Confesiuni spirituale: Beguinele sau mulieres religiosae

La începutul secolului al XII-lea, unele femei din Europa (Țărilor de Jos și zona învecinată) trăiau singure și se dedicau rugăciunii și faptelor bune fără a depune jurăminte de călăgărițe. La început au fost câteva, dar în cursul următoarelor 2 -3 secole, numărul lor a crescut. În Evul Mediu existau mai multe femei decât bărbați datorită structurii demografice urbane și a modelelor de viață pline de războaie și lupte. Legile sociale, normele financiare ofereau doar două roluri femeilor: ori soție ori călugăriță.

Beguinele, locuiau în orașe, unde aveau grijă de săraci. În secolul al XIII-lea, unele dintre ele și-au cumpărat case învecinate formând practic mici comunități ce au atras curând atenția autorităților instituționale și clericale. Mișcat sau inspirat de angajamentul femeilor față de rugăciune și de comportamentul lor în serviciul celorlalți, clerul local a căutat să canalizeze și să utilizeze faima spirituală a acestor femei ca răspuns la problemele contemporane, în special legate de războiul bisericii instituționale împotriva ereziei. Mai mulți clerici au căutat să promoveze aceste așa numite ”mulieres religiosae” ca exemple de comportament sau chiar ca sfinte după moartea lor. Maria d'Oignies este una dintre ele, numită ”beguina prototipică” (la începutul secolului al XIII-lea).

Beguinele nu erau călugărițe dar uneori sunt confundate cu ele. Beguinele depuneau în unele comunități, jurăminte personale și informale de castitate. Animate de idealurile vieții apostolice - aceleași idealuri care au dus la formarea ordinelor de călugărițe - beguinele duceau o viață de rugăciune contemplativă și mai ales de slujire activă în lume. Ca femei, beguinelor le era interzis să predice și să învețe pe alții, totuși își îndemnau în mod activ frații creștini să trăiască o viață de penitență, slujire și rugăciune. Totuși cu cât rolul lor devenea mai evident, ele au fost vânate de Inchiziție și unele chiar acuzate de erezie.

Beguinele nu au fost niciodată recunoscute ca un ordin religios oficial, aprobat de papa. Nu urmau o regulă aprobată, nu trăiau în mănăstiri și nu renunțau la bunurile lor personale. De fapt, beguinele erau libere să-și abandoneze vocația religioasă în orice moment, deoarece aceasta nu era impusă de niciun jurământ monahal obligatoriu. În multe cazuri, termenul „beguină” se referea la o femeie care purta o haină umilă și se distingea prin faptul că ducea o viață religioasă dincolo de practica laicilor obișnuiți.

În orașe precum Cambrai , Valenciennes și Liège , oficialii locali au înființat comunități formale pentru aceste femei, care au devenit cunoscute sub numele de beguinaje. Beguinaje (Begijnhoven în zonele vorbitoare de limbă olandeză) erau amplasate în apropierea sau în interiorul centrelor orașelor și erau adesea aproape de râurile care asigurau apa pentru că munca acestor femei era majoritar în industria textilă. Viața lor era dedicată rugăciunii, dar efectuau și munci care le permiteau să se întrețină și uneori să prospere. Unele s-au angajat în producția de țesături sau dantelă, în timp ce altele lucrau ca surori medicale. Beguinele pariziene au contribuit la industria înfloritoare a mătăsii. Pentru că din grupul acestor femei uneori făceau parte și un număr notabil de persoane educate, multe beguine au scris texte spirituale în limba lor maternă, jucând un rol important în crearea și răspândirea literaturii vernaculare (adică a literaturii scrise în alte limbi decât latina, care era standardul pentru scrierea textelor literare). Tocmai din această cauză, mulți au suspectat că beguinele promovau idei religioase neortodoxe, iar unele au fost chiar acuzate de erezie și executate. De pildă, Marguerite Porete, care a trăit în secolul al XIII-lea, a fost arsă pe rug la Paris pentru lucrarea sa mistică „Le Miroir des âmes simples” („Oglinda sufletelor simple”), un dialog între Iubire, Rațiune și Suflet care este considerat unul dintre cele mai mari tratate religioase scrise în franceza veche. Pe lângă faptul că a scris cartea, Marguerite obișnuia să o citească cu voce tare în diverse localități, în fața mulțimilor, ceea ce a contribuit la condamnarea ei, autoritățile temându-se că atitudinea femeii arăta că nu mai era nevoie de preot pentru a-și exprima iubirea față de Dumnezeu.

