Reflecții despre timp

 

AMR 35 până la primăvară! (Nici nu mai apucăm să numărăm și gata, primăvara se instalează. Azi, verificați ghioceii!!!)

 

Zilele acestea mi-am adus aminte de cântecul din repertoriul corului: ”Noi în anul 2000, când nu vom mai fi ...”

 

Stăteam pe bancă, în curte, alături de bunica iaca așa ca în poza de mai jos, sub vișinul înflorit. Îmi imaginam cum o să am eu 38 de ani în anul 2000. Ce bătrână, îmi imaginam! O vârstă pe care atunci n-o atinsese nici mama mea. Era undeva foarte departe, foarte departe... și mă plângeam de asta. Eram grăbită.

 

Acum, matinal mă gândesc că am trecut în a două jumătate de sfert de secol după data anunțată în cântec. Mda, adică 38 +25 sau 26. Timpul zboară cu altă viteză, acum! Gândurile mele fac socoteli simple. Din perspectiva asta, cele 35 de zile până la primăvară sunt o nimica toată, nu-i așa?

 

 https://www.youtube.com/watch?v=uNsfRc5zotg

 

. 

 

Etica grijii și marchiza Sophie de Grouchy

 

Speranță și compasiune: apelul vizionar al lui Sophie de Grouchy din secolul al XVIII-lea către părinți și profesori.

 

Temelia morală a oamenilor, începe devreme în viață cu impulsurile pe care le hrănim la tinerii noștri. Sophie a fost o femeie neobișnuită prin curajul ei în timpul Revoluției franceze. Este cea care în momente ale Regimului Terorii, a lansat apelul la compasiune de la care ar porni armonia socială. Născută într-o epocă în care femeile nu aveau acces la educația formală și nici la instituțiile politice, intelectuale și creative, Sophie de Grouchy (1764 – 1822) a reușit să învețe engleza, latină, italiană, și germană, alături de frații ei. Seara îl citea pe Marcus Aurelius, ale cărui învățături despre bunătate i-au lăsat o impresie profundă. Alături de mamă, Sophie mergea la săracii din localitate oferindu-le compasiune și mângâiere. Ea spune că acest lucru a fost ca un ”laborator viu plin cu simpatie”. Era vremea când cuvântul empatie nu se inventase. A înțeles implicațiile la bunăstarea celorlalți. A înțeles cât de împletită este bunăstarea celorlalți cu a propriei persoane și cum asta forma ”o rețea de reciprocitate”.

 

Mama ei a crezut că citește prea multe cărți de filozofie iar atunci când s-a declarat atee i-a ars cărțile, pe Voltaire, Diderot, Rousseau.

 

Avea douăzeci și doi de ani când l-a cunoscut pe filozoful și matematicianul Nicolas de Condorcet, de două ori mai în vârstă decât ea. S-au căsătorit, au fondat un liceu unde predau filozofi și savanți celebri, ea fiind una din primele eleve (nonformal învățând istorie, botanică, matematică). A început să ia lecții de pictură iar fotografia de mai sus este un autoportret al ei. S-a alăturat unuia dintre primele ”cluburi anti-sclavie”. A început să scrie dar lucrările sale în mare parte au dispărut. Soțul ei moare în timpul revoluției franceze (în perioada Regimului Terorii) dar ea continuă să scrie ca să se întrețină.

 

Cu două secole înainte de descoperirea ”neuronilor oglindă”, ea a scris despre modul în care simpatia noastră este activată „când vedem o ființă sensibilă suferind”. În centrul teoriei ei se află recunoașterea faptului că suntem înzestrați cu „un impuls secret de a înțelege necazurile altora de îndată ce bănuim existența lor”, dar că acest impuls se atrofiază dacă nu reușim să-l hrănim de la început și să-l exersăm în mod regulat. Cu cât ne exersăm mai mult sensibilitatea, cu atât ea devine mai puternică iar atunci când ea nu este exercitată, sensibilitatea tinde să slăbească. Acesta este natura noastră care ne poate aduce fericire fără a necesita sacrificii ci doar beneficii tuturor.

 

Ea oferă o rețetă atemporală pentru cultivarea acelei sensibilități vitale la copii:

”Învață-i să aibă ușoare remușcări, să fie delicați, mândri și sinceri. Să nu vadă o suferința fără să fie chinuiți de nevoia de a aduce alinare. Nu mai ridicați bariere între om și omul în nevoie. Nu mai folosiți puterea și deșertăciunea, ci doar teamă de a nu leza drepturile fiecăruia sau de a neglija să repare vreo greșeală străveche!

Dulcele obicei de a face bine este cel care îi va învăța că prin accesarea sentimentelor vor găsi fericirea, și nu prin titluri, lux, demnități sau bogății!

 

 

 

surse  https://www.youtube.com/watch?v=qvGVngvoDog   

 https://www.themarginalian.org/2024/01/18/sophie-de-grouchys-sympathy/

 

Atolé

 

Atolé (pronunțat ah-toh-leh)este o băutură caldă pe bază de porumb făcută din porumb măcinat amestecat cu apă și adesea aromatizată cu cacao, ardei iute, miere și/sau ierburi.

