Speranță și compasiune: apelul vizionar al lui Sophie de Grouchy din secolul al XVIII-lea către părinți și profesori.
Temelia morală a oamenilor, începe devreme în viață cu impulsurile pe care le hrănim la tinerii noștri. Sophie a fost o femeie neobișnuită prin curajul ei în timpul Revoluției franceze. Este cea care în momente ale Regimului Terorii, a lansat apelul la compasiune de la care ar porni armonia socială. Născută într-o epocă în care femeile nu aveau acces la educația formală și nici la instituțiile politice, intelectuale și creative, Sophie de Grouchy (1764 – 1822) a reușit să învețe engleza, latină, italiană, și germană, alături de frații ei. Seara îl citea pe Marcus Aurelius, ale cărui învățături despre bunătate i-au lăsat o impresie profundă. Alături de mamă, Sophie mergea la săracii din localitate oferindu-le compasiune și mângâiere. Ea spune că acest lucru a fost ca un ”laborator viu plin cu simpatie”. Era vremea când cuvântul empatie nu se inventase. A înțeles implicațiile la bunăstarea celorlalți. A înțeles cât de împletită este bunăstarea celorlalți cu a propriei persoane și cum asta forma ”o rețea de reciprocitate”.
Mama ei a crezut că citește prea multe cărți de filozofie iar atunci când s-a declarat atee i-a ars cărțile, pe Voltaire, Diderot, Rousseau.
Avea douăzeci și doi de ani când l-a cunoscut pe filozoful și matematicianul Nicolas de Condorcet, de două ori mai în vârstă decât ea. S-au căsătorit, au fondat un liceu unde predau filozofi și savanți celebri, ea fiind una din primele eleve (nonformal învățând istorie, botanică, matematică). A început să ia lecții de pictură iar fotografia de mai sus este un autoportret al ei. S-a alăturat unuia dintre primele ”cluburi anti-sclavie”. A început să scrie dar lucrările sale în mare parte au dispărut. Soțul ei moare în timpul revoluției franceze (în perioada Regimului Terorii) dar ea continuă să scrie ca să se întrețină.
Cu două secole înainte de descoperirea ”neuronilor oglindă”, ea a scris despre modul în care simpatia noastră este activată „când vedem o ființă sensibilă suferind”. În centrul teoriei ei se află recunoașterea faptului că suntem înzestrați cu „un impuls secret de a înțelege necazurile altora de îndată ce bănuim existența lor”, dar că acest impuls se atrofiază dacă nu reușim să-l hrănim de la început și să-l exersăm în mod regulat. Cu cât ne exersăm mai mult sensibilitatea, cu atât ea devine mai puternică iar atunci când ea nu este exercitată, sensibilitatea tinde să slăbească. Acesta este natura noastră care ne poate aduce fericire fără a necesita sacrificii ci doar beneficii tuturor.
Ea oferă o rețetă atemporală pentru cultivarea acelei sensibilități vitale la copii:
”Învață-i să aibă ușoare remușcări, să fie delicați, mândri și sinceri. Să nu vadă o suferința fără să fie chinuiți de nevoia de a aduce alinare. Nu mai ridicați bariere între om și omul în nevoie. Nu mai folosiți puterea și deșertăciunea, ci doar teamă de a nu leza drepturile fiecăruia sau de a neglija să repare vreo greșeală străveche!
Dulcele obicei de a face bine este cel care îi va învăța că prin accesarea sentimentelor vor găsi fericirea, și nu prin titluri, lux, demnități sau bogății!
surse https://www.youtube.com/watch?v=qvGVngvoDog
https://www.themarginalian.org/2024/01/18/sophie-de-grouchys-sympathy/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu