Gustul cuvintelor

Glumești?

Limba mea  a devenit nomadă!
Nu mai are acoperiș
nu mai are culcuș
nu mai are decât cer
un cer îndepărtat
așa că pe vârful limbii îmi stau importantele lucruri,
încastrate
ca niște periculoase nestemate...

Cum o să mai gust
cuvintele din mine?
cuvinte din mine și pentru tine
pentru voi,
noi,
....
cu gustul lor
suculența lor
acid suitoare,
uneori plângătoare;
bețiile de cuvinte,
euforice,
nerealiste,
cum o să le mai disprețuiesc 
potolindu-mi eu, 
natura mea joasă?
Cu ce cuvinte amare
rămase-n gâtlej
o să vă râcâi? 
Și cum o fii să nu  mai mimez
și cum n-o să mă mai las 
răscumpărat
cum o fi să mă simt fadul, 
fără de gust,
neutrul?

Păi,
eu socot,
că o să am încredere în omul care am devenit
și în împărăția gesturilor lui
măiestre.

De mai multe ori decât cred

În sfârșit!
Inima-mi e curată 
plină de  adevăruri
neexperimentate,
aglomerate și 
lin agitate,
ca urma fugarului nor
în vânt.

Pojghița mea de aparențe,
mă zgârie.
Vreau, 
să mă descotorosesc
de sentimentul acela 
primit moștenire,
împânzit de lacrimi,
că ne-am mânca între noi
de vii. Oricând.

Ceea ce a rămas, nu mai e al meu
dar simt
plin,
o nepotolită
putere germinativă,
impetuoasă.

Acum știu că eu, 
voi deveni mai mulți,
și de nenumărate ori,
... și mai bun.


De mai multe ori decât cred eu.

gând primăvăratic

Stă să iasă din mine
primăvara,
s-o scutur
de ruina unui viitor neîmplinit
și de praful unui cer prea-ndepărtat.

îmbibată

Sunt o poveste a destinului 
sunt o  poveste în straturi
ce trebuie să-mi devin cernoziom.
În straturi.

Trebuie să salvez ceea ce este viu în mine.
Până nu intru în propria-mi umbră 
și rămân acolo îmbibată de ceață.

cântă prin ploaie

Auzi, 
nu pot să fiu ceea ce crezi tu că sunt
pentru că o să devin tu.
Eu, 
trebuie să trec prin toate ființele ce aș fi putut fi,
toate ființele mele, prin care am trecut hipnotic,
ele cred, 
că cerul e treaz,
tot timpul.


Iar firul de lumină din lumânare 
la care  te aștept,
mă duce către un înger 
care cântă prin ploaie,
cântă doar pentru noi doi.

recapăt puteri

tristeți de de iarnă dezmorțite
intră-n energia divină
desculțe,
își oblojesc rănile,
și ies cu florile la lumină
întremător

o luptă

În oglinda mea
trăiește mai tot timpul o bătrână.
M-arată cu degetul,
mă certă,
și mă boscorodește.
Mai tot timpul.
Asta, 
dacă fac cumva greșeală să mă uit de la început
la gura ei.
Și mă ademenește 
să mă ascund sub lungi suspine,
să uit de mine,
pentru că port încastrat,
începutul și sfârșitul
și s-o știu,
și să mă îmbib de această stare
de încețoșare.

Dar uitați-n mine,
sunt și ochii ei,
un alt fel de oglinzi,
așa de blânzi,
și mângâietori,
ca ochii blajinului căprior
surprins noaptea în faruri.

Eu cu ea,
o luptă continuă,
 - fără comploturi și fără răsturnări -
să-mi prind zilele,
așa cum aș fi vrut să fie.