Nu te supăra, frate! versiunea din antichitate

 

În sec al XIII-lea e.n., un poet indian și sfântul Gyandev au creat un joc pentru copii numit ”Moksha Patam”. Britanicii au numit jocul ”Șerpii și scările” în loc să păstreze originalul Moksha Patam.

 

Inițial, jocul a fost folosit ca parte a instruirii morale pentru copii. Pătrățele în care pornesc scările trebuiau fiecare să reprezinte o virtute, iar cele care adăpostesc capul unui șarpe trebuiau să stea odată pentru un lucru care era reprezentat cva ”rău”. Șerpii depășeau numeric scările în jocul original hindus. 

 

Jocul a fost adus și în Anglia de conducătorii coloniali din ultima parte a secolului al XIX-lea e.n. cu unele modificări: În cea originală, era o „tablă de joc de o sută de pătrate” unde pătratul 12 era credința, al 51-lea pătrat era încredere, al 57-lea pătrat era generozitatea, al 76-lea pătrat era cunoașterea, iar al 78-lea pătrat era ascetismul. Acestea erau zonele unde se găseau scările și te puteai deplasa mai repede. Pătratul 41 era pentru neascultare, al 44-lea pătrat pentru aroganță, al 49-lea pătrat pentru vulgaritate, al 52-lea pătrat pentru furt, al 58-lea pătrat pentru minciună, al 62-lea pătrat pentru beție, al 69-lea pătrat pentru datorie neîmplinită, al 84-lea pătrat pentru furie, al 92-lea pătrat pentru lăcomie, al 95-lea pătrat pentru mândrie, al 73-lea pătrat pentru crimă și al 99-lea pătrat pentru pofte nemăsurate. Acestea erau pătrățelele unde șarpele te aștepta cu gura deschisă și stăteai un rând fără să participi la joc. Pătratul 100 și finalul jocului reprezenta Nirvana sau Moksha. 

Vârfurile fiecărei scări descriu un Dumnezeu sau unul dintre diversele ceruri (Kailash, Vaikunth, Brahmalok) și așa mai departe. Pe măsură ce jocul progresa, diverse acțiuni trebuiau să te ducă în sus și în jos pe tablă ca și în viață. Jocul a fost interpretat și folosit ca un instrument de predare a efectelor faptelor bune împotriva celor rele.

 

Jocul era popular în India antică unde era o bătălie între karma și kama adică dorință și destin și unde detinul trebuia să învingă. 

 

Un alt joc asemănător era Pachisi, care se concentrat asupra vieții ca un amestec de îndemânare și noroc. Idealurile fundamentale ale jocului au inspirat și versiune introdusă în Anglia victoriană în 1892.

 

. 

Karate și diete!

 

În Grecia antică carobul/roșcovul (Ceratonia siligua) semințele din păstăile copacului din familia Leguminoaselor se foloseau pentru măsurarea greutății metalelor prețioase pentru că descoperiseră ei, ele au mereu aceeași greutate (aproximativ 0,20 g). Așa că un carat înseamnă 0,2 g chiar și azi.

 

În negocierile lor cu negustorii și marinarii greci, arabii au auzit numele acestor semințe keration (semințe de roșcove) și le-au transformat în arhicunoscutul cuvânt karat = caratele de aur. Așa s-a răspândit unitatea de măsură a metalelor prețioase: keration, q īrā ṭ numele arab, ”carato” (italian), apoi ”carat” în franceză...

 

Desigur noi cunoaștem mai mult utilizarea păstăilor în alimentație și industria dulciurilor vegane unde pe primul loc sunt ciocolata de karob și substanța solubilă folosită ca înlocuitor de cafea. Dar medicinal se folosește și ”guma de caruba”. Datorită mucilagiilor conținute, aceasta formează un gel vâscos antidiareic și care întârzie absorbția lipidelor și glucidelor așa că este un adjuvant în curele de slăbire.

 

. 

Cum a fost documentată apariția unui nou soi de mere.Golden Delicious

 

Acum toată lumea mănâncă merele Golden dar la vremea descoperii lui a fost o oportunitate de afacere incredibilă.

 

Povestea acestui soi începe în anul 1891, undeva într-o fermă din Virginia (SUA), unde în livada familie, aceștia au descoperit un pomișor (o clonă naturală) care avea probabil descendența încrucișărilor dintre cele 2 soiuri cultivate de ei în livadă: Grimes Golden și Golden Reinette. 

