Șansa

Cu mult, mult timp în urmă că aproape pot să zic a fost odată ca nici odată, am locuit într-un sat. Un sat mare și bărăgănos, nu sărac, nu urât și nici mai deosebit de altele ale anilor ’80. Era un sat plin de ciori.

 

Eram tare orgolioasă și tânăra ”stăpână” a unei ferme care și-a avut hotarele pe maluri sărăturate și sterpe, munceam zi lumină fără să am un acoperiș în tot întinsul.

 

Eram timid curtata de tractoriști tineri și bețivi. Un fel de ”mutulică” respectuoși din Albă ca Zăpada și urmărită circumspect de activiștii din toate părțile ca Doamne ferește, să nu încalc normele de morală sau inginerie ale partidului. Îmi erau verificate lungimea fustei odată cu venitul la timp, mai dihai decât recoltele și corectitudinea actelor întocmite. Eram măsurată în primul rând dacă aveam ojă, tocuri și fard de pleoape și mai apoi dacă distribuiam bine muncitorii în parcele. Am fost poreclită “franzeluța de oraș” de babele mele fără dinți, pentru că nu le înjuram și nu pentru că aveam căldura unei orășence fără fițe. Eram mândră spun din nou, în taină că nu primisem una din altele multe porecle pornografice ce duduiau în sat. Era singura mea mândrie acolo, pentru că nu aveam timp de nimic altceva. Mă străduiam cum știam eu mai bine dar nu ieșeau lucrurile pe de-antregul, pentru că nu știam să-mi creez viața cu și prin ”relații”, acea rețea  către care să fiu ”darnică, supusă și zâmbitoare”. E o întreagă epopee ce s-a întâmplat timp de câțiva ani, pentru că am avut o perioadă ciudată și mărturisesc o viață foarte intensă și plină.

 

Imaginează-ți, numai unul din anii mei: eram încă stagiară dar dată în judecată la tribunal pentru “sabotaj împotriva statului”. Adică un prim secretar - respectiv acel cel mai mare în Partid și tocmai de la vârful județului, învățase drumul spre și prin ferma mea și uite-așa doar pentru că el avea puterea, dăduse ordin din mașina lui strălucitoare de teren, să se defrișeze un teren. Descoperise el, o mică suprafață de mărar, plină de buruieni și asta îi strica priveliștea. Concomitent, eram martoră într-un alt proces. Acolo se distrusese o grămadă de răsad și “bieții orășeni”, ei, sufereau de foame. Din cauza noastră, a specialiștilor! Oare? Ca bonus, eram cu piciorul în gips, imobilizată căci căzusem din căruța plină de noroi. Avem un salariu mizer, ce reprezenta 10 % din ceea ce erau pe vremurile alea salariile. Cu acești bani se presupunea că trebuie să trăiesc decent. Fără să fur. Fusesem lovită de hoți pe câmpul de ceapă; bătută tot eu, pentru că îi văzusem. Ce stupid, nu! Mușcată de câini, pe câmp. Câinii celor care voiau să fure. Vitejii zadarnice îmi spuneam, pe când făceam injecțiile aferente. Am locuit acea primă  iarnă, împotmolită în Bărăgan, fără căldură, fără lemne și cu rație de curent de câteva ore pe zi. Și pregăteam planuri de producție la lumina lumânărilor.

Sigur, erau căi să le rezolvi pe toate, căi pe care fiecare le lua cum și cât putea mai bine. Nu descriu asta, ca să mă fălesc că am rezistat unui comunism al ispitelor de tot felul, unei epoci a lipsurilor, unei bronșite fără medic și medicamente căci poate nu am rezistat total și, și nu m-am împotrivit cum și cât mi-aș fi dorit iar dacă am făcut-o, a fost în limitele unui normal al acelor timpuri. Normalitatea era necontrolată și fără dizidență, așa cum îmi venea la îndemână. E un model oarecare de a îmbrăca povestea mea despre divinitate. Voiam să-ți spun cum l-am “depistat” pe Dumnezeu și cum am început să cred, în toată această conjunctură comunistă, pentru că de multe ori după, m-a frământat care a fost rostul trecerii mele prin acel timp și mai ales prin acel loc.

