Vântul poartă

     Sunt oameni care adună de pun totul în biblioteca memoriei. Ce bibliotecă frumoasă! Prea multe cărți de citit totuși și apoi prea întuneric să se deslușească ceva prin toate cotloanele celea înghesuite. Așa că ei rămân doar să le răsfoiască și da, uneori să le mai șteargă de praf. Cică le-ar fi frică să-și deschidă ferestrele. Larg. Chipurile, cred ei, s-ar face curent.

  
   Mă dor a înțelegere, cei care își închid inimile din cauza tragediilor vieții dar le zâmbesc amarnic, a neputință, acelora care nu își deschid din când în când, măcar obloanele inimii. Pentru că doar din afară, și doar uneori, vântul poartă fiori de dor, cu miros de uman.

Necunoscuților de azi

Necunoscuții de azi,
trecători nepăsători pe un trotuar comun.

Mâine, beneficiarii unui zâmbet de recunoaștere

Poimâine?

Construcții II

 Sămânță de gând pentru o nouă săptămână: 

   Să înțeleg că am numai două lucruri controlabile: gândurile proprii și sentimentele mele!!!

Săptămâna trecută au trecut prin Ploiești, tancuri, avioane și soldați. Multe. Multă vâlvă. Entuziasm. Curiozitate. Oamenii se plângeau, stând în parc bine mersi de zgomot. Deranjant zgomotul MIG-urilor, ce ne-a cotropit liniștea pentru câteva ore. Apoi  mi-au venit în minte toate poveștile încă vii în mine, ale părinților și bunicilor și cunoscuților, despre Ploieșt-iul devastat, răscolit de bombardamente. Ale ruinelor vizibile și după 20 de ani, răni ale unui oraș devastat doar pentru că avea ce alții își doreau mai mult.
  În dimineața aceasta, m-am trezit imaginându-mi, că aș fi fiind într-o închisoare sumbră, închisă pe nedrept, așa cum mulți alți baha'i, încă sunt. Înfruntând, asta zi de zi. Ani după ani. Și au plouat peste mine gânduri despre credință și profunzimi, despre statornicie și despre toleranța la disconfort, despre frica de a nu ne strica imaginea socială și mai ales despre rezistența  noastră interioară la schimbări. Desigur, toate acestea într-o manieră pur și perfect personală.

Și nu, nu sunt o persoană pozitivă în exces. Și nici nu sunt pusă pe fapte mai mari decât pot duce. Doar  mă străduiesc să fiu, de fiecare dată mai realistă. Așa că azi în zori, m-am scuturat eu, exact ca acel cal răpciugos din povești. Și fiind gata de drum pentru o nouă săptămână, mă pomenesc că am în  traistă, mult, mult mai multă recunoștință. Asta m-a făcut să-mi îndrept umerii, să-mi înalț bărbia, să-mi zâmbesc (musai), și, și, și  ;-) să mă bucur că sunt flămândă de fiecare clipă viitoare.
(

Despre rugaciune, de la un laureat de Nobel, chirurg, biolog francez, Alexis Carre

 sursa: http://catalin.petru.ro/2014/05/despre-rugaciune-de-la-un-laureat-de-nobel-chirurg-biolog-francez-alexis-carrel/#more-5275

