva în munți (Pisac).

Incașii printre valorile lor alimentare își asigurau comunitățile - depozitând hrană pentru șapte ani ca securitate împotriva dezastrelor naturale precum secetele, El Ni ño, inundațiile , războiul și cutremurele.

 

Cartoful uscat, pudră poate fi depozitat la această altitudine mare unde mediu e scăzut în oxigen, fără a-și pierde valoarea nutrițională timp de 25 de ani. Iar zona în care s-a făcut acest parc - bancă de semințe - este unul din locurile folosite de mii de ani pentru păstrarea alimentelor. În acest climat răcoros, temperat, ”gardienii” contemporani ai securității alimentare globale conservă 3.500 de soiuri de cartofi adunați în mare parte de incași încă din 500 î.Hr.

 

Unele soiuri nu seamănă cu nimic din ceea ce am văzut noi iar dacă am dori să gustăm zilnic câte un soi de cartof, ne-ar trebui cca. 11 ani.

 

. 

Șapte fire de lavandă...

 Tradiția devine știință, știința redescoperă tradiția.

La piață găsiți încă săculeți cu lavandă. Cred că merită să cumpărați din cea proaspătă imediat după ce citiți acestă postare. Bunicile puneau plantă în șifonier, între rufe și mai ales în perne. Era la concurență cu busuiocul.

Și eu am acum un săculeț de lavandă proaspătă pusă frumos în lenjeriile spălate fără balsam și ulei esențial de lavandă în casă, pe care-l folosesc periodic.

”Lavanda miroase a somn”! spuneau bunicile noastre.

Așezarea a șapte tulpini de lavandă sub pernă, în special în noaptea de Sfântul Ioan, este un ritual străvechi pentru a promova vise liniștite, a avea vise premonitorii despre dragoste și a proteja împotriva coșmarurilor și ghinionului. Lavanda, considerată o plantă magică și protectoare, se credea că este încărcată cu energie pozitivă în acea noapte anume, capabilă să alunge energiile negative.

Lavanda este una dintre plantele culese în noaptea de 23 iunie (noaptea de Sfântul Ioan), considerată încărcată cu energie pozitivă și puteri vindecătoare. Tot ea era aruncată în focul purificator din noaptea sărbătorii de San Giovanni ( Italia), fumul fiind capabil să alunge bolile și ghinionul.

Se pare că în spatele acestui obicei pe care probabil toată lume îl știe sunt și anume cercetări care ne spun că lavanda își datorează parfumul și ”faima” unei molecule numită linalolo. Un terpene pe care oamenii de știință îl studiază cu aceeași atenție rezervată celor mai sofisticate medicamente.

Linalolul blochează semnalele de stimulare a glutamatului în creier. În același timp crește disponibilitatea serotoninei, calmând mintea ca un întrerupător natural.

Laboratoarele Universității din Pavia confirmă după 20 de ani de cercetări, ceea ce fermierii știau deja. Efectele lavandei sunt comparabile cu benzodiazepinele (somniferele și antidepresive), dar fără dependență sau somnolență.

Fapt surprinzător este că linalolul funcționează doar prin miros. La șoarecii care nu aveau miros, lavanda nu a avut efect calmant. Creierul are nevoie să- „simtă” acea moleculă pentru a se relaxa cu adevărat.

Deci recapitulăm:
Linalol funcționează doar mirosind-ul. Mirosiți deci!
200g de flori uscate sunt suficiente pentru un somn mai bun pentru câteva luni.

Cantua buxifolia, arborele magic peruvian

 

Povestea florii sacre a incașilor (Cantua buxifolia, arborele magic peruvian)

 

Legenda vorbește de doi regi puternici și bogați din regiunea Qullasuyu (Altiplano bolivian de astăzi) numiți Illimani și Illampu, și de fii lor prea iubiți. 

 

Se spune că în timpul domniilor lor binecuvântate, regii, au devenit geloși pe succesul și bogățiile celuilalt și și-au declarat război unul, altuia. În luptă, ambii regi au fost răniți mortal, iar pe patul de moarte aceștia le-au cerut fiilor să-i răzbune. Chiar dacă urmașii acestora nu erau iubitori de conflicte, chiar dacă nu își doreau un război, legământul pe patul de moarte era considerat sacru și i-a determinat să înceapă un al doilea război sângeros. 

 

Fiii s-au luptat cu vitejie și s-au ucis unul pe altul. Dar, în loc de cuvinte dure și răzbunătoare, fiii muribunzi s-au iertat cu generozitate unul pe celălalt și le-au cerut slujitorilor lor să-i așeze unul lângă altul, pe iarba verde a câmpului de luptă. Atunci a apărut Pachamama, zeița fertilității. Ea, i-a mustrat pe tineri pentru participarea la războiul nejustificat al taților lor. Ca pedeapsă și mai ales ca povestea să fie ținută minte, pentru că regii au făcut să moară fără nici un motiv o mulțime de slujitori ea, a făcut ca stelele-suflete ale fiecărui rege să cadă din cer și să se transforme în munții acoperiți de zăpadă, care sunt acum cunoscuți sub numele de Illimani și Illampu. 

 

 

Floarea pe care o vedeți în imagine și care crește pe acești munți, numită de băștinași Cantua, simbolizează unitatea și poartă culorile roșu, galben și verde pentru a-i reprezenta pe cei doi fii și speranța.

 

Incașii credeau că Cantua buxifolia avea proprietăți sacre care mențineau apa pură mai mult timp (la fel ca busuiocul nostru). O foloseau pentru a împodobi cărările oricui participa la un ritual, ca semn de respect. Era folosită pentru cununi în timpul ritualurilor de maturizare. Cununițe erau puse pe frunțile tinerilor testați pentru curaj și forță fizică.

 

După sfârșitul Imperiului Incaș, oamenii au continuat să folosească floarea în ceremoniile funerare. Ei credeau că nectarul pe care îl conținea putea ajuta decedatul în călătoria sa.

 

Este floarea națională din Peru și una dintre cele două flori naționale ale Boliviei, cealaltă fiind patujú (Heliconia rostrata). Floarea națională boliviană este de fapt o varietate particulară de qantuta, qantuta tricolor, care are petale roșii, un tub floral galben și un caliciu verde, reflectând culorile drapelului național. Peruanii au adoptat-o ca simbol încă din 1825, când a fost aleasă de generalul José de San Martín în timpul luptei sale pentru independență față de dominația spaniolă. Se spune că reprezintă libertatea, speranța și patriotismul în Peru datorită petalelor sale roșii aprins, care se potrivesc cu culorile steagului peruan.

 

. 

Titikaka

 

Azi dimineață m-a trezit un gând care m-a frământat zilele acestea? ”Oare, de ce trebuia eu să știu, în clasa a VI-a, la geografie de exemplu, altitudinea lacului Titikaka? 

 

Pentru că vedeți, aceste cifre, memorate cu peste 50 de ani în urmă, umblă încă nestingherite prin capul meu și pac, îmi revin chiar acum. Se întâmplă la fel și cu anii de domnie ai diverșilor voievozi, Mihai Viteazul (1559 - 1601) sau Ștefan cel Mare (1438 - 1504). Ele cifrele, mai răsar din umbră fără nici o legătură logică și fac conexiuni nebănuite. 

Răspunsul imediat este/era ca să iau o notă mare.

 

 Foto: Lacul Titikaka, aug 2025

 

Gândul meu matinal este dacă astfel de informații rămân ca lest sau produc schimbări benefice? Sau mai bine zis cum, acum, ele să producă conexiuni neuronale folositoare! Asta cu lacul Titikaka este deja o amintire amuzantă. Se întâmpla așa: cel scos la lecție, în fața clasei (adică eu), primea la fiecare pronunție a lacului, un val înfundat de râsete și chicoteli, ceea ce îmi făcea răspunsurile mai dificile. Probabil că și roșeam. Trebuia să știu lecția bine și ca profesorul să nu ia în seamă foiala din clasă. Dar ce noroc că eu aveam pe atunci o minunată profesoară de geografie (Georgescu) care potolea râsetele cu explicații amănunțite. „Plimbată” prin Europa Asia și Africa, avea mereu povești la îndemână. Bănuiesc că soțul era ceva inginer IPG-ist și lucra(se) în țările arabe pentru că ea în primele zile ale lui septembrie se transforma într-o Șeherezadă și ne povestea despre culturi, oameni, obiceiuri nemaiauzite și nemaiștiute la noi. Apoi făcea conexiuni la care nici nu te gândeai. Odată a organizat un concurs ad-hoc în clasă și premiul era o mică sticluță plină de nisip saharian. O sticluță mai mică decât cea în care se păstrau esențele de rom, probabil o sticlă de parfum. Nisip care evident nu avea culoarea nisipului de pe plajele Litoralului nostru și care era încărcată cu atâtea povești, câte grăunțele de nisip conținea. De acolo, izvorau comorile orientului și tot de acolo ne plimba prin bazaruri ori palate astfel că aveam în minte imagini atât de vii, încât acestea ne ațâțau imaginația. 

 

Pe atunci, la 10 -12 ani nu mă gândeam că voi ajunge să văd la rândul meu o grămadă de țări și culturi. Să înțeleg și să descopăr lumi diferite și oamenii diverși. Să iubesc acest amalgam de oameni, și să vreau să îi înțeleg. Doar după (19)89 am văzut prima dată fisticul, rodia, tahânul, am mâncat busuioc, considerându-l condiment și nu doar plantă de pus la icoană, m-am plimbat printre vestigii, muzee, orașe și am  întâlnit oameni și suflete mari. 

 

Dar atunci în anii 70  când aveam la 10 ani, cum să cred că voi ajunge pe alte continente? Dar îmi dau seamă că importantă era/e curiozitatea. Curiozitatea stârnită mai ales. Și socotesc că sămânța acestei curiozități vine și de la sticluța de nisip saharian.

 

Acum, arc peste timp, nepoții mei au ei vârsta explorărilor, a curiozității și a bucuriei descoperirilor. Tocmai ce au văzut Lacul Titikaka, s-au plimbat la Machu Picchu și au ajuns sus în vârf pe Muntele Curcubeu (peste 5000 de m).  Minunății. Au pus și o grămadă de fotografii de acolo, în timp real. Curiozitatea și imaginația, ele, uite, se duc mai departe... Așa că vedeți care e treaba, nu? Nu-i deloc rău că încă știu altitudinea lacului Titikaka, nu? Mă mai dau și eu mare

  

 

PS Nu eu am câștigat sticluța cu praf saharian.

PS Lacul Titicaca este un lac situat la altitudinea de 3.812 m. Din 1862 deține recordul mondial al celei mai înalte căi navigabile din lume pentru nave de mare tonaj. De asemenea, este și cel mai mare lac din America de Sud, având o suprafață de 9.710 km².

 

A fost un mare fiasco

Fiasco e un termen provenit din industria sticlăriei. Este, așa cum se vede mai sus, o sticlă de capacitate mare ca un balon, o ”ploscă cu gât lung și subțire, îmbrăcată în pânză sau pănuși” pentru a proteja mai bine conținutul. Devenise și o unitate de măsurare a lichidelor (de obicei vin) în Toscana.

Cuvântul are și diminutive fiaschétto (plosca de trei sferturi de litru, în care se vând unele vinuri fine), fiaschino, fiaschettino fiascùccio toate desemnând o ploscă.

De unde până unde acest cuvânt a căpătat în argoul teatral sensul de mare eșec este o poveste de pe la 1600.