Acuzațiile de erezie au luat o proporție atât de mare, încât Consiliul de la Viena din 1311 a ordonat dizolvarea comunităților de beguine. Deși politica oficială față de aceste grupuri a variat de-a lungul secolelor, și a fost diferită de la țară la țară multe comunități au fost în cele din urmă suprimate sau dizolvate ori s-au contopit cu ordine religioase consolidate.

Multe beguine s-au concentrat pe ajutorarea celor bolnavi, învățarea celor tineri și îngrijirea celor săraci. Din femeile nobile care s-au alăturat comunităților multe au scris despre viziunea lor asupra vieții, modelând o altfel de gândire religioasă. Mechthild de Magdeburg a scris despre viziunile ei în ”Lumina curgătoare a zeului” iar Hadewijch din Brabant a scris poezii și scrisori despre dragostea divină. După ce a a fost executată pentru erezie cartea lui Marguerite Porete, a continuat să se răspândească anonim timp de secole.

Majoritatea beguinelor au urmat convingerile creștine acceptate, iar multor comunități li s-a permis să existe deschis. Unii au avut chiar sprijin bisericesc local. Dar structura lor legată de independența a provocat îngrijorare. Între anii 1200 și 1300, Inchiziția a investigat anumite grupuri. Unele au fost restricționatei sau condamnate, mai ales când persoane deveneau considerate ”elite” și /sau aveau o putere financiară mare. Totuși multe comunităţi de beguine au supravieţuit şi au continuat să crească.

La apogeul lor, mii de femei trăiau ca beguine în toată Europa. Beguinaje (comunități de beguine) mari au existat în orașe Ghent, Leuven, Köln, Strasbourg și Paris. Aceste comunități au încorporat multe văduvele, fete ale nobilimii sărace, târgovețe adică femei care nu-și permiteau o zestre pentru căsătorie sau o ”zestrea pentru a intra la mănăstire”. Femeile se susțineau reciproc în spații unde puteau muncii și aduce un plus vecinătății. Munca lor migăloasă, artistică, uneori grea, le susținea. Viața lor spirituală nu a respectat întotdeauna regulile oficiale.

Câteva beguinaje din Belgia sunt acum situri ale Patrimoniului Mondial UNESCO. Modul de viață beguin a continuat în diferite forme în epoca modernă.

În concluzie, beguinele nu au încercat să distrugă societatea sau religia. În schimb, au construit în liniște o altă opțiune. Ele au arătat că și în sistemele restrictive, femeile își pot găsi un loc să trăiască altfel.

Prin muncă comună, credință și organizare practică, au creat alegeri pe care instituțiile formale nu le-au putut oferi și nici măcar înțelege. Într-o lume care împingea femeile doar spre căsătorie sau mănăstire, beguinele au arătat o a treia cale: o viață bazată pe comunitate, muncă și devotament. Și timp de multe secole, acel drum a rezistat alături de sistemele care cândva păreau să definească viitorul femeilor.

Ps au existat și comunități de beguarzi, adică grupuri bărbați care duceau un trai laic, de slujire dar fără să se distingă cu ceva sau să se răspândească.

Ps Dacă vreți să înțelegeți mai mult puteți citi sau reciti cartea ”Till Eulenspiegel”. E o opțiune și o carte perfectă pentru acest moment.

sursele mai jos, sub poze

Foto: beguine în portret sau tipăriturile vremii și un beguinaj care durează din anii 1400 și este încă în picioare și azi.