Mintea isi afla odihna doar in inima. Agit-o cu randurile de mai jos  


Omul are nevoie de Dumnezeu aşa cum are nevoie de oxigen.”- Dr. Alexis Carrel
 Cunoscut pentru descoperirile sale în domeniul vaselor de sânge şi al transplantului de organe, descoperiri pentru care a primit premiul Nobel, marele chirurg şi biolog francez Alexis Carrel (1873-1944) a fost şi un om profund religios.
De-a lungul carierei sale a constatat influenţa covârşitoare pe care credinţa o are asupra sănătăţii sufleteşti şi trupeşti şi a ajuns să creadă în miraculoasa putere de vindecare a rugăciunii. Despre acest subiect a scris un eseu devenit celebru.
Acest studiu asupra rugăciunii este inspirat din observaţiile sale culese în decursul unei lungi cariere printre oameni din cele mai diferite zone ale lumii, de toate profesiunile şi din toate clasele sociale, bolnavi sau sănătoşi, credincioşi sau necredincioşi. Pe de altă parte, experienţa sa ştiinţifică, studiile de laborator cărora li s-a dedicat ani în şir i-au permis să observe efectele curative ale rugăciunii.
Vă prezentăm în continuare eseul pe care Alexis Carrel l-a scris despre rugăciune.
Introducere
Nouă, apusenilor, raţiunea ni se pare a fi mult superioară intuiţiei. Preferinţa noastră se îndreaptă mai mult către inteligenţă decât către sentiment. Ştiinţa înfloreşte, în timp ce religia stagnează. Îl urmăm pe Descartes şi-l părăsim pe Pascal.
În acest sens, căutăm îndeosebi să ne dezvoltăm inteligenţa. Cât despre activităţile spirituale, morale, etice, acestea sunt neglijate aproape complet. Slăbirea acestor activităţi fundamentale face din omul modern o fiinţă oarbă din punct de vedere spiritual. Această infirmitate nu-i permite să fie un bun element constitutiv al societăţii. Putem atribui prăbuşirea civilizaţiei noastre slabei calităţi a individului. De fapt, domeniul spiritual se arată tot atât de necesar reuşitei vieţii ca şi cel intelectual şi cel material.
Este deci necesar să ne stimulăm activităţile intelectuale, care conferă puterea personalităţii noastre. Cel mai ignorat dintre ele este simţul spiritual. Simţul religios se exprimă mai cu seamă prin rugăciune. Rugăciunea este în mod evident un fenomen spiritual. Ori, lumea spirituală nu poate fi investigată prin mijloace ştiinţifice. Cum să dobândim deci o înţelegere reală a rugăciunii? Ştiinţa cuprinde, din fericire, totalitatea lumii materiale. Aceasta poate, prin intermediul psihologiei, să fie extinsă până la manifestările spirituale. Vom învăţa deci în ce constă fenomenul rugăciunii, tehnica practicării acesteia şi efectele ei, prin observarea sistematică a omului care se roagă.
Definiţia rugăciunii
În esenţă, rugăciunea pare să fie o tensiune a spiritului către substratul imaterial al lumii. În general, ea constă într-o plângere, într-un strigăt de nelinişte, într-o cerere de ajutor. Uneori ea devine o contemplare senină a principiului imanent şi transcendent al tuturor lucrurilor. O putem defini, de asemenea, ca fiind o înălţare a sufletului către Dumnezeu, asemenea unui act de dragoste şi de adorare către cel care este izvorul minunii numită viaţă. Rugăciunea reprezintă, de fapt, efortul omului de a intra în comuniune cu o fiinţă nevăzută, creatoare a tot ce există – înţelepciune supremă, forţă şi frumuseţe, Tată şi Mântuitor al fiecăruia dintre noi. Departe de a fi o simplă recitare de formule, adevărata rugăciune este o stare mistică în care conştiinţa se absoarbe în Dumnezeu. Această stare nu este de natură intelectuală. Oamenii simpli îl simt pe Dumnezeu în mod tot atât de natural cum simt căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, care este atât de accesibil celui care ştie să iubească, rămâne ascuns celui care nu reuşeşte să-L înţeleagă. Gândirea şi cuvântul nu sunt suficiente atunci când e vorba de a-L descrie. Iată motivul pentru care rugăciunea îşi găseşte cea mai înaltă expresie într-un avânt al dragostei prin labirintul inteligenţei.
Tehnica rugăciunii. Cum să ne rugăm
Cum trebuie să ne rugăm? Tehnica rugăciunii am învăţat-o de la misticii creştini, începând cu Sfântul Pavel până la Sfântul Benedict, precum şi de la mulţimea apostolilor necunoscuţi, care de douăzeci de veacuri au iniţiat popoarele Apusului în tainele trăirii vieţii religioase. Dumnezeul lui Platon era inaccesibil în măreţia lui. Cel al lui Epictet se confunda cu sufletul lucrurilor. Iehova era un despot oriental care inspira teroarea şi nicidecum dragostea. Dimpotrivă, creştinismul L-a apropiat pe Dumnezeu omului; I-a dat o înfăţişare. A făcut din El tatăl nostru, fratele nostru, Mântuitorul nostru. Pentru a ajunge la Dumnezeu nu mai sunt necesare ceremoniale şi sacrificii sângeroase. Tehnica rugăciunii s-a simplificat.
Pentru a ne ruga trebuie doar să facem efortul de a tinde către Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie afectiv, nu intelectual. De exemplu, o meditaţie asupra măreţiei lui Dumnezeu este o rugăciune numai dacă ea este în acelaşi timp o expresie a dragostei şi a credinţei. Astfel, rugăciunea făcută după metoda Sfântului La Salle pleacă de la o consideraţie intelectuală pentru a deveni, de îndată, afectivă. Fie rugăciunea scurtă sau lungă, rostită sau numai gândită, ea trebuie să fie asemenea conversaţiei unui copil cu tatăl său. „Ne prezentăm aşa cum suntem”, spunea într-o zi o Soră a Milei, care de treizeci de ani îşi pusese viaţa în slujba săracilor. De fapt ne rugăm în acelaşi fel în care iubim, adică cu toată fiinţa noastră.