În perioada de glorie a Commediei dell’Arte, din anii 1560 până la mijlocul secolului al XVII-lea, au existat câteva companii cu adevărat celebre. Multe dintre ele au fost înființate încă din jurul anului 1570 în orașele mari ale Europei. Mulți dintre membrii companiilor teatrale erau, educați și proveneau din familii mai înstărite. Iar acest lucru a contribuit la obținerea recunoașterii sociale și culturale și, prin urmare, la acceptarea și la posibilitatea de a se bucura de celebritate în cercurile regale și alte cercuri nobiliare. A fi angajat la curte le dădea actorilor siguranță și statut social. Așa că despre acești actori, rolurile lor și piesele în care jucau au rămas multe mărturii în trezoreriile regale sau în jurnalele nobilelor doamne.

Domenico a fost unul dintre actorii care au excelat în rolurile de Arlechin. Este cel care i-a dat un caracter aparte personajului. Domenico era binecunoscut pentru improvizațiile sale amuzante și diferite la fiecare reprezentație. Pentru îndrăzneală și uneori insolența spuselor sale sau a bârfelor suculente ce le aducea pe scenă. Acestea erau inspirate cu ajutorul unor obiecte diferite aduse pe ascuns, pe scenă. La un moment dat atunci când a fost adusă o sticlă fiasco plină cu vin, Biancolelli a avut un impas în improvizare ( sau poate o fi fost cam beat) și nu a reușit să transmită nimic amuzant. Ba din contră a supărat și publicul cu vorbele lui, căpătând proteste vehemente din partea acestuia. Mai precis a fost huiduit până reprezentația s-a întrerupt.

Se spune că de aici a rămas zicala e ”un mare fiasco” la orice eșec teatral sau artistic.

 

 Unul dintre celebrii actori ai timpului, de fapt o trupă de teatru era cea a familiei lui Domenico Biancolelli. În companie sa teatrală jucau, soția acestuia (Colombina), fii și fiica lor.

 

 

 

 https://it.wikipedia.org/wiki/Maschera_(commedia_dell%27arte)

Arlechin - origini și istorie

 Originele personajului Arlechino

În sec XI – XII, în povestirile trubadurilor care cutreierau zone ale Franței, Germaniei și Nordului Italiei, apare masca folosită de Arlechin care își are originile în măștile păgâne ale Europei Centrale.
Acestea ascundeau o ”figură diabolică care apare pe neașteptate ”.
Rădăcina numelui e germanică Hölle König însemnând Rege al Infernului. Mai târziu, e preluat în franceză și devine Harlequin, un personaj diabolic și horror. Numele „Arlechin” amintește de cel al lui Hellequin, un diavol prezent în piesele populare franceze din Evul Mediu.

Hellequin, este atestat pentru prima dată în secolul al XI-lea de cronicarul Orderic Vitalis, care povestește despre un călugăr care a fost urmărit de o ceată de demoni în timp ce rătăcea noaptea pe coasta Normandiei. Acești demoni erau conduși de un ”gigant mascat, mânuitor de bâtă”, și era cunoscut sub numele de familie Herlequin. Povestea, este asemănătoare cu una din variatele germane ale baladei sângeroase a ”Vânătorii Sălbatice” unde personajul principal e un emisar al diavolului, cu față neagră, ce cutreieră împrejurimile rurale. cu un grup de demoni care urmăreau sufletele condamnate ale oamenilor răi, ducându-i în Iad. Masca roșu cu negru poate fi o explicație pentru culorile tradiționale ale costumului lui Arlechino de mai târziu.

Din Franța, termenul a migrat în Italia unde personajul Hellequin, cu conotațiile sale demonice, s-a răspândit influențând în cele din urmă figura lui Arlechin din Commedia dell'Arte. Chiar și Dante, în Divina Comedie, menționează un „Alichino” printre diavolii Infernului, demonstrându-i prezența în imaginația italiană. Celebrul costum colorat cu model de romburi al lui Arlechin ar putea fi o referință la robele rupte ale demonilor sau la uniformele jonglerilor stradali.

Pe scurt, Arlechin este un personaj complex, rezultatul unei fuziuni de elemente folclorice italiene și franceze, care în timp a căpătat caracteristicile unui servitor viclean, puțin nebun și mereu gata să facă probleme. A fost reinterpretat de Zan Ganassa, a cărui trupă este menționată pentru prima dată în Mantova la sfârșitul anilor 1560. Acesta este unul dintre cei mai vechi actori cunoscuți despre care se presupune că ar fi interpretat rolul, deși există „puține dovezi concrete care să susțină acest lucru”. Printre cele mai vechi reprezentări ale personajului se numără o pictură flamandă (cca. 1571–1572) aflată la Muzeul din Bayeux și mai multe xilogravuri datând probabil din anii 1580 din colecția Fossard, descoperite de Agne Beijer în anii 1920 printre obiecte necatalogate la Muzeul Național din Stockholm.

Tristano Martinelli este primul actor despre care se știe cu siguranță că a folosit numele de „Arlechin”. Costumul pestriț este uneori atribuit lui Martinelli, care purta un costum de in cu pete colorate și o coadă de iepure pe șapcă. Arlechinul lui Martinelli avea și o semimască de piele neagră, mustață și o barbă ascuțită. A avut mare succes, jucând chiar și la curte și devenind un favorit al lui Henric al IV-lea al Franței, căruia i-a adresat deseori monologuri insolente (Compositions de Rhetorique de Mr. Don Arlequin, 1601).
Mai apoi, personajul a fost interpretat la Paris, la Comédie-Italienne, în italiană de Giambattista Andreini și Angelo Costantini (cca. 1654–1729) și în franceză ca Arlequin în anii 1660 de către Dominique Biancolelli (1636–1688), „făcându-l pe Arlecchino-ul său un tip spiritual, îngrijit și fluent, cu o voce croncănită, care a devenit interpretarea tradițională”. Trupa de italienii a lui Biancolelli a fost expulzată din Franța în 1697 pentru satirizarea celei de-a doua soții a regelui Ludovic al XIV-lea, Madame de Maintenon.

Aspectul principal al unui personaj ”Arlechino” era agilitatea sa fizică. Era foarte rapid și executa genul de acrobații pe care publicul se aștepta să le vadă la aceea epocă. Era mai mult acrobat decât actor. Personajul executa tumbe, răsturnări, cățărări și condimenta fiecare mișcare cu vorbe, cântece sau instrumente. El avea sarcina de a menține ritmul comediei. Prin urmare, era mereu în mișcare, foarte agil și șugubăț. E cel care pornește haos-ul și care de cele mai multe ori are un crecendo în rol: de la prostovan, la șarlatan inteligent și personaj îndrăgit. Pe lângă costumul său în romburi are o pălărie echipată fie cu o coadă de iepure (lașitate), fie cu o coadă de vulpe (viclenie) și o mască roșie și neagră. Masca în sine este identificată prin carbunculi (negi mari) pe frunte, ochi mici, un nas turtit, obraji scobiți și uneori sprâncene stufoase cu păr facial. Arlechino este adesea înfățișat ca având o sabie de lemn atârnată de o curea sau uneori ținând un ”marotte” (un sceptru specific clovnilor cu un cap de prostănac cu tichie cu clopoței). Pe lângă acrobațiile sale, Arlechino este cunoscut și pentru câteva trăsături specifice, cum ar fi: cocoașă falsă pentru deghizare, capacitatea de a mânca rapid cantități mari de mâncare, folosirea sabiei de lemn ca pe un evantai, cântăreț care falsa, etc...

Una dintre principalele distincții ale commedia dell'arte este utilizarea limbilor regionale și a cuvintelor argotice înjurioase. Vorbirea lui Arlechino a evoluat odată cu personajul. Inițial vorbind fiecare din dialectele italieni franceze sau germane care îi făcea să se conecteze cu masele.

poza 1 Harlequin, 1888–1890, Paul Cézanne

poza 2 Tristano Martinelli's Harlequin în costum de Arlechin ”Compositions de rhétorique” 1601

 

 https://en.wikipedia.org/wiki/Harlequin