Astăzi este încă consumată în special în Mexic și America Centrală. Dar cu mult înainte de a deveni o băutură ce îți aduce confort și consolare, atolé era hrană sacră, profund legată de cosmologia mayașă, ritualuri supraviețuirea.

Ca să înțelegem acest lucru trebuie să știm că atolé, în poveștile mayașilor e o forma de creare a oamenilor l. În credința mayașă, oamenii au fost literalmente creați din porumb. Se povestește în Popol Vuh (marea narațiune a creației K’iche’ Maya) că zeii au încercat pentru prima dată să facă oameni din noroi și lemn. Au eșuat. Doar atunci când au format oameni din aluat de porumb omenirea a prins viață. Porumbul nu a fost doar hrană simbolică, el a devenit esență umană.

 

Atolé a fost una dintre cele mai importante moduri de consumare a porumbului. Spre deosebire de tortillas (lipia de porumb) sau tamales (un fel tradițional învelit în pănuș d eporumb), care necesitau măcinare și modelare, atolé a transformat porumbul într-o formă mult mai comestibilă, băubilă. Acest lucru l-a făcut ideal pentru ritualuri, călătorii lungi, boli, naștere și consumul matinal. Era gustos, încălzea si mai ales era ușor de digerat (mai ales când era amestecat cu cacao sau semințe).

 

Prepararea atoléului s-a bazat pe nixtamalizare adică un proces transformator în care porumbul este gătit cu substanțe alcaline. Această tehnică crește dramatic valoarea nutrițională a porumbului, deblocând niacina și făcând proteinele mai bio-disponibile. Mayaşii nu cunoşteau chimia, dar au folosit rezultatele. E demonstrat științific că cei ce au folosit porumbul nixtamalizat au prosperat, în timp ce comunitățile care nu a vut acest procedeu sufereau de multe ori subnutriție.

 

Dovezile arheologice arată că atolé și terciul din porumb au fost consumate de toate nivelurile societății mayașe. Fermierii au băut-o înainte de a merge pe câmp. Preoții l-au consumat în timpul ceremoniilor. Copiii au fost înțărcați cu ea. În procedeele rituale, atolé era vopsit în roșu cu achiote sau amestecat cu cacao pentru a reflecta simbolismul cosmic, legând băutura de sânge, pământ și ciclurile vieții.

 

Băuturile de porumb au jucat, de asemenea, un rol în ofrandele către zei. Hrana lichidă a fost turnată în pământ sau plasată pe altare ca mod de a hrăni zeități și strămoși. În acest fel, atolé a funcționat atât ca mâncare, cât și ca rugăciune. Consumându-l, conecta băutorul de pământ, de zeii și de actul original al creației.

 

Colonizarea spaniolă nu a șters atolé-ul, ci l-a transformat. S-au adăugat zahăr, scorțișoară, lapte și agenți de îngroșare pe bază de grâu și găsim și acum rețete extraordinar de gustoase.

 

Ceea ce face atolé remarcabil este continuitatea sa. Puține alimente din lume pot revendica o astfel de linie neîntreruptă de la ritualul sacru la hrana zilnică. Când atolé este pregătit astăzi, încă poartă ecourile unei viziuni asupra lumii în care oamenii sunt născuți din porumb și susținuți de el, trup și suflet.

 

 https://www.youtube.com/watch?v=QIf42MAU0ns

 https://en.wikipedia.org/wiki/Atole

”Da, da, da, pare ușor!” ( să prepari o cafea acasă) istoria ibricului Bialetti

 ”Si, si, si, sembra facile!”
Cea mai populară cafetieră din lume ( Din cartea recordurilor)

Alfonso Bialetti (1888 – 1970) a fost un inginer italian care a devenit faimos pentru fabricarea aparatului de cafea Moka Express în anii 1950. 

Proiectată în 1937 de Otello Amleto Spadini, cafetiera a fost populară începând cu anii 1950. Marca Bialetti este acum deținută de Bradshaw International , care produce și vinde articole de bucătărie marca Bialetti. Bialetti și-a finalizat designul pentru Moka Express din aluminiu în 1950. Poate fi denumită ”Moka” sau ”ibric Moka”, cafetieră de aragaz . În italiană este simplu ”la macchinetta” (mica mașină) sau ”la caffettiera”.

”Europenii au ajuns cam târziu la cafea, dar Italia, care împarte Mediterana cu arabii și grecii și care nu e prea departe de Africa de Nord, a fost, probabil, poarta de acces pentru cafea spre vest. Și totuși, timp de secole după ce a apărut la Veneția, pe la începutul secolului XVII, cafeaua era privită ca un ”moft arabesc” – ceva străin, exotic și, din când în când, chiar o amenințare. Era văzută ca un lucru oriental, în stilul acela de gândire orientalistă, spune Peter Giuliano, șeful de cercetare la Specialty Coffee Association și fost co-proprietar al influentei Counter Culture Coffee. Pe scurt, ceva ce mulți nu prea înțelegeau, îi speria puțin, dar îi și atrăgea. Italienii obișnuiau să bea cafea turcească. Scriu acestea cu degetele tremurânde și frica de orice italian ce ar putea citi. Dar, cert este că, până spre finalul secolului al XIX-lea, italienii beau cafeaua cam la fel ca turcii. Amestecau cafea și apă într-un ibric metalic, numit cezve, și îl țineau pe foc. Cafeaua fierbea de câteva ori și o turnau în ceșcuțe mici, unde zațul se așeza frumos pe fund.