Cât despre forma rugăciunii, aceasta diferă de la scurta aspiraţie către Dumnezeu până la contemplare, de la cuvintele simple, pronunţate de ţăranca oprită înaintea Calvarului aflat la răscrucea drumurilor şi până la măreţia cântecului gregorian ce răsună sub bolţile catedralelor. Solemnitatea, măreţia şi frumuseţea nu sunt obligatorii pentru eficienţa rugăciunilor. Puţini oameni au ştiut să se roage ca Sfântul Bernard de Clairvaux. Dar nu trebuie să fii convingător pentru a fi mântuit. Când judecăm valoarea rugăciunii după rezultatele ei, cele mai umile cuvinte de cerere şi de preamărire par la fel de acceptabile Stăpânului tuturor fiinţelor ca şi cele mai frumoase invocări. Unele formule care sunt recitate mecanic sunt într-un anumit fel rugăciuni, la fel ca flacăra unei lumânări. Ajunge ca formulele acestea neînsufleţite şi această flacără materială să simbolizeze aspiraţia unei fiinţe omeneşti către Dumnezeu. Ne rugăm de asemenea prin acţiunile noastre. Sfântul Ludovic de Gonzaga spunea că îndeplinirea datoriei este echivalentă rugăciunii. Modalitatea cea mai bună de a se pune în comuniune cu Dumnezeu este, fără îndoială, aceea de a-I îndeplini în totalitate voinţa. „Tatăl nostru, fie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer, aşa şi pe pământ… ”  A face voia lui Dumnezeu constă, neîndoielnic în a asculta de legile vieţii, aşa cum sunt ele înscrise în fiinţa şi în spiritul nostru.
Rugăciunile care se înalţă de la suprafaţa pământului, ca un nor imens, se deosebesc unele de altele la fel cum se deosebesc între ele personalităţile celor care se roagă. Ele constau însă în variaţiuni pe două teme, care sunt mereu aceleaşi – necazul şi dragostea. Este în întregime legitim să implorăm ajutorul lui Dumnezeu pentru a obţine ceea ce ne este necesar. Cu toate acestea, ar fi absurd să cerem satisfacerea unui capriciu sau obţinerea unui lucru care poate fi dobândit prin propriul nostru efort. Cererea inoportună, insistentă, agresivă dă rezultate. Un orb aşezat la marginea drumului îşi striga păsurile din ce în ce mai tare, cu toate că oamenii încercau să-l facă să tacă. „Credinţa ta te-a mântuit”, îi spuse Isus care trecea pe acolo. În forma sa cea mai înaltă, rugăciunea încetează să fie o cerere. Omul îi spune Stăpânului tuturor lucrurilor că îl iubeşte, că îi mulţumeşte de darurile Sale, că este gata să-I îndeplinească voinţa. Rugăciunea devine contemplaţie. Un ţăran bătrân stătea în ultima bancă a unei biserici goale. „Ce aştepţi?”, îl întrebă cineva. „Îl privesc – răspunse el – şi El mă priveşte.”
Valoarea tehnică a unei ştiinţe se măsoară prin rezultatele sale. Orice tehnică a rugăciunii e bună atunci când reuşeşte să facă legătura între om şi Dumnezeu.
Unde şi cum să ne rugăm
Unde şi cum să ne rugăm? Ne putem ruga oriunde: pe stradă, în automobil, în vagonul unui tren, la birou, la şcoală, în uzină. Dar ne putem ruga mai bine pe câmp, în munţi, în păduri sau în singurătatea camerei noastre. Există de asemenea rugăciunile liturgice, care se fac în biserică. Dar, oricare ar fi locul rugăciunii, Dumnezeu nu vorbeşte omului decât dacă acesta face linişte în sine însuşi. Liniştea interioară depinde în acelaşi timp de starea fizică şi psihică a omului, precum şi de mediul în care acesta se află. Pacea trupului şi a spiritului sunt greu de obţinut într-un mediu confuz, zgomotos al marilor oraşe moderne. Astăzi este nevoie de locuri de rugăciune, de preferinţă biserici, unde locuitorii oraşelor să poată găsi, măcar pentru o clipă, condiţiile necesare liniştii lor interioare. N-ar fi nici greu şi nici costisitor să fie create insule de pace, primitoare şi frumoase, în tumultul oraşelor. În tăcerea acestor refugii oamenii ar putea, înălţându-şi gândurile către Dumnezeu, să-şi odihnească trupul şi să-şi destindă spiritul, să-şi liniştească judecata şi să dobândească forţa de a suporta viaţa aspră cu care-i copleşeşte civilizaţia noastră.
Prin faptul că devine obişnuinţă, rugăciunea influenţează caracterul. Trebuie deci să ne rugăm mereu. „Gândeşte-te la Dumnezeu mai des decât respiri”, spunea Epictet. E absurd să te rogi dimineaţa, iar în restul zilei să te comporţi ca un barbar. Gânduri sau invocări mentale îl pot menţine pe om în prezenţa lui Dumnezeu. Tot comportamentul va fi în acest caz inspirat de rugăciune. Înţeleasă în felul acesta, rugăciunea devine un mod de a trăi.
Efectele rugăciunii
Rugăciunea este urmată întotdeauna de un rezultat, dacă ea este făcută în mod corect. „Niciun om nu s-a rugat vreodată fără a învăţa ceva”, scrie Emerson. Cu toate acestea, rugăciunea este considerată de oamenii moderni ca fiind un obicei desuet, barbar, o superstiţie zadarnică. În realitate nu cunoaştem aproape deloc efectele ei.
Care sunt cauzele ignoranţei noastre? În primul rând, ne rugăm prea rar. Simţul sfinţeniei este pe cale de dispariţie la oamenii contemporani. Este probabil ca numărul francezilor care se roagă cu regularitate să nu depăşească 4 sau 5 la sută din populaţie. Apoi rugăciunea este adesea ineficientă deoarece cea mai mare parte dintre cei care se roagă sunt egoişti, mincinoşi, orgolioşi, farisei incapabili de credinţă şi de dragoste. În sfârşit, efectele ei, atunci când se produc, ne scapă foarte adesea. Răspunsul la cererile şi la dragostea noastră este dat de obicei lent, insensibil, aproape imperceptibil. Vocea stinsă care murmură acest răspuns în interiorul nostru este uşor înăbuşită de zgomotele lumii. Rezultatele materiale ale rugăciunii sunt şi ele obscure. Ele se confundă în general cu alte fenomene. Puţini oameni, chiar şi dintre preoţi, au avut ocazia să le observe în mod exact. Iar medicii, din lipsă de interes, lasă deseori nestudiate cazurile care se află la îndemâna lor. Dealtfel, observatorii sunt adesea derutaţi de faptul că răspunsul la rugăciune este departe de a fi întotdeauna cel aşteptat. De exemplu, cineva care cere să fie vindecat de o boală organică rămâne în continuare bolnav, dar suferă o inexplicabilă transformare morală. Totuşi, obişnuinţa rugăciunii, deşi are un caracter de excepţie în ansamblul populaţiei, este relativ frecventă în grupurile rămase credincioase religiei strămoşeşti. În aceste grupuri se mai poate încă studia influenţa rugăciunii. Printre nenumăratele ei efecte, medicul are mai cu seamă ocazia să le observe pe acelea pe care le numim efecte psiho-fiziologice şi curative.
