Titikaka

 

Azi dimineață m-a trezit un gând care m-a frământat zilele acestea? ”Oare, de ce trebuia eu să știu, în clasa a VI-a, la geografie de exemplu, altitudinea lacului Titikaka? 

 

Pentru că vedeți, aceste cifre, memorate cu peste 50 de ani în urmă, umblă încă nestingherite prin capul meu și pac, îmi revin chiar acum. Se întâmplă la fel și cu anii de domnie ai diverșilor voievozi, Mihai Viteazul (1559 - 1601) sau Ștefan cel Mare (1438 - 1504). Ele cifrele, mai răsar din umbră fără nici o legătură logică și fac conexiuni nebănuite. 

Răspunsul imediat este/era ca să iau o notă mare.

 

 Foto: Lacul Titikaka, aug 2025

 

Gândul meu matinal este dacă astfel de informații rămân ca lest sau produc schimbări benefice? Sau mai bine zis cum, acum, ele să producă conexiuni neuronale folositoare! Asta cu lacul Titikaka este deja o amintire amuzantă. Se întâmpla așa: cel scos la lecție, în fața clasei (adică eu), primea la fiecare pronunție a lacului, un val înfundat de râsete și chicoteli, ceea ce îmi făcea răspunsurile mai dificile. Probabil că și roșeam. Trebuia să știu lecția bine și ca profesorul să nu ia în seamă foiala din clasă. Dar ce noroc că eu aveam pe atunci o minunată profesoară de geografie (Georgescu) care potolea râsetele cu explicații amănunțite. „Plimbată” prin Europa Asia și Africa, avea mereu povești la îndemână. Bănuiesc că soțul era ceva inginer IPG-ist și lucra(se) în țările arabe pentru că ea în primele zile ale lui septembrie se transforma într-o Șeherezadă și ne povestea despre culturi, oameni, obiceiuri nemaiauzite și nemaiștiute la noi. Apoi făcea conexiuni la care nici nu te gândeai. Odată a organizat un concurs ad-hoc în clasă și premiul era o mică sticluță plină de nisip saharian. O sticluță mai mică decât cea în care se păstrau esențele de rom, probabil o sticlă de parfum. Nisip care evident nu avea culoarea nisipului de pe plajele Litoralului nostru și care era încărcată cu atâtea povești, câte grăunțele de nisip conținea. De acolo, izvorau comorile orientului și tot de acolo ne plimba prin bazaruri ori palate astfel că aveam în minte imagini atât de vii, încât acestea ne ațâțau imaginația. 

 

Pe atunci, la 10 -12 ani nu mă gândeam că voi ajunge să văd la rândul meu o grămadă de țări și culturi. Să înțeleg și să descopăr lumi diferite și oamenii diverși. Să iubesc acest amalgam de oameni, și să vreau să îi înțeleg. Doar după (19)89 am văzut prima dată fisticul, rodia, tahânul, am mâncat busuioc, considerându-l condiment și nu doar plantă de pus la icoană, m-am plimbat printre vestigii, muzee, orașe și am  întâlnit oameni și suflete mari. 

 

Dar atunci în anii 70  când aveam la 10 ani, cum să cred că voi ajunge pe alte continente? Dar îmi dau seamă că importantă era/e curiozitatea. Curiozitatea stârnită mai ales. Și socotesc că sămânța acestei curiozități vine și de la sticluța de nisip saharian.

 

Acum, arc peste timp, nepoții mei au ei vârsta explorărilor, a curiozității și a bucuriei descoperirilor. Tocmai ce au văzut Lacul Titikaka, s-au plimbat la Machu Picchu și au ajuns sus în vârf pe Muntele Curcubeu (peste 5000 de m).  Minunății. Au pus și o grămadă de fotografii de acolo, în timp real. Curiozitatea și imaginația, ele, uite, se duc mai departe... Așa că vedeți care e treaba, nu? Nu-i deloc rău că încă știu altitudinea lacului Titikaka, nu? Mă mai dau și eu mare

  

 

PS Nu eu am câștigat sticluța cu praf saharian.

PS Lacul Titicaca este un lac situat la altitudinea de 3.812 m. Din 1862 deține recordul mondial al celei mai înalte căi navigabile din lume pentru nave de mare tonaj. De asemenea, este și cel mai mare lac din America de Sud, având o suprafață de 9.710 km².