 

Pomișorul este găsit de băiatul de 15 ani al familiei, care mergea frecvent în livadă să cosească fânul.

 

Până în 1912 familia a obținut 4 pomișori care rodeau din semințele primului, fructele fiind folosite doar pentru consumul propriu. Urmașii primilor proprietari ai fermei, trimit o lădiță de fructe spre ”inspecție” în mai multe locuri/depozite unde se distribuiau merele atunci iar fructele primesc aprecieri excelente pentru pulpa fină, savoare, culoare crocantețea și mai ales pentru faptul că era un măr ideal pentru păstrare, depășind cu mult alte soiuri (cca. 5 luni după recoltare).

 

Imediat Paul Stark (compania Stark Brothers de mai târziu) pleacă într-o călătorie de peste 1000 de kilometrii, cumpără drepturile asupra pomului original, și întreaga livadă de 900 mp., cu o sumă enormă de 5000 dolari. Mărul ”Stark Delicious” cum îl numiseră proprietarii primește un nou nume comercial ”Golden Delicious” și începe să se bucurie de o răspândire națională și internațională acum fiind al doilea cel mai consumat măr din lume. 

 

Fotografia 1 arată pomul inițial după cumpărarea fermei de către Stark. Acesta a construit o ”cușcă de sârmă înaltă cât două etaje pentru a-l proteja de hoți și vandalism și a pus paznici să-l păzească zi și noapte. Pomul a fost asigurat cu suma de 50 000 dolari. Toate acestea măsuri i-au făcut o publicitate imensă astfel încât în 1921 merele se vindeau la bucată costând 50 de cenți bucata. Pomul a trăit 50 de ani. Începând cu anul 1950 , în regiune , la ferma Mullins se face un târg agricol dedicat mărului. Iar în 1995 a fost declarat ”fructul statului Virginia

”..

 

.

sursa https://theclio.com/entry/43404?fbclid=IwY2xjawNJmAtleHRuA2FlbQIxMABicmlkETAzVDkxc3ZmTktQMGN0M1hBAR4fR0WpbLsVP7Rw4LwplxOg4-3-MeW1UN7EuEXuy__9u9M9Mxcn5xnPARu4Zw_aem_C5QbqW89PZxkYq4LYB9Z9g

Landoul

Aici în foto eram cu două dintre multele mele păpuși, ”cea de la Paris” care de fapt venea din Praga, având trusouri și căruț și biberon și cea autohtonă, care ”clipea„ (1966)
 

Legăturile mele cu bulevardul au început din primele zile de viață când mergeam cu căruciorul (landoul) pe acolo. Trotuarele erau asfaltate dar străzile erau doar pietruite (piatră cubică) iar landoul (un cărucior care mai plimbase încă cel puțin 2 - 3 verișori) avea o roată care scârțâia și-și pierdea cauciucul așa că la traversarea străzilor mari trebuia ajustată. Dar modelul era rar, știu asta pentru că după ce l-am (re)găsit în magazia cu lucruri vechi, l-am folosit să-mi plimb păpușile. Era din lemn, vopsit în alb și avea un acoperământ din lemn care se trăgea/închidea ca un fel de jaluzea. O jaluzea de cărucior. Avea și geamuri laterale un fel de hublouri ca la avion. Geamurile erau din sticlă. Trusoul de bebeluș era din mătase matlasată și brodată (evident roz sau bleu ca să se știe sexul copilului fără să te încurci sau să pui întrebări jenante) și da pe vremea aceea erau scutece care te strângeau ca pe o franzelă pentru că nu se inventaseră pampers-ii. După păpușile mele am plimbat acolo cățelul. Nu îmi pot imagina de ce bietul de el stătea vara să-l giugiulesc și să-l înfășor într-o plăpumioară matlasată. Fratele meu a beneficiat de un cărucior modernizat, nou, mai aproape de modele de azi dar enorm pe care eu, deja având 10 ani îl manevram greu. Știți ce defect a căpătat și căruciorul cel nou? Exact, cum v-ați închipuit, avea probleme la o roată și scârțâia pe străzile încă neasfaltate.

Când primisem prima păpușă era anexată ei și un cărucior pe măsură. Din pânză portocalie dungată, acesta, parcă era un minișezlong care ce să vezi, avea același defect precum landoul meu la roată și încercam să nu-mi zdruncin prea rău păpușa, primită și ea la mâna a doua.