Efectele psihofiziologice
Rugăciunea acţionează asupra spiritului şi asupra trupului într-un fel care pare să depindă de calitatea, de intensitatea şi de frecvenţa ei. E uşor de recunoscut care este frecvenţa rugăciunii şi, într-o anumită măsură, intensitatea acesteia. Calitatea ei rămâne însă necunoscută, căci noi nu avem mijloace de măsurare a credinţei şi a capacităţii de dragoste a aproapelui nostru. Cu toate acestea, felul în care trăieşte cel ce se roagă poate să ne lămurească asupra calităţii invocaţiilor pe care le adresează lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când constă mai cu seamă în recitarea automată a unor formule, ea exercită un efect asupra comportamentului, întăreşte în acelaşi timp simţul spiritual şi moral. Mediile în care rugăciunea este practicată se caracterizează printr-o persistenţă a sentimentului datoriei şi a răspunderii, printr-un nivel mai scăzut al egoismului şi al urii, prin mai marea bunătate arătată celorlalţi. Pare să fie demonstrat faptul că, la indivizi cu o dezvoltare intelectuală egală, caracterul şi valoarea morală sunt superioare în rândul celor care se roagă spre deosebire de cei care nu se roagă.
Atunci când rugăciunea este rostită cu regularitate, influenţa ei devine evidentă şi este comparabilă cu influenţa binefăcătoare a unor glande cu o funcţionalitate normală. Ea determină un fel de transformare mentală şi organică, care se produce progresiv. S-ar putea spune că în conştiinţă se aprinde o flacără. Omul îşi vede adevăratul chip. El îşi descoperă egoismul, lăcomia, greşelile de judecată şi orgoliul. El se supune îndatoririlor morale, încearcă să dobândească umilinţa intelectuală; astfel se deschide în faţa lui Împărăţia Milei. Încetul cu încetul se instalează o linişte interioară, o armonie morală şi spirituală, o mai mare putere de a îndura sărăcia, calomnia, grijile, de a suporta mai uşor prierderea celor dragi, de a suporta mai uşor durerea, boala şi moartea. Astfel, faptul că medicul vede un bolnav rugându-se, poate constitui un motiv de bucurie. Liniştea generată de rugăciune devine un puternic ajutor terapeutic.
Cu toate acestea, rugăciunea nu trebuie să fie asemuită morfinei, căci ea influenţează în acelaşi timp cu starea de calm o integrare a activităţilor mentale, un fel de regenerare a personalităţii. Uneori ea generează curajul, imprimă asupra credincioşilor o influenţă deosebită. Seninătatea privirii, liniştea atitudinii, seninătatea comportamentului şi, când este necesar, acceptarea cu seninătate a morţii, pun în evidenţă prezenţa comorii ascunse în adâncul trupului şi al sufletului. Sub această influenţă până şi ignoranţii, retardaţii îşi folosesc mai bine forţele intelectuale şi morale. Rugăciunea îi ridică pe oameni deasupra nivelului lor intelectual dobândit prin ereditate şi prin educaţie.
Această legătură spirituală cu Dumnezeu îi umple de pace sufletească care iradiază din ei şi le însoţeşte paşii peste tot. Din păcate, în prezent numărul celor care se roagă corect este foarte redus.
Efectele curative
În toate timpurile, ceea ce a atras mai cu seamă atenţia oamenilor a fost aspectul efectului curativ al rugăciunii.
În mediile în care se practică rugăciunea se vorbeşte şi astăzi destul de frecvent despre vindecările obţinute ca efect al cererilor îndreptate către Dumnezeu sau către sfinţii Săi. Dar atunci când este vorba despre boli care pot fi vindecate spontan sau cu ajutorul unei medicaţii obişnuite, este greu de ştiut care a fost adevăratul agent al vindecării. Numai în cazurile în care orice terapie este ineficientă, sau unde aceasta a dat greş, vindecarea se poate atribui rugăciunii. Biroul medical de la Lourdes a adus ştiinţei un mare serviciu demonstrând veridicitatea acestor vindecări. Unii bolnavi au fost vindecaţi aproape instantaneu de afecţiuni cum ar fi lupusul feţei, cancerul, infecţiile renale, ulcerul, tuberculoza pulmonară şi osoasă. Fenomenul se produce aproape întotdeauna în acelaşi fel – o durere puternică, apoi senzaţia de vindecare. Într-un timp relativ scurt simptomele şi leziunile anatomice dispar. Fenomenul se explică printr-o accelerare extremă a proceselor normale de vindecare. O asemenea accelerare n-a fost obsevată demonstrată până în prezent de către chirurgi şi fiziologi în decursul practicii lor medicale.
Pentru ca aceste fenomene să se producă nu e necesar ca bolnavul să se roage. La Lourdes s-au vindecat şi copii mici, care nu ştiau încă să vorbească, şi chiar oameni necredincioşi. În preajma lor, însă, acolo, cineva se ruga. Rugăciunea pe care o face altcineva este întotdeauna mai eficientă decât cea făcută pentru sine. Efectul rugăciunii pare să depindă de intensitatea şi calitatea ei. La Lourdes minunile sunt mai puţin frecvente acum decât cu 40-50 de ani în urmă. Aceasta pentru că bolnavii nu mai află acolo atmosfera de adâncă reculegere care domnea odinioară. Pelerinii au devenit turişti, iar rugăciunile lor au devenit ineficiente.
Acestea sunt rezultatele rugăciunii despre care am dobândit o cunoaştere sigură. Pe lângă acestea mai sunt însă multe altele. Vieţile sfinţilor, chiar ale celor din zilele noastre, relatează multe fapte minunate. Este incontestabil faptul că cele mai multe dintre minunile atribuite preotului din Ars, de exemplu, sunt adevărate. Ansamblul acestor fenomene ne introduce într-o lume a cărei explorare n-a fost încă începută şi care va fi bogată în surprize. Ceea ce ştim deja în mod cert este că rugăciunea produce efecte vizibile. Oricât de ciudat poate părea acest lucru, noi trebuie să acceptăm ca fiind adevărat faptul că oricine cere primeşte şi că celui ce bate la uşă i se va deschide.
Semnificaţia rugăciunii
În rezumat, totul se petrece ca un dialog între Dumnezeu şi om. Efectele rugăciunii nu sunt o amăgire. Nu putem să reducem sentimentul sfinţeniei la spaima pe care omul o încearcă în faţa pericolelor ce-l înconjoară şi-n faţa tainelor universului. Nu trebuie, însă, să considerăm rugăciunea un medicament, un remediu împotriva fricii de suferinţă, de boală şi de moarte. Care este deci semnificaţia sentimentului sfinţeniei şi ce loc ocupă natura rugăciunii în viaţa noastră? Acest loc este foarte important. Aproape în toate epocile oamenii din Apus s-au rugat, în antichitate oraşul era în primul rând o instituţie religioasă. Romanii ridicau temple pretutindeni. Strămoşii noştri din Evul Mediu au presărat pământul creştinătăţii cu catedrale şi cu capele gotice. Chiar şi în zilele noastre, în fiecare sat se înalţă câte o clopotniţă. Pelerinii veniţi din Europa au instaurat civilizaţia Apuseană în lumea nouă prin intermediul bisericilor, al universităţilor, al uzinelor. În decursul istoriei noastre, rugăciunea a devenit o nevoie tot atât de frecventă ca şi aceea de a progresa, de a munci, de a construi sau de a iubi. Sentimentul sfinţeniei pare a fi un impuls venit din intimitatea naturii noastre, pare a constitui o activitate de bază. Diversităţile sale într-un grup de indivizi sunt aproape întotdeauna legate de diversitatea celorlalte activităţi de bază, de simţul moral şi de caracterul esteticului. Noi am acceptat diminuarea şi, uneori, chiar dispariţia din noi a acestui simţ atât de important.
Trebuie să ştim că omul nu poate să se comporte după bunul plac al fanteziei sale, fără a risca. Pentru o reuşită în viaţă el trebuie să se conformeze regulilor neschimbătoare care depind de însăşi structura ei. Ne asumăm un mare risc atunci când lăsăm să moară în noi o activitate fundamentală, fie ea de ordin fiziologic, fie intelectual sau spiritual. De exemplu, dezvoltarea nearmonioasă a corpului şi a activităţilor curente ale unor intelectuali este tot atât de dăunătoare ca şi degenerarea inteligenţei şi a simţului moral la unii atleţi. Există nenumărate exemple de familii care nu au dat decât copii degeneraţi, ori s-au stins după dispariţia credinţelor ancestrale şi a cultului onoarei. Noi am învăţat, dintr-o aspră experienţă, că dacă majoritatea elementelor active ale unei societăţi îşi pierd simţul moral şi cel spiritual, aceasta conduce la decăderea acelei naţiuni. Căderea Greciei antice, de pildă, a fost precedată de un fenomen analog. Renunţarea la activitatea intelectuală este incompatibilă cu reuşita vieţii.
În practică, activităţile morale şi religioase sunt legate între ele. Simţul moral dispare inevitabil după dispariţia simţului sfinţeniei. Omul nu a reuşit să construiască – aşa cum vroia Socrate – un sistem de morală independent de orice doctrină religioasă. Societăţile în care dispare nevoia de rugăciune sunt sortite degenerării. Iată de ce toţi oamenii civilizaţi – credincioşi şi necredincioşi – trebuie să manifeste interes pentru această importantă problemă a dezvoltării fiecărei activităţi de bază, de care fiinţa omenească este capabilă.
Care este motivul pentru care simţul sfinţeniei joacă un rol atât de important în reuşita vieţii? Prin ce mecanism acţionează rugăciunea asupra noastră? Aici, părăsim domeniul observaţiei şi intrăm în cel al ipotezei. Ipoteza, chiar cea întâmplătoare, este necesară pentru progresul cunoaşterii. Trebuie să ne amintim, în primul rând, că omul este un tot indivizibil, alcătuit din materie şi din conştiinţă. El se crede independent de mediul său material, adică de universul cosmic, dar în realitate el nu poate trăi rupt de acesta. Omul este legat de mediu prin nevoia neîncetată de a respira şi de a se nutri. Pe de altă parte, fiinţa umană nu constă numai din trup ci şi din spirit, iar spiritul, cu toate că îşi are originea în corpul nostru, se extinde dincolo de cele patru dimensiuni ale spaţiului şi timpului. Ne este îngăduit să credem că locuim în acelaşi timp în lumea cosmică şi într-un mediu intangibil, invizibil, imaterial, având o natură asemănătoare celei ce alcătuieşte conştiinţa, şi de care nu reuşim să ne dispensăm fără daune, tot aşa cum nu reuşim să ne despărţim, fără daune, de universul material şi uman. Acest mediu nu ar fi altul decât fiinţa imanentă tuturor fiinţelor, care le transcende pe toate – numită Dumnezeu. Am putea deci să comparăm simţul sfinţeniei cu nevoia de oxigen, iar rugăciunea ar prezenta o oarecare asemănare cu funcţia respiratorie. Ea ar trebui considerată ca agent al legăturilor naturale între conştiinţă şi mediu, ca o activitate biologică ce depinde de structura noastră. Altfel spus, ca o funcţie normală a trupului şi a spiritului nostru.
Concluzii 
În concluzie, simţul sfinţeniei are, în raport cu alte activităţi ale spiritului, o importanţă deosebită, căci el ne pune în legătură cu imensul mister al lumii spirituale. Prin rugăciune omul se îndreaptă spre Dumnezeu, iar Dumnezeu intră în om. Rugăciunea devine indispensabilă dezvoltării noastre optime. Nu trebuie să considerăm rugăciunea ca fiind un act căruia i se dăruiesc cei slabi cu duhul, cerşetorii, sau cei laşi. „Este ruşinos să te rogi”  scria Nietzsche. De fapt, nu este mai ruşinos să te rogi decât să te hrăneşti, decât să bei apă sau decât să respiri. Omul are nevoie de Dumnezeu tot aşa cum are nevoie de apă şi de oxigen. Adăugat la intuiţie, la simţul moral, la simţul frumosului şi la lumina inteligenţei, simţul sfinţeniei dă personalităţii deplina sa dezvoltare. Este neîndoielnic că reuşita vieţii cere dezvoltarea integrală a fiecăreia dintre activităţile noastre fiziologice, intelectuale, afective şi spirituale. Spiritul este în acelaşi timp raţiune şi sentiment. Trebuie să iubim deci frumuseţea ştiinţei şi de asemenea frumuseţea lui Dumnezeu. Trebuie să-l ascultăm pe Pascal cu aceeaşi fervoare cu care-l ascultăm pe Descartes.