Italia n-a renunțat niciodată la ideea de a bea cafea tare în cantități mici. Cănile mari și cafeaua lungită, ca un fel de apă chioară? Asta era mai degrabă treaba nord europenilor și a americanilor, nu a italienilor. Aceștia încă preferă shoturile scurte și intense.

Mai înainte de Bialetti a fost Pavoni. Mașinăria de cafea a lui Pavoni era un aparat metalic mare și complicat, care folosea presiunea aburului pentru a trece apa fierbinte prin cafeaua măcinată și a scoate o cafea puternică, mult mai rapid decât metodele tradiționale. Exact același principiu pe care-l vezi la ibricul moka, doar că acesta e mult mai mic și mai puțin pretențios. Dispozitivul lui Pavoni a fost un hit, dar prea scump și prea greu de folosit acasă, mai ales că, la vremea aia, cafeaua se bea în grupuri, nu acasă.

Inspirat de aparatul lui Pavoni și de o altă ”jucărie” mai mică, napoletană, Bialetti a decis să facă Moka din aluminiu, să fie simplu, rapid și bun. Bialetti a muncit câțiva ani la o combinație între La Pavoni și napoletana, iar în 1933 și-a patentat ”Bialetti Moka Express”.

Pe la 1950, toate fabricile care făcuseră muniții și echipamente militare nu mai știau ce să producă, la fel ca o generație întreagă de meșteșugari pricepuți. Și uite așa au apărut Vespa, Fiat, Alfa Romeo cu vehiculele lor spectaculoase. Și Bialetti, cu Moka Express, care arăta încă futuristic și inteligent, a explodat pur și simplu în popularitate.

Italia postbelică avea economia în plină expansiune, o clasă de mijloc în creștere și acces la aceleași produse la nivel global, de care se bucura și restul Europei. În 1946, Renato, fiul lui Alfonso Bialetti, s-a întors în Piemont să preia afacerea tatălui său. A decis să renunțe la tot, în afară de un singur produs: Moka Express. Prețul scăzut al aluminiului și al cafelei, plus o clasă de mijloc care avea bani de aruncat, au făcut ca ibricul moka să fie perfect pentru vremurile acelea.

Renato, afaceristul cu simț artistic
Renato, pe lângă asta, era și un afacerist destul de iscusit; în 1953 a comandat desenarea logo-ului firmei, ”L’omino con i baffi” (omulețul cu mustață) care de atunci e inseparabil de Moka Express. În următorii 60 de ani, ibricul moka a cucerit lumea. Până în 2016, The New York Times spunea că peste 90% dintre casele italiene aveau unul. A devenit atât de iconic încât, la moartea lui Renato Bialetti în 2016, a fost îngropat într-o replică mare a ibricului moka.

Ibricul s-a răspândit în țările cu mari comunități de imigranți italieni, devenind popular în comunitățile italo-americane din Philadelphia, New York și Chicago. În Argentina și Australia, unde au venit valuri de imigranți italieni în secolul XX, ibricul moka e și acolo la el acasă.
În Argentina, firma Volturno a avut atât de mare succes încât, uneori, ibricul moka de acolo e numit chiar un Volturno.

Reputația brandului Bialetti începea să se consolideze. Și asta datorită reclamelor difuzate în pauzele emisiunii TV Carosello și campaniilor de promovare bazate pe imaginea omulețului (vezi una din reclame în josul paginii). Un desen simplu, cu creionul, făcut de Paul Campani, care a devenit simbolul firmei și încă mai e prezent pe logo-ul Grupului Bialetti, dar și pe toate produsele Bialetti.

Sloganul „Oh, da, da... pare ușor!” (să faci o cafea bună)!” a devenit o replică celebră. O frază care suna simplu dar care a prins imediat.

Astăzi, Bialetti merge înainte cu stil, păstrându-și reputația pentru cafetiere de top și extinzându-se în tot felul de ustensile de bucătărie. Nu s-au limitat doar la Moka Express. Acum au toată gama de jucării de bucătărie sub două mari firme: „World Coffee” și „World Home”. Găsești de toate, de la cafetiere pe gaz și electrice, la tigăi și gadget-uri de bucătărie. Și nici afacerea lor nu stă deloc pe loc. În prima jumătate a lui 2024, au raportat venituri de 67,37 milioane euro, cu o creștere de 12,19% față de anul trecut. Iar combinația cu Dolce& Cabbana are produse minunate. Omulețul cu mustață, încă e pe toate produsele lor, amintindu-ne de unde a început totul. Între timp, Bialetti a adăugat și versiuni electrice ale celebrului ibric Moka, pentru cei care vor cafea cu un pic mai puțin efort. 

 
Bialetti este sinonim cu Italia . Bialetti întruchipează esența culturii italiene: design, tradiție și ritualul zilnic al cafelei.