Dar în clasa I - a apărut ca premiu o păpușă mult mai mare, fabricată la Arădeanca care venise la noi cu numele de Ludmila dar căreia îi schimbasem numele în Iarina după cel al unei prințese din cărțile de povești. Acum de hatârul acestor amintiri, am adăugat și o poză cu păpușile, se vede clar pe care o îndrăgesc eu cel mai mult, așa-i?

Pe bulevard se făcea cel puțin o tură. Două ronduri dus, două ronduri întors. Și până de curând, de când fac mai des acest traseu mi-l imaginam interminabil dar bietul traseu nu are mai mult de 800 de pași între ronduri. Ei bine dus întors asta însemnă cam un kilometru și un pic.

Ei bine destul de des bunicul mă lua de mână și evada(m) la terasele bulevardiere cu ideea că mă plimbă pe mine. Amândoi eram mulțumiți. Eu pentru că primeam ciocolată ”Pitic” și pentru că mă jucam cu castane aducându-i acasă și bunicii o rezervă bună de bile maronii pe care le tăia și punea în gaz iar el, bunicul pentru că dezbătea aprins diverse subiecte ardente. Pfii, toată copilăria am fost ”unsă cu ”gazul” ciudat mirositor, umplut cu castane, de la zgaibele la genunchi până la orice durere adevărată sau închipuită.

Terasele unde poposeam, câte una la fiecare rond se numeau ”grădini de vară” și erau alintate ”grădinițe” sporind confuzia cu grădinița pentru copii.
.

Corbezzo arborele de căpșuni

                     

Dintre plantele comestibile pe cale de dispariție este și corbezzo (așa numitul arborele de căpșuni).

Virgiliu vorbește în Eneida despre moartea lui Pallas și că trupul său a fost trimis acasă pe ramurile arbustului, în semn de respect.

În zona mediteraneană să mai găsesc grădini care au acest arbust, odiioară comun pe întreaga costă a muntelui Muntele Conero (Italia), al cărui nume derivă din grecescul κόμαρος (komaròs) și indică arborele de căpșune care este odinoară atât de comun versanțiilor. În zonă proprietarii folosesc încă fructele pentru un dulce tradițional și mai ales pentru lichiorurile tradiționale.

În același pom găsim flori și fructe coapte în același timp, datorită ciclului particular de maturare ( vezi foto de sus). Și asta pentru că planta înflorește în perioada de coacere a fructelor produse de înflorirea anului precedent. Datorită prezenței simultane a roșului fructelor, a albului florilor și a verdelui frunzelor, adică a culorilor drapelului italian, arborele de căpșun a fost considerat unul dintre simbolurile naționale italiene.

Fiind un arbust decorativ foarte apreciat îl găsim în toată zona Greciei și Italiei, Africii de Nord Portugalia dar și în Irlanda. Este o plantă heliofilă, xerofită, cu frunze sclerofile. Adică o plantă iubitoare de soare, ce se pretează pe soluri aride chiar deșertice și are frunze dure și lucioase.

În 28 octombrie în timpul unei sărbători italiene creștine suprapuse pe un ritual bahic se culeg fructele de corbezzo. Potrivit tradiției, consumul de cantități mari de fructe produce o ușoară senzație de beție. Din acest motiv, în antichitate, această plantă era consacrată lui Dionysos/Bacchus. Așa că produsele fermentate din aceste fructe sunt mereu făcute pe cale artizanală.

Mierea din florile copacului este foarte apreciată, este ultima miere a anului respectiv înainte ca albinele să se retragă în stupi. Florile apar în luna noiembrie, lună cu prea puțină hrană pentru albine. Mierea e un pic amăruie dar foarte parfumată.

Cândva în secolul III grecii au fost bătută o monedă reprezentând acest arbore (ankona) iar copăcelul face parte din stema Madridului și a Anconei.
                                                                                      Arborele este menționat de poetul roman Ovidiu, în Cartea I: 89–112 „Epoca de aur” din Metamorfozele sale: „Mulțumindu-se cu hrană care creștea fără cultivare, au adunat căpșuni de munte și fructele căpșunului, cireșe sălbatice, mure agățate de mărăcinii rezistenți și ghinde căzute din stejarul întins al lui Jupiter.”