Întâlnirea noastră

Sunt un suflet, pribeag prin univers. Întâlnirile noastre nu’s aleatorii. Sunt chemări reciproce. Până v-am întâlnit, trăiați însă deja în capul meu. Și deodată, ne-am atins. 

Simt semnele de fiecare dată! Și totuși nu mi-am dat seama decât târziu că fiecare nouă cunoștință îmi afectează cotidianul. 

- Nu-i rău! Nu-i rău! îmi zic.

Singurul lucru care mă (mai) miră este că dragostea mea, în astfel de momente, crește vizibil. 

- Pesemne că-mi fac plinul? Încă?

Mă așteptam de fiecare dată să simt starea aceea de burduşeală în mine. Ca şi cum m-aş sufoca de atâta dragoste, într-un corp atâtica de mic. Dar asta nu s-a întâmplat. Nu s-a întâmplat, îmi zic,  pentru că simultan, frontierele iubirii probabil se măresc și ele. Au crescut de nu le mai văd orizontul. 

-Hmmm şi de asta, îmi vine în minte tardiv, de fiecare data când vă reîntâlnesc, nu vă mai înţeleg!!! 

În fond, trebuie să mulţumesc vieţii, că pe acest drum, peisajul se schimbă tot timpul. Iar relaţia noastră, cu drumul ei cel imediat nou, are o frumuseţe secretă, creată pentru mineşitine. 

Şi pentru că îmi înţeleg şi-mi apreciez această revărsare din mine și din noi înșine - pe care eu o numesc binecuvântare - pricep cum mi s-a clarificat gândirea grosieră şi mai ales de ce mi s-a reglat balanța percepţiei. Așa am primit miliarde de clipe de milă, de mirare, de bucurie orbitoare şi de limpezime a conştinţei. 

Dar în acelaşi timp m-a pusnicit. 

- De ce oare? 

În normalitate, sunt într-un spaţiu în care numai drumul cu tine ( ori cu tine, ori cu tine ...) alături, mă eliberează. Nu m-am gândit niciodată ce comportă întâlnirea mea cu un om. Poate că n-am aflat ce și cum se consumă reciprocitatea.

- Reciprocitate?

Și numai acest nou gând, este plin de o dulce melancolie şi de noi emoţii. Emoţii de copil care face primii paşi şi de râs gâlgâit. Reciprocitate e atunci când ne murmură sufletele a taifas: pentru că ele, chiar dacă nu se văd stau lângă acelaşi foc şi noi nu. Sufletele noastre ar trebui să se comporte ca un gentlemen sau aşa cum mi-aş închipui eu că e un gentlemen. Multă demnitate şi căldură. Mi-ar place o singură vrajă şi între noi să se reconfigureze lucrurile.

Când simţi că iubeşti un om, fie el și unul pe care doar ce l-ai cunoscut, nu te gândeşti la sacrificii şi îndurare şi ne amestec ci o iei aşa simplu pe cărare, să simţi doar farmec şi revigorare ...

.

despre scrisul meu II

Voi scrie aceste cuvinte nu ca justificare ci pentru înțelegere. Mă tot gândesc, Dumnezeu ne dă întotdeauna mai mult decât merităm. Pentru cei care nu cred în Dumnezeu și am astfel de mulți prieteni ce mă înconjoară în prezent, aș putea modifica fraza și aș spune că viața, e cea care ne oferă.  Sunt sigură că nu numai eu doresc să ajung la un flux de grație și să trăiesc într-o stare de mulțumire, să am seninătatea pe care o văd pe chipul prea puținilor oameni, blândețe și delicatețe. 

Încă mă mai gândesc dacă am ales scrisul sau el m-a ales pe mine. La început îmi ziceam că e doar o supapă. Apoi mi-am dat seama că nu e vorba de un surplus dăunător, că n-o fac nici din plictis, nici din iritare  sau ca să-mi  alung mediocritatea din mine însămi. E un mod al meu de a-mi expune unul câte unul, actele de credință: ca un mic clinchet de clopoțel către voi. E cea mai simplă metodă de a elabora și a determina comunicarea cu alții. A trăirilor mele și mai ales a impulsului către reciproca transmitere dintre noi. Scrisul meu, e  un dar al iubirii mele spre tot ce e în jurul meu.

Cuvintele așternute sunt, acel ceva care simplu, mă ajută să văd unde sunt. Prin muzicalitatea lor interioară și gâdilătura ce mi-o dau trăirea lor și mai ales prin tactul care mi-l imprimă  și care-mi formează jaloane  interioare de bucurie. Scrisul, ca pantomimă a cuvântului, e acel gen de comunicare care mă face să am curaj. Nu cred că eu știu explica mai bine sau mai multe decât alții. Dar cred că prin cuvintele mele așternute, am curajul de a mă face auzită și poate înțeleasă  în tot ceea ce eu văd că este sensibil și profund. Înțeleasă de-adevăratelea. Adică adânc și temeinic.

Cuvintele noastre trebuie să fie ca boabele de rouă albastră. Eu, noi, suntem picăturile prelinse din caleidoscopul divin. Fiecare. Fiecare reprezintă nemaipomenitul. Fiecare, reprezentăm simboluri și încărcături imediate şi fiecare, unul către altul, transmitem. Fără a pretinde că de partea noastră e adevărul și frumusețea ci pentru că cuvântul ar trebui să migreze ca dar al lui Dumnezeu și ca obol al fiecărui om în parte. De la mine pentru ceilalți. Hrănitor. Spirit nou.

