Doamne, ce ne mai place rutina.
Ne facem că ne plângem de ea dar ne plac zilele care sunt asemănătoare
și ne mulțumim cu ele așa mediocre și tare plicticoase. Doar să nu ne
scoată cineva din rutina noastră zilnică. Adunăm zile și ne scapă
înfloririle noastre și creșterile și frământarea frumoasă a conceperii
unui gând sau a unei realități noi. În dimineața asta, diferența am
făcut-o prin a accesa o altă atitudine. Nu știu dacă e simplu ori ba.
M-am trezit și m-am simțit plină de
nerăbdarea acelui copil care moare de curiozitate de a explora locuri
necunoscute lui. Și în doar 24 de ore, au năvălit peste mine, atâtea
povești noi, atâtea mici provocări de a călca doar cu un pas peste
”frontiere”, peste ”noi frontiere„.
Nu credeți, așa ar trebui să arate o
”zi obișnuită”: ca fructul unui pom, ce-ți cade la picioare și-i atât
de copt și savuros încât îl presimți din priviri ..
saltul nețărmuritei imaginații
trece praguri,
intră prin sorburi,
supune emoții
dresate-n tăcere să explodeze,
se rostogolește în realitate ...
... în urmă totul se surpă
dezgolind germinativ
energia clipelor
până mai ieri goale de sens,
fără a obosi niciodată
trece germinativ
peste toate cicatricile sufletului
peste toate crucile înșirate
de bocetele noastre inerte
peste toată mocirla,
nimicește toate umbrele,
creează alt fel de praguri,
alte absoluturi,
noi repere,
creează spații de tabernacol
și mari denivelări de spirit ...
....și ca un pepene prea copt
se sparge
dezghioacă sămânța unui mâine nesperat,
aceea zi binemeritată
când tu ști că însemni ceva.
Ceva altora.
.
O viață căutăm.
Cu-nsuflețire ...
Și ce găsim în schimb?
Oprindu-ne în drum
pentru nimicuri,
sătui de căutări în van
nerăbdători
și zbuciumați
și ficși, prea ficși descoperind singurătatea,
cu fețele ei descărnate, triste
mereu plouate
alături de mătăsoase neputințe
ușoare
aluzive
și
aride.
Îți place să fi-mpovărat de vid?
Zi?
Și vrei îmbrățișarea confortului călduț?
Da' zi odată?
Uimirea, doar le spulberă pe toate
Atuncea dar, să ne lăsam surprinși
Ș-atât!
(E primul lucru de bun simț și de-nceput)
.
Ah, ace ce cos harnic
în pânza destinului gândurile mele
par o cascadă tare firavă,
peste lumea din jur.
iar înăuntru, personajele mele
sunt într-o pace deplină,
coabitează pașnic
și se exprimă
uneori o mai iau în răspăr
de dragul micilor devieri jucăușe
dar,
par a pica repede la consens.
dar am învățat
că trebuie să-mi asum riscul de a învăța până la capăt
și asta se face doar când ajungi în Extraordinar
...doar atunci, toate poverile ne devin iubire fierbinte.
.
.
Nu te lăsa surprins de instantaneele
clișee, venite din oriunde;
vorbele,
mie,
mi s-au învechit în mine
de atâta dor să te cunoască ...
chiar dacă
îmi este suficient din tine,
firescul
adică să-ți cânt
să ți spun
să mă joc
și cine știe
să aștept și nițică reciprocitate
căci pentru unul ca tine,
întâlnit în cale,
nu știu de ce
dar ideile mele sfârâie în rutina
deplină.
Nu-ți voi împușca trăirile tale de demult
doar pentru că eu nu le-am cunoscut
nu voi scoate din adâncuri țapii ispășitori
ai neputințelor,
doar pentru că eu mi i-am bifat.
... poate cel mult
ne vom fi ceas deșteptător
când ne vor veni ”trezirile”.
Întregirile.
Doar de curând,
eu am aflat, că
viața,
viața asta bre!
e, o meserie de echipă,
...așa că eu îți ofer acces.
.
“Ai
grijă ca în viață să nu alegi o cale falsă. O cale falsă este ceva ce
te atrage din motivele greșite: bani, faimă, atenție și așa mai departe.
Dacă simți că ai nevoie de atenție, simți cumva în interiorul tău o
lipsă, o nevoie de a fi iubit și ți-o umpli cu iubirea sau aprecierea
publicului. Dacă ceea ce alegem să facem nu corespunde cu cea mai adâncă
înclinație a noastră, atunci nu ne găsim mulțumirea pe care o căutăm.