Bialetti cu Moka Express, a schimbat regulile cafelei. Până atunci, cafeaua se bea doar în cafenele, dar Bialetti a adus cafeaua tare, espresso, direct în bucătăriile oamenilor. A transformat-o într-o parte din viața de zi cu zi. Ibricul cu opt laturi, din aluminiu, e acum în muzeele de artă, inclusiv la MoMA din New York. Asta spune multe despre ce înseamnă design italian: frumos și practic în același timp.

După al Doilea Război Mondial, când lucrurile începuseră să revină la normal, Moka Express devenise un simbol al renașterii italiene. Era peste tot alături de logo-ul ăla simpatic, „Omulețul cu mustață,” Toate reclamele sunt pline de de umor. Era clar că ibricul ăsta avea să rămână pentru mult timp în casele italiene. Ibricul moka s-a răspândit odată cu valurile de imigranți italieni, din Philadelphia până în Argentina și Australia. Oricine avea un Bialetti în bucătărie știa că are un pic din Italia acasă. Așa că, de fiecare dată când torni o ceașcă de cafea dintr-un Bialetti, e ca și cum te-ai conecta la niște rădăcini pe care italienii nu le-au lăsat niciodată să se piardă.

Foto: Bialetii în atelier și mascota Bialetti cu degetul arătător ridicat, ca și cum ar comanda un alt espresso . ”L'omino con i baffi” – „omulețul cu mustăți” este o caricatură a lui Renaldo fiul lui Alfonso, realizată de ilustratorul Paolo „Paul” Campani.

 

  video cu reclamă : https://www.youtube.com/watch?v=q7X5pk_R4cw

*sursa: https://sarina.ro/blogs/sarina/povestea-bialetti-moka-mustata-si-magia-italiana?srsltid=AfmBOoq0yU8Yddnh3BPcT3iuVZxvy8_544rDLyJTNiTvRNcjHKK_fTOu

Homo fictus

 

Știți ce înseamnă latineasca de mai sus? E omul ficționar, ”omul care născocește” și termenul apare într-o carte (”Animalul povestitor” al lui Johnathan Gottschall) pe care am răsfoit-o recent. Din nou.

Spune autorul că o poveste devine captivantă atunci când aduce sens în viețile cititorului și mai multă cunoaștere. Iar cunoașterea nu înseamnă mai multă informație. E ceva de plusat peste. Cititorul de fapt își lărgește propria cunoaștere de sine doar reflectând la poveștile acumulate. Dar un progres real, al lui, ca individ nu vine dintr-o acumulare haotică ci zic și eu, dintr-un proces de autoevaluare, un viu spirit critic și mai ales din multă sinceritate. Altfel, concepte precum sens, autenticitate, echilibru nu au cum să se lege de tine.

 

Acum câteva zile, am vorbit despre arborii genealogici. Elevi de gimnaziu. Cam 100. Arborele genealogic, e cel pe care îi învățam la grădiniță. În jurul meu, recunosc oameni care nu au mai făcut demult exercițiul acesta, să-și revadă, să-și viziteze arborele genealogic. De ce? Chiar și parastasele, unde onorăm memoria strămoșilor au această parte lipsă. Mulți se opresc la dat mâncare fără a aminti de strămoși. Cel mai adesea e vorba de părinți și bunici. Și aici ne oprim. E un arbore cam sărăcuț, nu credeți? Firav, Ușor de dezrădăcinat. Mai ales dacă ai fost sau ești copil unic. Imaginați-vă arborii genealogici acolo unde sunt 5 - 6 frați, o mulțime de nepoți sau unde ești înrudit cu jumate din sat. Imaginați-vă acum arborii genealogici ai unei dinastiei regale/nobiliare care îți spune că ești al 27-lea la tron/rangul nobiliar. Nu fac analogii cu familiile noastre doar îmi imaginez cât de stufos, vechi, bine înrădăcinat este acel arbore. Ce acumulări de experiențe, de valori, de tradiții și de viitoare creșteri are.

 

Eu mă gândesc că orașul, comunitatea, cartierul devin o pădure de arbori genealogici. Și o evaluez. Cum arată. Cât de bine înrădăcinată, iubitoare de ”pădurea” din care face parte este. Cât de sănătoasă este comunitatea din care fac parte. Eu știu cum comunică pădurea: prin rădăcini. Ramurile dau semnale și rădăcinile primesc nutrienți. 

 

Cu cât mai adânci sunt rădăcinile arborilor noștri genealogici, cu atât mai bine înfiripată este pădurea mea, orașul meu. Este el ”viu”? Are el o moștenire de primit? Dar de lăsat? Știu eu cum să procedez cu o moștenire civică? Ce faci cu o moștenire? Poate ați avut o astfel de experiență. O tratezi ca pe o comoară sau ca pe un gunoi? Ca pe o comoară și o îngropi sau o pitești într-un seif? Sau o risipești la prima adiere de vânt, prima poftă, prima ispitire? Ești cheltuitor de moșteniri sau ești zgârcit? Fie că e o moștenire bună sau rea, important este să o prelucrăm și să o valorificăm. Valorificăm critic și selectiv. Altfel pierdem din starea noastră de oameni adevărați.