Invitația mea, e de a vedea cuvintele în altă lumină,  cu fascicolul lor care atinge oamenii în culori variate, ca pe un evantai cromatic al unui curcubeu interior. Pentru asta Dumnezeu, mi-am zis eu, a ales Curcubeul, ca semn al Legământului lui cu omenirea, ca semn al nedistrugerii ei în veci. 

Povestea cuvintelor mele, n-o să vă facă să mă apreciați mai mult. N-o să  fie argumentativă. N-or să impună. Doar, sper eu, o să ajute pe unii, să nu mai fie captivi. Cum? Așa cum m-au ajutat ele, pe mine. Să nu mai fie dirijați. Cum? Așa cum cred eu că prin scris, mă eliberez din lasoul social.  Ele, atrag atenția că am putea, oricând să deviem  de la drumul ales. Acel drum ales de noi (voi). Nu ales de ceilalți. Prizonieratul acesta în plasa  întinsă de alții, pe mine mă face să mă treacă fiori de frig și de frică.

Ia uite!!! În jur, peste tot tipare conflictuale: oameni care înfierează bârfa, bârfind, discursuri despre crizele mari ale prejudecăților vizibile în cele mai avansate democrații și la cei mai curați dintre semenii noștri. Liberalizări de tot soiul! În ciuda avansului și necesității libertăților adevărate. Vedem ce  modelele sunt promovate și continuăm la rândul nostru, fie numai prin bășcălie, să le promovăm, subliniem, arătăm cu degetul, asiduu.  Ochii mei văd și  inima mea nu se bucură de o lumea atât de mânuită. Bântuită de rău. Sufletul meu  nu se simte bine în colivia impunerilor.  Dar știu, că un simplu antidot, este să te îndrăgostești de actul viu al creației. Și cine face asta, n-o să mai poată fi dirijat. Tot ceea ce este creativ, are aceea parte din divin și e parte din pavăza contra dominației. Cred că fiecare avem nevoie de o astfel de metodă de redresare.  Un GPS spiritual ce nu te lasă să deviezi. Să te minți singur.

.

Șansa

Cu mult, mult timp în urmă că aproape pot să zic a fost odată ca nici odată, am locuit într-un sat. Un sat mare și bărăgănos, nu sărac, nu urât și nici mai deosebit de altele ale anilor ’80. Era un sat plin de ciori.

 

Eram tare orgolioasă și tânăra ”stăpână” a unei ferme care și-a avut hotarele pe maluri sărăturate și sterpe, munceam zi lumină fără să am un acoperiș în tot întinsul.

 

Eram timid curtata de tractoriști tineri și bețivi. Un fel de ”mutulică” respectuoși din Albă ca Zăpada și urmărită circumspect de activiștii din toate părțile ca Doamne ferește, să nu încalc normele de morală sau inginerie ale partidului. Îmi erau verificate lungimea fustei odată cu venitul la timp, mai dihai decât recoltele și corectitudinea actelor întocmite. Eram măsurată în primul rând dacă aveam ojă, tocuri și fard de pleoape și mai apoi dacă distribuiam bine muncitorii în parcele. Am fost poreclită “franzeluța de oraș” de babele mele fără dinți, pentru că nu le înjuram și nu pentru că aveam căldura unei orășence fără fițe. Eram mândră spun din nou, în taină că nu primisem una din altele multe porecle pornografice ce duduiau în sat. Era singura mea mândrie acolo, pentru că nu aveam timp de nimic altceva. Mă străduiam cum știam eu mai bine dar nu ieșeau lucrurile pe de-antregul, pentru că nu știam să-mi creez viața cu și prin ”relații”, acea rețea  către care să fiu ”darnică, supusă și zâmbitoare”. E o întreagă epopee ce s-a întâmplat timp de câțiva ani, pentru că am avut o perioadă ciudată și mărturisesc o viață foarte intensă și plină.

 

Imaginează-ți, numai unul din anii mei: eram încă stagiară dar dată în judecată la tribunal pentru “sabotaj împotriva statului”. Adică un prim secretar - respectiv acel cel mai mare în Partid și tocmai de la vârful județului, învățase drumul spre și prin ferma mea și uite-așa doar pentru că el avea puterea, dăduse ordin din mașina lui strălucitoare de teren, să se defrișeze un teren. Descoperise el, o mică suprafață de mărar, plină de buruieni și asta îi strica priveliștea. Concomitent, eram martoră într-un alt proces. Acolo se distrusese o grămadă de răsad și “bieții orășeni”, ei, sufereau de foame. Din cauza noastră, a specialiștilor! Oare? Ca bonus, eram cu piciorul în gips, imobilizată căci căzusem din căruța plină de noroi. Avem un salariu mizer, ce reprezenta 10 % din ceea ce erau pe vremurile alea salariile. Cu acești bani se presupunea că trebuie să trăiesc decent. Fără să fur. Fusesem lovită de hoți pe câmpul de ceapă; bătută tot eu, pentru că îi văzusem. Ce stupid, nu! Mușcată de câini, pe câmp. Câinii celor care voiau să fure. Vitejii zadarnice îmi spuneam, pe când făceam injecțiile aferente. Am locuit acea primă  iarnă, împotmolită în Bărăgan, fără căldură, fără lemne și cu rație de curent de câteva ore pe zi. Și pregăteam planuri de producție la lumina lumânărilor.

