Despre legături

Dobbiamo essere grati alle persone che ci rendono felici, sono gli affascinanti giardinieri che rendono la nostra anima un fiore....( Marcel Proust )

Deveniseră prieteni cu mine, fără să le pese că sunt un simplu grădinar.

Erau prietenii mei, fără să le pese că sunt femeie, fără să judece anii mei, fără să aibă pretenții că suntem din caste diferite sau chiar din orașe diferite sau chiar din țări diferite; că aveam situați sociale diverse și drumuri care normal nu ni s-ar fi putut încrucișa. Ne-a legat viața. Cu unii mai mult, cu alții mai puțin fără ca această cuantificare să aibă vre-un rol în adâncimea relațiilor noastre.

 Întâmplările’s grele și evenimentele deveneau în cele din urmă fericite. Simțeam că viața ne făcuse “frați de cruce”, picurând unul deasupra altuia, pic, pic, sângele sufletelor noastre, gândurile și emoții noastre numa’ ca temeiul de “frăție” să rămână pururi tânăr.

Apoi, nu se știe din ce întâmplări, de fiecare dată altele, ei, au plecat în cele 4 colțuri ale zării. Unii pentru totdeauna. Unii temporar. La început, eram uimită. Cât de mulți plecau! Parcă se făcuse un vid în jurul meu. Cum se îndepărtau... 
M-a cuprins disperarea, mai apoi! 

Mi se împuținau prieteni văzând cu ochii... Întindeam de legăturile noastre reciproce, de întâmplările adunate. Țineam la povestiri, curgeau scrisorile, telefoanele, emailuri, revederile, promisiunile. 

Știu acum, că sufletele noastre au rămas împreunate fiind ele împresurate de adevăruri adânci, de gânduri grele și pline de mustul fertilului, chiar dacă nu mai știm unul de altul decât la câțiva ani odată. Știu că sufletul nostru nu a împietrit. Asta e un lucru bun, trăinicia asta mi-a demonstrat ca îmi alesesem bine prietenii ...

Când plecau, aveam obiceiul ultim, să le întind în dar o floare. Un “fel de floare” din grădina inimii mele. O floare nemaivăzută. Închipuită. Cu o rădăcină comună, dar care exista pentru amândoi; prinzând rădăcină undeva în divinul cu care ne legasem. Când floarea noastră înflorea, prin ea eram alături de acel prieten. Pe o lungime de undă, unde nu exista nici distanță, nici timp în stare să despartă, căci divinitățile pe care se întemeiază unitatea noastră nu se poticnesc în fața zidurilor sau a mărilor sau a țărmurilor. Sau a uitării. Iar când ne revedeam primul, dar chiar primul lucru pe care ni-l povesteam în imaginația noastră, plini de mândrie, era despre floarea aceea. Și așa își aduceau aminte că eu eram grădinar. Floarea mea trăia, alături de fiecare din prietenii mei. Nu, nu mă hrănesc din amintiri doar  uneori o mai punctez când îmi clătesc inima și mintea.

Iar acum? Nu mai știu pe unde-mi sunt marginile acelei grădinii a mea în care surprind neîncetat o nouă tranșă de boboci. Niciodată prea mulți.