 

Dacă imaginea asta de oraș ca o pădure de arbori genealogici ți-a plăcut, nu uita că moștenirile noastre pot deveni blocaje sau catalizatori în propria viață. Dar cunoașterea construiește, are chiar și mecanisme de igienizare a mentalului și psihicului individual și colectiv. Așa că încercați să vă cunoașteți propriul arbore genealogic extins. Nu îmi faceți mie o favoare ci e spre binele vostru.

 

Te-ai gândit vreo dată ce înseamnă identitatea ta și la ce folosește, cum se construiește, care sunt mecanismele proprii de igienizare a mentalului și a psihicului individual? Ce influențe au impresionat caracterul și conștiința ta de ești unic?

 

În arhiva orală a fiecărei familii, prin repovestiri repetate se reconstruiesc vieții și etape ale arborelui genealogic. Se numește ”istoria ”mică”. Dacă crezi că e vremea maturizării și a înțelegerii emoționale a istoriei tale, intră mai adânc în propria familie, află câte ceva despre generațiile trecute. Fă asta pentru a te înțelege pe tine însuți. Cum gândim și cum reflectăm asta în acțiunile noastre viitoare? Cum le transmitem?

 

În imagine de sus e un arbore genealogic oarecare. De pe internet.

Feniculul

 

Un preparat interesant pe care îl găsim în trei surse medievale diferite, este Cartea de bucate ( autor anonim florentin), Cartea de Bucătărie ( autor anonim venețian) și Tratatul Toscan de Bucătărie (autor anonim toscan) , este un preparat cu pui si fenicul (unde feniculul era folosit și cu frunze și mai ales cu flori. Este numit ”polastri afenochiati” sau infocchiati adică ”pui feniculat”. Pur și simplu e o găină bătrână, fiartă bine cu sos din lapte de migdale cremos și parfumat.

 

Feniculul ca remediu digestiv cunoscut și important era folosit și este un important ingredient în bucătăria medievală. Florile apar frecvent în preparatele perioadei. Cea mai simplă rețetă de pui cu fenicul o gătesc florentinii. Autorul recomandă în esență prepararea laptelui de migdale cu bullion (supă concentrată de pui) ”parfumat” cu fenicul și pătrunjel, aducând acest amestec la fiert și apoi trecându-l printr-o sită înainte de a-l adăuga lângă carnea găinii.

 

Beneficiile feniculului sunt numeroase și din punct de vedere al digestiei, ajutând la reducerea balonării și calmarea disconfortului abdominal. Planta reușește să contracareze procesele de fermentație, reducând gazele intestinale și ajutând la combaterea balonărilor. Așa că de ce să nu-l folosim la mâncăruri și doar să bem ceai? Știu că vă veți uita urât la mine dacă o să spun să mâncați flori de tei, sau de codița șoricelului dar ”ciudații” de francezi v-au luat-o mult înainte și chiar fac asta, salate cu plante de ceai. Arată bine, aromele le știți așa că de ce nu ați pune într-o salată petale de gălbenele, flori de sunătoare sau trifoi roșu sau mici (crude) frunze de pătlagină și flori de păpădie? Strămoșii o făceau.

 

Imaginile arată o plantă de fenicul din cartea lui Pietro Mattioli ”Dialog despre medicină) (sec XVI), o inflorescență de fenicul și o ”salată” din plante pe care noi cu reticență le folosim doar în ceai și doar atunci când suntem bolnavi.

 

.

 

Poveste din Toscana cu iepuri și floarea soarelui (Fibonacci)

 

În 1202 un tânăr toscan, Leonardo de Pisa, a finalizat prima carte de aritmetică. ”Liber abbaci„ a explicat „noile” metode matematice în termeni de înțeles pentru oamenii obișnuiți – iar influența sa a fost evidentă pentru dezvoltarea unui întreg continent.

În ceea ce avea să devină cel mai faimos pasaj al său, Leonardo și-a scris drumul în cultura populară a secolului XX cu aceste cuvinte:

„Un țăran avea o pereche de iepuri închiși într-o cușcă. Ca să-și facă planurile cât câștigă dorea să știe câți iepuri va avea după o lună? După două? Câți vor fi într-un an ?
Așa a descoperit numerele generate de șirul numit, mai mult mai târziu, numerele Fibonacci:

Regula generală este că fiecare număr succesiv este rezultatul adunării celor două anterioare: 1 + 2 = 3, 2 + 3 = 5, 3 + 5 = 8 etc.

Numerele generate de acest proces sunt cunoscute astăzi sub numele de ”numerele Fibonacci„ și au fost date de matematicianul francez Edouard Lucas în anii 1870, după ce compatriotul său, istoricul Guillaume Libri, i-a dat lui Leonardo din Pisa porecla Fibonacci în 1838.

 
Un motiv principal pentru care aceste numere își păstrează fascinația astăzi este datorat frecvenței surprinzătoare cu care apar în natură.

În realitate, parte semnificativă a moștenirii lui Leonardo nu este secvența Fibonacci ci sunt cele 14 manuscrise medievale ale Liber abbaci care au supraviețuit. Fiecare epocă produce câțiva indivizi care sunt atât înaintea timpului lor, cât și a timpului lor: figuri precum Arhimede, Copernic, Galileo, Kepler, Newton și Einstein.