Numele promontoriului italian Muntele Conero, situat direct la sud de portul Ancona de la Marea Adriatică, derivă din numele grecesc κόμαρος (komaròs) care indică căpșunul care este comun pe versanții muntelui. Muntele Conero, singurul punct înalt de coastă de pe Marea Adriatică între Trieste și masivul Gargano din regiunea Apulia, a ajutat navigatorii să navigheze pe Marea Adriatică încă din cele mai vechi timpuri.

Căpșunul (în italiană: corbezzolo [korˈbettsolo]) a început să fie considerat unul dintre simbolurile naționale ale Italiei în secolul al XIX-lea, în timpul unificării italiene, deoarece, prin culorile sale de toamnă, amintește de steagul Italiei (verde pentru frunzele sale, alb pentru florile sale și roșu pentru fructele sale de pădure).

Din acest motiv, poetul Giovanni Pascoli a dedicat o poezie căpșunului arboricol. El face referire la pasajul din Eneida în care Pallas, ucis de Turnus, era pus pe ramurile copacului. 

Giovanni Pascoli, o figură emblematică a literaturii italiene de la sfârșitul secolului al XIX-lea alături de Gabriele D'Annunzio, a fost unul dintre cei mai mari poeți decadenți italieni.

(în italiană) 

O verde albero italico, il tuo maggio 
è nella bruma: s'anche tutto muora, 
tu il giovanile gonfalon selvaggio 
spieghi alla bora

O, copac verde italian, luna mai 
este în ceață: dacă totul moare, 
tu, steagul sălbatic și tânăr 
să te desfășori către vântul nordic...

 

 https://en.wikipedia.org/wiki/Arbutus_unedo?fbclid=IwY2xjawNHA-lleHRuA2FlbQIxMABicmlkETA1N0ZPTnpmUFZWUnNPaTRxAR7CFxzgjDWT4wfhj_RYRsL0sBMA34FW9hm3U9wZv9Fd-I8A1RN-iAC6LypvSA_aem_P0CnaqpgKmx6ymn1a4Rbyw

 

Ai privirea ca de vacă!!! Adică semeni cu o zeiță!

 Una dintre cele mai frumoase metafore ale antichității pe care ne chinuim să le înțelegem azi era legată de ochii calzi, mari, feminini, cu gene dese, privire inocentă,  căprui. Privirea, intensă, tăcută, atotștiutoare, protectoare, învăluitoare a fost mereu asociată cu marea Zeiță Hera, Protectoarea cea care avea simbol o vacă sfântă (legat de statului maternității și al fertilității) .  ”Zeița ochilor bovini”, o descrie Homer, în Iliada. Adică în antichitate era un mare compliment dacă primeai așa cuvinte frumoase de la cineva care te plăcea: ”ce frumoasă ești, ai ochii ca de vacă!”

Există o glumă, chiar caricaturi (acum nu le-am găsit) care spun că mitologia greacă se bazează cam  90 % pe îndrăgostelile și adulterul lui Zeul. Cam toate legendele pornesc de la faptul că Marele Zeu se îndrăgostea repetat și seducea zeițe și muritoare fără număr. Dacă vom accesa legendele olimpice vom descoperi că ”normalitatea” era ca Zeus să înșele și la fel de normal ca Hera să fie geloasă, răzbunătoare, rea. Ea,  afla mereu, cam târziu de obicei, după ce apărea și câte un copil, erou, muritor sau nu. Unele reprezentări și poeme vorbesc de privirea magică a Herei. Privirea Atotștiutoare. În toată mitologia cam toți zeii  ” mai călcau strâmb”, mai aveau câte un  copil cu altcineva, doar Hera, a  avut statutul de soție fidelă.  Ideea că ea l-a înșelat pe Zeus, din răzbunare” cu Hades, ține de fapt de rigorile din templele Zeiței care avea ritualuri legate de anotimpurile viilor și anotimpurile morților (iarna), ritualuri care făceau trecerea de la iarnă (Hades) la primăvară (Hera).

