Arlechin - origini și istorie

 Originele personajului Arlechino

În sec XI – XII, în povestirile trubadurilor care cutreierau zone ale Franței, Germaniei și Nordului Italiei, apare masca folosită de Arlechin care își are originile în măștile păgâne ale Europei Centrale.
Acestea ascundeau o ”figură diabolică care apare pe neașteptate ”.
Rădăcina numelui e germanică Hölle König însemnând Rege al Infernului. Mai târziu, e preluat în franceză și devine Harlequin, un personaj diabolic și horror. Numele „Arlechin” amintește de cel al lui Hellequin, un diavol prezent în piesele populare franceze din Evul Mediu.

Hellequin, este atestat pentru prima dată în secolul al XI-lea de cronicarul Orderic Vitalis, care povestește despre un călugăr care a fost urmărit de o ceată de demoni în timp ce rătăcea noaptea pe coasta Normandiei. Acești demoni erau conduși de un ”gigant mascat, mânuitor de bâtă”, și era cunoscut sub numele de familie Herlequin. Povestea, este asemănătoare cu una din variatele germane ale baladei sângeroase a ”Vânătorii Sălbatice” unde personajul principal e un emisar al diavolului, cu față neagră, ce cutreieră împrejurimile rurale. cu un grup de demoni care urmăreau sufletele condamnate ale oamenilor răi, ducându-i în Iad. Masca roșu cu negru poate fi o explicație pentru culorile tradiționale ale costumului lui Arlechino de mai târziu.

Din Franța, termenul a migrat în Italia unde personajul Hellequin, cu conotațiile sale demonice, s-a răspândit influențând în cele din urmă figura lui Arlechin din Commedia dell'Arte. Chiar și Dante, în Divina Comedie, menționează un „Alichino” printre diavolii Infernului, demonstrându-i prezența în imaginația italiană. Celebrul costum colorat cu model de romburi al lui Arlechin ar putea fi o referință la robele rupte ale demonilor sau la uniformele jonglerilor stradali.

Pe scurt, Arlechin este un personaj complex, rezultatul unei fuziuni de elemente folclorice italiene și franceze, care în timp a căpătat caracteristicile unui servitor viclean, puțin nebun și mereu gata să facă probleme. A fost reinterpretat de Zan Ganassa, a cărui trupă este menționată pentru prima dată în Mantova la sfârșitul anilor 1560. Acesta este unul dintre cei mai vechi actori cunoscuți despre care se presupune că ar fi interpretat rolul, deși există „puține dovezi concrete care să susțină acest lucru”. Printre cele mai vechi reprezentări ale personajului se numără o pictură flamandă (cca. 1571–1572) aflată la Muzeul din Bayeux și mai multe xilogravuri datând probabil din anii 1580 din colecția Fossard, descoperite de Agne Beijer în anii 1920 printre obiecte necatalogate la Muzeul Național din Stockholm.

Tristano Martinelli este primul actor despre care se știe cu siguranță că a folosit numele de „Arlechin”. Costumul pestriț este uneori atribuit lui Martinelli, care purta un costum de in cu pete colorate și o coadă de iepure pe șapcă. Arlechinul lui Martinelli avea și o semimască de piele neagră, mustață și o barbă ascuțită. A avut mare succes, jucând chiar și la curte și devenind un favorit al lui Henric al IV-lea al Franței, căruia i-a adresat deseori monologuri insolente (Compositions de Rhetorique de Mr. Don Arlequin, 1601).
Mai apoi, personajul a fost interpretat la Paris, la Comédie-Italienne, în italiană de Giambattista Andreini și Angelo Costantini (cca. 1654–1729) și în franceză ca Arlequin în anii 1660 de către Dominique Biancolelli (1636–1688), „făcându-l pe Arlecchino-ul său un tip spiritual, îngrijit și fluent, cu o voce croncănită, care a devenit interpretarea tradițională”. Trupa de italienii a lui Biancolelli a fost expulzată din Franța în 1697 pentru satirizarea celei de-a doua soții a regelui Ludovic al XIV-lea, Madame de Maintenon.

Aspectul principal al unui personaj ”Arlechino” era agilitatea sa fizică. Era foarte rapid și executa genul de acrobații pe care publicul se aștepta să le vadă la aceea epocă. Era mai mult acrobat decât actor. Personajul executa tumbe, răsturnări, cățărări și condimenta fiecare mișcare cu vorbe, cântece sau instrumente. El avea sarcina de a menține ritmul comediei. Prin urmare, era mereu în mișcare, foarte agil și șugubăț. E cel care pornește haos-ul și care de cele mai multe ori are un crecendo în rol: de la prostovan, la șarlatan inteligent și personaj îndrăgit. Pe lângă costumul său în romburi are o pălărie echipată fie cu o coadă de iepure (lașitate), fie cu o coadă de vulpe (viclenie) și o mască roșie și neagră. Masca în sine este identificată prin carbunculi (negi mari) pe frunte, ochi mici, un nas turtit, obraji scobiți și uneori sprâncene stufoase cu păr facial. Arlechino este adesea înfățișat ca având o sabie de lemn atârnată de o curea sau uneori ținând un ”marotte” (un sceptru specific clovnilor cu un cap de prostănac cu tichie cu clopoței). Pe lângă acrobațiile sale, Arlechino este cunoscut și pentru câteva trăsături specifice, cum ar fi: cocoașă falsă pentru deghizare, capacitatea de a mânca rapid cantități mari de mâncare, folosirea sabiei de lemn ca pe un evantai, cântăreț care falsa, etc...

Una dintre principalele distincții ale commedia dell'arte este utilizarea limbilor regionale și a cuvintelor argotice înjurioase. Vorbirea lui Arlechino a evoluat odată cu personajul. Inițial vorbind fiecare din dialectele italieni franceze sau germane care îi făcea să se conecteze cu masele.

poza 1 Harlequin, 1888–1890, Paul Cézanne

poza 2 Tristano Martinelli's Harlequin în costum de Arlechin ”Compositions de rhétorique” 1601

 

 https://en.wikipedia.org/wiki/Harlequin