Astăzi, numele lui Leonardo ar trebui plasat printre aceștia ca unul dintre cei mai mari indivizi care au modelat lumea noastră. Pentru că trăim cu moștenirea lui Leonardo în fiecare zi – de fiecare dată când facem ceva ce depinde de aritmetica modernă pe care el a adus-o în Occident.
Imaginea reprezintă portretul lui Leonardo din Pisa, sau „Fibonacci”, și (dreapta) o floarea soarelui, ale cărei semințe sunt intercalate după secvența Fibonacci.

Manuscrisul lui Leonardo se află în Biblioteca Națională din Florența.

. 

Banksy Art

Banksy este pseudonimul unui artist de graffiti care îmbină activismul politic, arta urbană satirică și epigramele subversive combinate cu umor negru făcute după un șablon distinctiv. Astfel de lucrări artistice de critică politică și socială au fost prezente pe străzi, pereți și poduri din orașe din întreaga lume și s-au transformat într-un adevărat curent artistic.

Datorită unor conflicte juridice adevăratul artist care se ascundea sub acest pseudonim a fost forțat să-și dezvăluie numele adevărat. Pentru că doi colecționari de artă au luat măsuri legale împotriva artistului pentru „refuzul” acestuia de a confirma autenticitatea uneia dintre imaginile sale celebre Monkey Qeen.

 

Identitatea reală a lui Banksy a fost și rămâne un mister celebrat în rândul mass-media și al publicului timp de decenii. 

 

 

 

 

 

.

https://www.theguardian.com/artanddesign/2024/mar/09/legal-row-banksy-reveal-real-name-art-images-authenticity

Cassata și casata

 

Ani de zile am lucrat în București, pe Bulevardul Magheru. Dar încă din facultate, locul de vis a vis era un punct de reper pentru mine: cinematograful Patria și cofetăria Scala (Casata). Ba chiar am avut prilejul de a intra și într-unul din apartamentele din acel bloc, clădire veche construită în 1938 de arhitectul Jean Văleanu. 

 

Casata care se vindea la noi atunci când eram studentă nu avea nici o legătură cu casata tradițională dinainte de război, prăjitura italienească (siciliană).  În facultate, adică în anii 80 (of, of au trecut 45 de ani) uneori acolo ne făceam zilele de naștere, la modă fiind să mănânci profiterol și să-ți iei și un caffe frappe. Cuvântul de ordine era: ”aici au frișcă naturală”. Mersul la cinema și apoi la cofetărie îți asigura o aniversare reușită. Luam acasă câteva bomboane într-o cutie elegantă și acesta era un cadou nimerit pentru orice ploieștean.

 

Casata românească era o îngheţată alungită sau triunghiulară, împărţită în trei: fistic, vanilie şi ciocolată şi între cele trei era pusă dulceaţă roșie. 

Era învelită în staniol. Se deosebea de parfait, adică înghețata cu formă paralelipipedică uneori dublă ca greutate şi care era din cacao (ciocolată) sau  vanilie, învelită într-o hârtie cerată albă precum hârtia de copt acum. Parfait mai găsești prin rafturile/dulapurile frigorifice ale  Kauflandului și azi. 

 

Casata era 3 lei, profiterolul era 11,50 lei, cafe frappe 6 lei căci avea ”ness” din import și era servit în pahare înalte cu pai iar comparațiile mele mi-a rămas în minte pentru că erau legate de cheltuirea banilor de buzunar pentru a-mi rămâne și pentru biletul de tren spre casă. (11.25).

 

Cassata originală, siciliană este ”cassata al forno” (la cuptor) adică un pandișpan rotund însiropat cu sucuri de fructe și lichior și acoperit cu cremă de ricotta cu adaos de fructe confiate (o umplutură folosită și la cannoli). Are o coajă de marțipan, glazură roz și verde și modele decorative. Cassata se poate referi și la o înghețată napolitană care conține fructe confiate sau uscate și nuci sau la o prăjitură din pandișpan cu straturi multicolore de înghețată. Cassata Sfintei Agatha este o prăjitură individuală din blat cu cremă de brânză, are marțipan alb și o cireașă confiată în vârf. Forma de sân făcând aluzie la tortura acestei sfinte catolice sper să nu vă facă să n-o mai gustați.

 

foto de pe internet.

 

 

Cannolo

 

Cannoli este unul dintre cele mai cunoscute deserturi siciliene. Sunt ”cochilii” cilindrice de patiserie prăjite, umplute cu ricotta ”bătută” îndulcită, amestecată cu citrice confiate și ciocolată rasă. În italiană, cuvântul cannoli este la plural și cannolo la singular dar în limba engleză sunt aproape invariabil denumite drept cannoli. Numele provine de la canna = trestie. Tulpinile trestiei erau tăiate în secțiuni și folosite ca matriță pentru a prăji cojile de patiserie. Dar erau folosite și ca ”bigudiuri pentru a încreți părul”.

 

Savurați în prezent pe tot parcursul anului, cannoli au fost creați inițial ca un răsfăț în timpul Carnavalului.