Munca noastră suferă din această cauză și atenția (banii, faima) pe care
am primit-o inițial începe să dispară în ceață. Dacă este vorba de bani
și confort atunci acționezi din frica de a nu îi satisface pe părinții
tăi. Ei te vor îndrepta spre meserii lucrative, bănoase, dar sub această
intenție s-ar putea ascunde ceva: dorința de a avea nu mai multă
libertate decât ei aveau atunci când erau tineri.” (Robert Green)
Îmi pun tot felul de întrebări ”grele” pe care le evit(ăm) instinctiv,
pentru că răspunsul sincer dat mie (nouă), ne-ar pune la munca de a ne
schimba. Ne-ar face să credem că am pierdut, ne-ar proiecta în locuri
și spații de care ne-am rușina sau în care noi și nu alții, ne-am vedea
ridicoli. E mult mai bine să găsim pe alții ”țapii ispășitori” și uite
așa încetul cu încetul ieșim fără să vrem afară din joc și devenim
niște ”încuiați”.
Uităm că destinul nostru este un gherghef, la
care ne țesem cel mai frumos destin și model nostru trebuie să fie
unic. Și uităm mai ales să reflectăm periodic, care este drumul care
contează: acela în care ne aliniem permanent gândirea și faptele față de
valorile noastre cele mai înalte..., față de limpezimea și curățenia și
certitudinile noastre cele mai frumoase și prețioase în același timp...
E o întoarcere a conștiinței asupra ei însăși fără judecăți sau
prejudecăți. E descoperirea unei astfel de stări unde tot ce se petrece
în tine e de o așa frumusețe, simplitate și sensibilitate și este atât
de prezentă în adâncul nostru la fel ca și înclinația naturală a
sufletelor noastre, spre iubire...
Și acum cine are curajul????
Oare răspunsul este să ai un milion de dolari?
Care sunt rezultatele asupra mea a persoanelor care mă critică sau mă bârfesc?
Oare diploma (școala , studiile, etc) pe care o am o să-mi ofere un loc de muncă stabil și siguranță?
Suntem diferiți de acel hamster ce aleargă pe o rotiță crezând că ajunge undeva și asta îmi doresc întreaga viață?
Textele siropoase și complimentele mieroase ale celor din jur, mă ajută
cu ceva sau doar se folosesc de dorința mea de a fi iubit și apreciat
pentru a îmi vinde lucruri sau pentru a mă controla?
Oare
trăiesc viața mea sau viața impusă de familia mea și considerată
”satisfăcătoare” și impusă prin rețete sociale și culturale ca
”fericire” și împlinire? Și dacă fac asta, de ce?
Dacă nu mi-ar fi frică, ce aș face acum?
Urmează să fiu fericit atunci când voi avea o persoană (cel puțin o persoană) să mă iubească?
Care este scopul meu în viață? Care e drumul meu propriu? Mi-l
construiesc sau sunt doar un pion în visul altora, în viața altora?
Aștept de la alții să-mi facă planurile pe care mi le doresc?
întrebările vin dintr-un articol găsit la: http://crististefan.com
.
Nu vreau ca viața mea să fie doar un hocus - pocus, de-a gata
ci un fel de neastâmpăr,
când mă duc în departe,
mult în departe,
și am o altfel de căutare,
de nici eu să nu mă mai credeam în stare.
Nu vreau să nu mă mai cred,
pentru că uneori evit
ca vocea să nu-mi fie convingătoare
căci ea,
știi doar,
ar putea plutii deasupra străzilor
ori deasupra norilor,
în ecouri puternice
de până și cerul s-ar transforma în ceva diafan ...
Și nu vreau să nu mă mai pot,
pentru că ar fi prea greu de îndurat
căci mi-aș despuia anii de toate emoțiile
tricotate migălos alături de oameni pestriți,
acei ca și mine, cu dureri pentru drum
ca și cei care au ales alte căi, alte lumi și au probabil
în cuprinsul lor încrustat, alte limbaje intraductibile.
O să tot privesc la lumea din jur
cu muțenia mirată a ochilor de căprior
în fața puștii ce o ia în cătare!
O să-mi cer migălos, să-mi scutur aripile
și cu multă atenție
o să mă feresc să mai ies din joc
și o să aflu mereu
cum gustă plămada
necoaptă încă
a sentimentului infinit de fericire care nu este deloc o liniște caldă.
.