Hera, era fiica lui Cronos și a zeiței Rhea. Era sora geamănă și soția lui Zeus. Mama sa, Rhea/Gea/Pământul, a fost o titană (oare se poate zice și la feminin?) numită în toate miturile ca „mamă a Zeilor”. Rhea poseda atribute divine tipice, cum ar fi nemurirea, tinerețea veșnică, sănătatea perfectă și puterea supraomenească, împreună cu capacitatea de a induce serenitate și de a oferi vindecare mentală. ”Crizele de nebunie” transmise de zei erau foarte comune pe atunci și justificau violențele și crimele imposibil de înțeles, probabil provenite din exces de furie, gelozie sau neputință, ... Toate aceste atribute divine le-a transmis copiilor săi: olimpienii. Ca titan, Gea/Rhea stăpânea, de asemenea, o energie imensă (de asta se folosește și azi termenul ”titanic”) și o formă divină capabilă să rănească ființele inferioare. În plus, miturile o asociază cu fertilitatea, maternitatea, persuasiunea și chiar profeția, iar în unele versiuni, putea controla elementele sau reînvia morții. Toată acestă forță primordială s-a împărțit între cei 6 zei principali. Rhea, cu soțul ei, Cronos (Timpul) a fost mama lui Zeus, Hestia, Hera, Hades, Poseidon și Demeter. Frumos din partea grecilor că au dorit să existe 3 zei și 3 zeițe primordiale, respectând principiul dualismului. Au făcut-o pentru echilibrarea lumii. Chiar dacă lumea era cea a miturilor. Povestea spune că după ce Cronos l-a răsturnat pe tatăl său, Uranus (Universul), de la conducerea lumii, acesta l-a blestemat și ultimele sale cuvinte pe ”patul de moarte” l-au prevenit spunându-i că și el, Cronos v-a păți la fel: va fi îndepărtat de la șefia lumii de fiul său. Speriat de profeție, Cronos și-a închis unchii - pe titani - sub pământ și și-a înghițit copiii imediat la naștere. Dar profeția, ursita se pare că e mai tare ca timpul, ea se va împlini. Rhea, devastată de această decizie, hotărăște să-și păcălească soțul. I-a trebuit mult să își transforme durerea în răzbunare. Vă dați seama ce comunicare proastă aveau cei doi? După nașterea a 5 copii din cei 6, apare mezinul, Zeus. Și atunci Rhea pune piciorul în prag. Mai târziu, mitologia a avut o serie de probleme, din care s-au născut tot atâtea legende, ca să explice de ce Zeus, cel mai mic dintre feciorii divini, a luat conducerea Olimp-ului și nu s-a păstrat legea în vigoare atunci ca domnia să revină primului născut, băiat. Cei 6 zei au preluat conducerea Pământului, a lumii viilor și a lumii morților. S-au cocoțat undeva ”în ceruri” pe Olimp și de acolo conduceau lumea. Grecii l-au înzestrat pe Zeus cu puterea aruncării fulgerelor, asta fiind cea mai tare ”armă mortală” de pe Pământ. Asta credeau cei din antichitate.  Zeus, zeul cerului, al tunetelor, al ploilor, al furtunilor,  este mai presus de timp/Cronos căci furtunile și fulgerele sunt mereu ”deasupra timpului”. Ploile lui Zeus sunt cele care reanimă natura și asigură funcționarea sistematică a sezoanelor și anotimpurilor.

 

Dar să ne întoarcem la Rhea care i-a dat lui Cronos să înghită o piatră învelită în scutece în loc de prunc nou născut și pe bebelușul Zeus, l-a trimis și l-a ascuns la o familie de muritori, undeva în Creta. De aceea, pământul cretan a devenit ”binecuvântat” în imaginația grecilor. Zeus, crește ca Făt Frumos, într-un an cât alții în zece, are o grămadă de aventuri chiar din leagăn iar când el devine adult, câțiva ani mai târziu, Rhea îl ”otrăvește” pe Cronos. Mai bine zis îi dă un fel de vomitiv. Îți trebuie multă imaginație să înțelegi unde avea ”timpul” stomacul sau cum își imaginau oamenii prefigurarea forțelor ancestrale sub forme umane. De aceea eu mă bucur când mai dau peste câte o pictură renascentistă care explică legendele Olimpului. Datorită poțiunii, Cronos a vomat/vărsat piatra înșelătoare și apoi pe fiecare dintre copiii săi care deja ajunseseră la maturitate. Împreună, reuniți sub conducerea lui Zeus care deja știa treburile de pe afară, zeii frați s-au unit și au luptat împotriva lui Cronos și a Titanilor, până când în cele din urmă Olimpienii au devenit victorioși. Concluzia? Doar Zeus cu puterea lui magică are capacitatea de a ține piept Timpului (Crosnos) și elementelor naturii (titanii).