 

La fel ca în cazul multor feluri de mâncare siciliene, rădăcinile prăjiturii ”cannoli” pot fi urmărite până în epoca sarazinilor. Arabii care au condus Sicilia în cea mai mare parte a secolelor al X-lea și al XI-lea sunt cei care au introdus pe insulă zahărul și multe dulciuri pe bază de migdale.

 

Sarazinii au lăsat o moștenire culinară de durată care include nu numai cannoli, ci și prăjitura cassata (pandișpan însiropat cu  cremă de ricotta), marțipanul și torrone.  O legendă susține că cannoli au fost inventați în haremul maur al lui Qalc'at al-Nissa din provincia siciliană și are formă falică pentru a onora vitejii stăpâni ai haremurilor care fuseseră în războaie. O altă poveste atribuie inventarea lor călugărițelor de la o mănăstire, tot din Caltanissetta, o mânăstire unde acestea erau claustrate pe timpul vieții. Cannoli s-au răspândit din Palermo și Messina în toată Sicilia și apoi în întreaga Italie. 

 

Desertul a ajuns în SUA odată cu marea migrație siciliană din anii 1880 și a inspirat unul dintre cele mai memorabile citate din filmele hollywoodiene din toate timpurile: "Lasă arma. Ia cannoli! (Leave the gun, take the cannoli!" din The Godfather, 1972). Apropo, replica aceea nu a fost scrisă în scenariu. A fost o improvizație pură a lui Richard Castellano, ceea ce demonstrează cât de bun este acest film, de la regie la scenariu și până la jocul actoricesc extraordinar.

 

Conform tradiției siciliene, atunci când oferiți cannoli oaspeților, trebuie să fie cel puțin 12 bucăți pe platoul de servire. O altă tradiție veche recomandă să le serviți pe un platou îngrămădit în formă de turban turcesc, la ”testadelturcu" adică capul turcului". 

 

Populare în întreaga lume, cannoli sunt mai bune  crocante atunci când sunt umplute chiar înainte de a fi consumate, pentru a păstra contrastul minunat al centrului cremos cu un strat exterior crănțănitor.

 

Aici secvența din film în care mafiotul, după crimă, ia cutiuța cu desert fără să   risipească.

 

 https://www.youtube.com/watch?v=yHzh0PvMWTI&t=33s

 

Beguinele sau mulieres religiosae

 

La începutul secolului al XII-lea, unele femei din Europa (Țărilor de Jos și zona învecinată) trăiau singure și se dedicau rugăciunii și faptelor bune fără a depune jurăminte de călăgărițe. La început au fost câteva, dar în cursul următoarelor 2 -3 secole, numărul lor a crescut. În Evul Mediu existau mai multe femei decât bărbați datorită structurii demografice urbane și a modelelor de viață pline de războaie și lupte. Legile sociale, normele financiare ofereau doar două roluri femeilor: ori soție ori călugăriță.

 

Beguinele,  locuiau în orașe, unde aveau grijă de săraci. În secolul al XIII-lea, unele dintre ele și-au cumpărat case învecinate formând practic mici comunități ce au atras curând atenția autorităților instituționale și clericale. Mișcat sau inspirat de angajamentul femeilor față de rugăciune și de comportamentul lor în serviciul celorlalți, clerul local a căutat să canalizeze și să utilizeze faima spirituală a acestor femei ca răspuns la problemele contemporane, în special legate de războiul bisericii instituționale împotriva ereziei. Mai mulți clerici au căutat să promoveze aceste așa numite ”mulieres religiosae” ca exemple de comportament sau chiar ca sfinte după moartea lor. Maria d'Oignies este una dintre ele, numită ”beguina prototipică” (la începutul secolului al XIII-lea).

 

Beguinele nu erau călugărițe dar uneori sunt confundate cu ele. Beguinele depuneau în unele comunități, jurăminte personale și informale de castitate. Animate de idealurile vieții apostolice - aceleași idealuri care au dus la formarea ordinelor de călugărițe - beguinele duceau o viață de rugăciune contemplativă și mai ales de slujire activă în lume. Ca femei, beguinelor le era interzis să predice și să învețe pe alții, totuși își îndemnau în mod activ frații creștini să trăiască o viață de penitență, slujire și rugăciune. Totuși cu cât rolul lor devenea mai evident, ele au fost vânate de Inchiziție și unele chiar acuzate de erezie.

 

Beguinele nu au fost niciodată recunoscute ca un ordin religios oficial, aprobat de papa. Nu urmau o regulă aprobată, nu trăiau în mănăstiri și nu renunțau la bunurile lor personale. De fapt, beguinele erau libere să-și abandoneze vocația religioasă în orice moment, deoarece aceasta nu era impusă de niciun jurământ monahal obligatoriu. În multe cazuri, termenul „beguină” se referea la o femeie care purta o haină umilă și se distingea prin faptul că ducea o viață religioasă dincolo de practica laicilor obișnuiți. 

