Vântul poartă

     Sunt oameni care adună de pun totul în biblioteca memoriei. Ce bibliotecă frumoasă! Prea multe cărți de citit totuși și apoi prea întuneric să se deslușească ceva prin toate cotloanele celea înghesuite. Așa că ei rămân doar să le răsfoiască și da, uneori să le mai șteargă de praf. Cică le-ar fi frică să-și deschidă ferestrele. Larg. Chipurile, cred ei, s-ar face curent.

  
   Mă dor a înțelegere, cei care își închid inimile din cauza tragediilor vieții dar le zâmbesc amarnic, a neputință, acelora care nu își deschid din când în când, măcar obloanele inimii. Pentru că doar din afară, și doar uneori, vântul poartă fiori de dor, cu miros de uman.