  

Zeii înghițiți de Cronos (timpul) reprezentau și erau anotimpurile sau sezoanele. În Grecia Arhaică, Poseidon, ca zeu al apelor, reprezintă sezonul inundațiilor după încetarea iernii, Hera, ca zeiță a familiei, reprezenta sezonul venirii primăverii, Demetra, care era zeița agriculturii, reprezenta sezonul recoltelor, Hestia, care avea ca simbol vatra, reprezenta sezonul adăpostirii familiei la vatră odată cu venirea frigului toamnei, iar Hades, stăpânul infernului, reprezenta sezonul frigului - mijlocul iernii.

 

”Scuiparea/voma zeilor indică reluarea ciclului sezoanelor, un ciclu natural esențial pentru agricultori: nașterea/primăvara, înflorirea/vara, recoltarea, degradarea/toamna și moartea naturii/iarna, urmată de renaștere și reluarea ciclului de la capăt.

 

Hera, per total, s-a ales și a căpătat un rol ingrat în mitologie. Asta acum după 2000 de ani de glume. Lucrurile stăteau cu totul altfel în antichitate. Ea devine a treia soție a lui Zeus, după Metis (Zeița Înțelepciunii) și Themis (Zeița Dreptății). Se spune că Zeus s-a căsătorit cu ea din dragoste și îi făcea mereu poftele, fără prea multe obiecții. ”Hera”, acest nume reprezintă o alegorie arătându-i statutul ei înalt de soție a Zeului Suprem. Era respectată și temută de muritori. Era adulată și avea foarte multe temple și ”crânguri sacre”. N-a călcat strâmb niciodată și de la această atitudine unde infidelitățile lui Zeus erau văzute ca ”normalități” s-a modelat atitudinea care persistă și azi față de ”nevastă” versus ”amantă”. Au trecut peste 2000 de ani și această atitudine este încă prezentă și promovată ca parte din înțelegerea a ceea ce înseamnă familia și rolul matroanei în gestionarea treburilor din cămin. Prin comportamentul ei a oferit modelul și statutul special de matroană a casei, fiind protectoare a căminului și a femeilor măritate. Ea apare reprezentată cu un sceptru. Sceptrul care reprezintă statutul dar nu-i acordă puterea. La fel ca în familia antică. Ei bine, dar și grecii și romanii chiar au iubit-o! Rămâne una dintre cele mai importante zeități, având patronajul căsătoriei și al nașterii, și fiind considerată suverana Olimp-ului.

Oare atitudinea ei din toate legendele i s-au tras din problemele cu tatăl ei? Așa ar zice psihoterapeuții acum. Abia născută, a fost înghițită cu brutalitate de Cronos. A crescut acolo în întunericul atemporal alături de frații săi. După aceea a fost crescută, izolată, la capătul lumii, în casa lui Oceanos, lângă cele 50 de fiice ale acestuia și a zeiței Tethis iar apoi a stat retrasă în Grădina Hesperidelor cea de la capătul lumii până s-a măritat cu Zeus și a locuit în Olimp. Șmecher Zeus, nu voia ca ea să se vadă și cu alți zei. Se și spune că Zeus a iubit-o în secret pe Hera din momentul când a văzut-o dar, așa cum li se întâmpla adesea ”tinerilor”, nu a știut cum să-i declare dragostea. I-au mai trebuit două căsătorii ca să prindă curaj.

Ea a fost zeița căsătoriei și a fidelității conjugale. Nu-i așa că e interesant cum legat de ceea ce credem noi că este virtutea, adică ceva demn de urmat, și specific pentru infidelitate, accentul vinovăției s-a pus nu pe cel infidel, adică pe Zeus ci pe cea păcălită, adică o Hera geloasă și trădată. Lui i se iertau greșelile, ea era urmărită să nu se răzbune prea mult.

 
Dacă ne gândim serios mitologia e plină de povești despre lupta sa continuă pentru a-și păstra statutul. Azi, mai important decât liniștea și fertilitatea căminului și armonia în familie, au apărut legendele și anecdotele legate de gelozia ei, fie față de alte zeițe, fie de numeroase muritoare. Zeus, rămâne făcătorul (la propriu) de eroi, bărbatul suprem, cel mai bun exemplu pentru conducători! Dar temple ei împânzesc locurile urbane și prin monumentele de la răscruci ajunge în umilele zone rurale. Fiecare familie o proslăvea. Fiecare naștere era sub ocrotirea ei. Hera era adorată nu numai ca soție fidelă dar și ca și continuatoare de neam. Ziua ei era în iunie. Vaca (sacră) și păunul erau simbolurile Zeiței. Vaca și taurul erau animale valoroase în antichitate. Asigurau supraviețuirea. (Aduceți-vă aminte cum a fost păcălită biata Europa.)