 

În orașe precum Cambrai , Valenciennes și Liège , oficialii locali au înființat comunități formale pentru aceste femei, care au devenit cunoscute sub numele de beguinaje. Beguinaje (Begijnhoven în zonele vorbitoare de limbă olandeză) erau amplasate în apropierea sau în interiorul centrelor orașelor și erau adesea aproape de râurile care asigurau apa pentru că munca acestor femei era majoritar în industria textilă. Viața lor era dedicată rugăciunii, dar efectuau și munci care le permiteau să se întrețină și uneori să prospere. Unele s-au angajat în producția de țesături sau dantelă, în timp ce altele lucrau ca surori medicale. Beguinele pariziene au contribuit la industria înfloritoare a mătăsii. Pentru că din grupul acestor femei uneori făceau parte și un număr notabil de persoane educate, multe beguine au scris texte spirituale în limba lor maternă, jucând un rol important în crearea și răspândirea literaturii vernaculare (adică a literaturii scrise în alte limbi decât latina, care era standardul pentru scrierea textelor literare). Tocmai din această cauză, mulți au suspectat că beguinele promovau idei religioase neortodoxe, iar unele au fost chiar acuzate de erezie și executate. De pildă, Marguerite Porete, care a trăit în secolul al XIII-lea, a fost arsă pe rug la Paris pentru lucrarea sa mistică „Le Miroir des âmes simples” („Oglinda sufletelor simple”), un dialog între Iubire, Rațiune și Suflet care este considerat unul dintre cele mai mari tratate religioase scrise în franceza veche. Pe lângă faptul că a scris cartea, Marguerite obișnuia să o citească cu voce tare în diverse localități, în fața mulțimilor, ceea ce a contribuit la condamnarea ei, autoritățile temându-se că atitudinea femeii arăta că nu mai era nevoie de preot pentru a-și exprima iubirea față de Dumnezeu.

 

Acuzațiile de erezie au luat o proporție atât de mare, încât Consiliul de la Viena din 1311 a ordonat dizolvarea comunităților de beguine. Deși politica oficială față de aceste grupuri a variat de-a lungul secolelor, și a fost diferită de la țară la țară multe comunități au fost în cele din urmă suprimate sau dizolvate ori s-au contopit cu ordine religioase consolidate.

 

Multe beguine s-au concentrat pe ajutorarea celor bolnavi, învățarea celor tineri și îngrijirea celor săraci. Din femeile nobile care s-au alăturat comunităților multe au scris despre viziunea lor asupra vieții,  modelând o altfel de gândire religioasă. Mechthild de Magdeburg a scris despre viziunile ei în ”Lumina curgătoare a zeului” iar Hadewijch din Brabant a scris poezii și scrisori despre dragostea divină. După ce a a fost executată pentru erezie cartea lui Marguerite Porete, a continuat să se răspândească anonim timp de secole. 

 

Majoritatea beguinelor au urmat convingerile creștine acceptate, iar multor comunități li s-a permis să existe deschis. Unii au avut chiar sprijin bisericesc local. Dar structura lor legată de independența a provocat îngrijorare. Între anii 1200 și 1300, Inchiziția a investigat anumite grupuri. Unele au fost restricționatei sau condamnate, mai ales când persoane deveneau considerate ”elite” și /sau aveau o putere financiară mare. Totuși multe comunităţi de beguine au supravieţuit şi au continuat să crească.

 

La apogeul lor,  mii de femei trăiau ca beguine în toată Europa. Beguinaje (comunități de beguine) mari au existat în orașe Ghent, Leuven, Köln, Strasbourg și Paris. Aceste comunități au încorporat multe văduvele, fete ale nobilimii sărace, târgovețe adică femei care nu-și permiteau o zestre pentru căsătorie sau o ”zestrea pentru a intra la mănăstire”. Femeile se susțineau reciproc în spații unde puteau muncii și aduce un plus vecinătății. Munca lor migăloasă, artistică, uneori grea, le susținea. Viața lor spirituală nu a respectat întotdeauna regulile oficiale.

 

Câteva beguinaje din Belgia sunt acum situri ale Patrimoniului Mondial UNESCO. Modul de viață beguin a continuat în diferite forme în epoca modernă.

 

În concluzie, beguinele nu au încercat să distrugă societatea sau religia. În schimb, au construit în liniște o altă opțiune. Ele au arătat că și în sistemele restrictive, femeile își pot găsi un loc să trăiască altfel.

 

Prin muncă comună, credință și organizare practică, au creat alegeri pe care instituțiile formale nu le-au putut oferi și nici măcar înțelege. Într-o lume care împingea femeile doar spre căsătorie sau mănăstire, beguinele au arătat o a treia cale: o viață bazată pe comunitate, muncă și devotament. Și timp de multe secole, acel drum a rezistat alături de sistemele care cândva păreau să definească viitorul femeilor.

 

Ps au existat și comunități de beguarzi, adică grupuri bărbați care duceau un trai laic, de slujire dar fără să se distingă cu ceva sau să se răspândească.

 

Ps Dacă vreți să înțelegeți mai mult puteți citi sau reciti cartea ”Till Eulenspiegel”. E o opțiune și o carte perfectă pentru acest moment.

 

 

sursele mai jos, sub poze

Foto: beguine în portret sau tipăriturile vremii și un beguinaj care durează din anii 1400 și este încă în picioare și azi.

 

 

 

 

 https://en.wikipedia.org/wiki/Beguines_and_Beghards