Sigur, erau căi să le rezolvi pe toate, căi pe care fiecare le lua cum și cât putea mai bine. Nu descriu asta, ca să mă fălesc că am rezistat unui comunism al ispitelor de tot felul, unei epoci a lipsurilor, unei bronșite fără medic și medicamente căci poate nu am rezistat total și, și nu m-am împotrivit cum și cât mi-aș fi dorit iar dacă am făcut-o, a fost în limitele unui normal al acelor timpuri. Normalitatea era necontrolată și fără dizidență, așa cum îmi venea la îndemână. E un model oarecare de a îmbrăca povestea mea despre divinitate. Voiam să-ți spun cum l-am “depistat” pe Dumnezeu și cum am început să cred, în toată această conjunctură comunistă, pentru că de multe ori după, m-a frământat care a fost rostul trecerii mele prin acel timp și mai ales prin acel loc.

 

Imaginează-ți amurgul. Amurg de Bărăgan nesfârșit. Cu orizont neclar și cu aer de nerespirat. Fiecare pas, stârnea praful fin ce te-ngropa până la glezne. În jur parcele plantate cu legume, cât vezi cu ochii. Aliniate, au frumusețea lor mai ales când se încarcă cu flori iar când sunt rodnice simți în fiecare plantă înglobată sudoare de om și muncă grea. Aruncând privirea roată, singurul obstacol mai mare de o juma' de metru eram doar eu. Povestea chiar așa începe, cu acest tablou minimalist. Spații mari de un verde divers și-un drum lung nisipiu, singuratic cu o singură, îndepărtată siluetă, mergând. În jur nici țipenie de om sau animal. Sus, nori plini, urâți, răi, încărcați de griuri suprapuse, urmau același drum ca și mine. Grăbeam. Spre sat. Spre un pod suspendat, crăcănat și știrb ce mi-ar fi adus în sfârșit un prim adăpost. A început ploaia. Izbăvitoare la început prin eliberarea presiunii. Picăturile potoleau valurile de praf. Apoi ploaia a devenit intensă. Și dintr-o dată rapace, învăluitoare și totală, cu acea perdea ca de fum, chiar în momentul când mă descălțam și intram pe islazul vecin, cu sandalele în mână.

 

Scăldată în ploaia caldă, cu picioarele goale, udă până la piele, mergeam atent prin iarba bogată și înțepătoare. Din pășune se degajau mirosuri de animale, balegă și flori de scaieți. Sunt senzații de la începutul lumii, când ai putea să-ți desfaci larg mâinile iar sufletul însetat, începe să danseze eliberat și curățat de toate. Ca într-un ritual. Și din nou am simțit că eram cel mai înalt obstacol mișcător, al sutelor de hectare. Dar starea mea devenise pur extatică și-i simțeam vigoarea, puterea, mă îmbăiam în fecunditatea ploii și da, aveam sentimentul de stăpân al pământului acela. Îmi stăruie în nări neuitat, amestecul de ploaie, iarbă și balegă al imașului. Iar senzația tălpilor legate de pământul ce absorbea apa însetat, o am și acum când o pun în cuvinte, cu furnicături.

Și atunci au început fulgerele și tunetele. Multe. Aproape. Din ce în ce mai aproape. Și nu sunetul sau lumina lor mi le amintesc ci liniștea dintre ele. Zgomotul perdelei de ploaie, în liniștea dintre tunete. Și din eu, cea puternică, o eu revenită la starea de fărâmă mișcătoare ce începe să iuțească pasul. panicată. Ei bine unul din fulgere, a coborât pe islaz, în fața mea. Nu am înțeles niciodată de ce nu eu am fost ținta? Nu știu care a fost distanța între mine și fulger. Ceea ce am văzut a fost coloana enormă de lumină care se lungea mai aproape, să mă ajungă. Ca un rău care nu are unda necesară și se oprește la limită. Lumina fulgerului ”mi-a ars ochii”. Tălpile mele au simțit pământul cum l-a supt. Corpul a preluat frământările și tremurul. Cutremurat, aerul a primit alt miros. Electricitatea m-a înconjurat și parcă o respiram. O încorporam. Imaginea mea în apropierea marii coloane de lumină frântă, e încă reală. Ca și când dacă aș fi întins doar mâna, l-aș fi atins. L-aș fi putut îmbrățișa. Desigur nu e așa, e evident. Dar am fost atât de aproape cât să simt tot și să rămân teafără. Emoțiile mele devin proaspete de fiecare dată când îmi aduc aminte că instinctiv am ridicat mâna să “mângâi” acel fulger. Să mi-l însușesc, îmbrățișându-l, să aparțin lui și de atunci încolo să ne aparținem. Întotdeauna în amintiri, imaginea mea e luată din afară-mi. Într-o duplicitate. Eu continuând să merg, alert, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat; și aceiași eu, țintuită locului, îmbrățișând coloana fulgerului care unește cerul, cu pământul, prin mine. Sufletul meu a rămas zile întregi mut, nu de întâmplarea în sine care în mod real ar fi trebuit să îmi cuibărească în miner o frică bolnavă și să îmi dea o stare de căință sau exaltare. Sufletul meu a rămas mut de uimirea unei atât de multe lumini pe care eu o găzduisem în mine, de senzațiile și mirosurile nebănuit atrăgătoare. A fost momentul meu, de simplă certitudine și mult mai târziu am înțeles că există miresme și semne ale Divinului tot timpul lângă noi. Doar că trebuie să îți deschizi simțurile ca să le percepi și un mic efort ca să le încorporezi. Și nu numai în momentele de puternică trăire. Și numai în momentele de puternică meditație. Și nu numai în momentele de puternică rugăciune. Uimirea asta mă urmărește de atunci. 

 

Și cine știe, poate de la asta mi s-a tras că am înțeles că oricâtă cloacă e în jurul meu, oamenii toți, au sâmburele divinului în interior și că oricât ar greși ei de grav, e numai omenescul. Și acolo, și de atunci încoace, mi s-au înfiripat gânduri de o atare frumusețe și lumină pe care le îmbrățișez cu nesaț căci mi se par că fac legătura între cer și pământ și am înțeles ce este de fapt, șansa. Și de ce, tot ceea ce e latent în tine trebuie scos la iveală.

 

 

.