 

Imaginează-ți amurgul. Amurg de Bărăgan nesfârșit. Cu orizont neclar și cu aer de nerespirat. Fiecare pas, stârnea praful fin ce te-ngropa până la glezne. În jur parcele plantate cu legume, cât vezi cu ochii. Aliniate, au frumusețea lor mai ales când se încarcă cu flori iar când sunt rodnice simți în fiecare plantă înglobată sudoare de om și muncă grea. Aruncând privirea roată, singurul obstacol mai mare de o juma' de metru eram doar eu. Povestea chiar așa începe, cu acest tablou minimalist. Spații mari de un verde divers și-un drum lung nisipiu, singuratic cu o singură, îndepărtată siluetă, mergând. În jur nici țipenie de om sau animal. Sus, nori plini, urâți, răi, încărcați de griuri suprapuse, urmau același drum ca și mine. Grăbeam. Spre sat. Spre un pod suspendat, crăcănat și știrb ce mi-ar fi adus în sfârșit un prim adăpost. A început ploaia. Izbăvitoare la început prin eliberarea presiunii. Picăturile potoleau valurile de praf. Apoi ploaia a devenit intensă. Și dintr-o dată rapace, învăluitoare și totală, cu acea perdea ca de fum, chiar în momentul când mă descălțam și intram pe islazul vecin, cu sandalele în mână.

 

Scăldată în ploaia caldă, cu picioarele goale, udă până la piele, mergeam atent prin iarba bogată și înțepătoare. Din pășune se degajau mirosuri de animale, balegă și flori de scaieți. Sunt senzații de la începutul lumii, când ai putea să-ți desfaci larg mâinile iar sufletul însetat, începe să danseze eliberat și curățat de toate. Ca într-un ritual. Și din nou am simțit că eram cel mai înalt obstacol mișcător, al sutelor de hectare. Dar starea mea devenise pur extatică și-i simțeam vigoarea, puterea, mă îmbăiam în fecunditatea ploii și da, aveam sentimentul de stăpân al pământului acela. Îmi stăruie în nări neuitat, amestecul de ploaie, iarbă și balegă al imașului. Iar senzația tălpilor legate de pământul ce absorbea apa însetat, o am și acum când o pun în cuvinte, cu furnicături.

Și atunci au început fulgerele și tunetele. Multe. Aproape. Din ce în ce mai aproape. Și nu sunetul sau lumina lor mi le amintesc ci liniștea dintre ele. Zgomotul perdelei de ploaie, în liniștea dintre tunete. Și din eu, cea puternică, o eu revenită la starea de fărâmă mișcătoare ce începe să iuțească pasul. panicată. Ei bine unul din fulgere, a coborât pe islaz, în fața mea. Nu am înțeles niciodată de ce nu eu am fost ținta? Nu știu care a fost distanța între mine și fulger. Ceea ce am văzut a fost coloana enormă de lumină care se lungea mai aproape, să mă ajungă. Ca un rău care nu are unda necesară și se oprește la limită. Lumina fulgerului ”mi-a ars ochii”. Tălpile mele au simțit pământul cum l-a supt. Corpul a preluat frământările și tremurul. Cutremurat, aerul a primit alt miros. Electricitatea m-a înconjurat și parcă o respiram. O încorporam. Imaginea mea în apropierea marii coloane de lumină frântă, e încă reală. Ca și când dacă aș fi întins doar mâna, l-aș fi atins. L-aș fi putut îmbrățișa. Desigur nu e așa, e evident. Dar am fost atât de aproape cât să simt tot și să rămân teafără. Emoțiile mele devin proaspete de fiecare dată când îmi aduc aminte că instinctiv am ridicat mâna să “mângâi” acel fulger. Să mi-l însușesc, îmbrățișându-l, să aparțin lui și de atunci încolo să ne aparținem. Întotdeauna în amintiri, imaginea mea e luată din afară-mi. Într-o duplicitate. Eu continuând să merg, alert, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat; și aceiași eu, țintuită locului, îmbrățișând coloana fulgerului care unește cerul, cu pământul, prin mine. Sufletul meu a rămas zile întregi mut, nu de întâmplarea în sine care în mod real ar fi trebuit să îmi cuibărească în miner o frică bolnavă și să îmi dea o stare de căință sau exaltare. Sufletul meu a rămas mut de uimirea unei atât de multe lumini pe care eu o găzduisem în mine, de senzațiile și mirosurile nebănuit atrăgătoare. A fost momentul meu, de simplă certitudine și mult mai târziu am înțeles că există miresme și semne ale Divinului tot timpul lângă noi. Doar că trebuie să îți deschizi simțurile ca să le percepi și un mic efort ca să le încorporezi. Și nu numai în momentele de puternică trăire. Și numai în momentele de puternică meditație. Și nu numai în momentele de puternică rugăciune. Uimirea asta mă urmărește de atunci. 

 

Și cine știe, poate de la asta mi s-a tras că am înțeles că oricâtă cloacă e în jurul meu, oamenii toți, au sâmburele divinului în interior și că oricât ar greși ei de grav, e numai omenescul. Și acolo, și de atunci încoace, mi s-au înfiripat gânduri de o atare frumusețe și lumină pe care le îmbrățișez cu nesaț căci mi se par că fac legătura între cer și pământ și am înțeles ce este de fapt, șansa. Și de ce, tot ceea ce e latent în tine trebuie scos la iveală.

 

 

.