Hera a fost portretizată ca o figură maiestuoasă și solemnă, mereu serioasă, mereu responsabilă, cam rece, pentru că nu-și dezvăluia ușor sentimentele, adesea așezată pe tron în timp ce purta un „polos” drept coroană, un acoperământ cilindric purtat de cele mai importante zeițe ale numeroaselor culturi antice. În mână ține o rodie, simbol al fertilității și morții. Simbolul rodiei era folosit și pentru că evoca asemănarea cu o capsulă de mac (Hera folosea opiaceele ca remediu medical). 

 

Homer e cel care a numit-o ”Zeița ochilor bovini”. Așa o portretiza celebru poet antic, datorită intensității privirii sale regale. Era un compliment imperial, sacru. De aici ideea că soției nu îi scapă nimic și că privirea Herei era peste tot. 

Că era foarte geloasă pe trădările soțului ei, e deja cunoscut. Cel mai mult îl ura pe Heracle/Hercule, fiul ei vitreg, deoarece acesta, muritor fiind era preferatul lui Zeus. Natura umană a eroului a determinat-o pe Hera să urască întreaga omenire. Și toate cele 12 munci ale lui nu au fost doar pentru a cuceri nemurirea arâtându-ți forța și istețimea ci și pentru a o îmbuna pe Hera. Probabil că la nivel mitic era vorba de ura pe care ea o avea împotriva războiului. Familia e mereu distrusă de război chiar dacă dintre membrii ei apar eroi. Per total, Hera rămâne cunoscută ca fiind cea mai răzbunătoare dintre zeități, ea folosea adesea bărbați/soldați ca autori ai voinței sale distructive. Hera își alegea mesagerii-luptători trimițându-le pene de păun, un animal sacru pentru ea. 

 

Templele epocii, construite în două dintre locurile în care cultul său a fost răspândit, insula Samos și Argolis, datează din secolul al VIII-lea î.Hr. și au fost primele exemple ale unui monumental templu grecesc din istorie. În crânguri era plin de vaci și păuni.

 

 Când Zeus nu știa cum să-ți mai salveze salveze copii născuți din numeroasele infidelități, o mai punea pe Rhea să intervină. Așa aceasta și-a salvat nepoții de mânia nevestei/fiicei perpetuu înșelate. Legenda spune că bunica a salvat o grămadă de zeișori la a doua generație. Sigur pe Dionisos, Artemis și Apolo. Până la urmă, Pământul/Rhea le rabdă pe toate.

  

Cum spuneam aveți grijă ce priviri aruncați în jur doamnelor! Încruntați-vă un pic și o să vi se spună că  aveți privirea minunată a Herei, cu ochi frumoși ca ai Herei, precum o vacă.

Asfodelul

 

Arheologie botanică

 

Asfodelul - o plantă foarte veche pe care o întâlnim în flora spontană a cărei cultură este revitalizată pentru noi folosințe.

 

Asfodel, plantă din zona Mediteranei din familia crinilor, cu folosință în bucătărie (tulpini fierte) sau farmaceutic și era (este) considerată (de greci sau în Sardinia) un panaceu universal. Se prepară poțiuni regeneratoare și e considerată ”distilatul morții vii”. 

Se folosește și în prepararea alcoolului, decocturilor împotriva arsurilor.

 

Era plantată în fața caselor. Se spunea că apară familia de ”vrăji negre”. E considerată planta morților, pentru că în legendele grecești, în Împărăția subpământeană erau câmpii întregi de asfodel prin care se plimba Persefone.

 

Este rezistentă la secetă și pentru că tuberculii sunt rezistenți la incendii și foc deschis și la solurile degradate este în acest moment considerată ca un indicator al locurilor poluate. În Sardinia se găsește în zona de mlaștini și mierea de asfodel este foarte căutată iar lăstarii sunt căutați și preparați la fel ca sparanghelul.

 

Și un fragment din textele vechi:

Hades conduce un car aurit condus de patru armăsari negri. Poartă un coif care-l face pe purtător invizibil, dăruit de ciclopi, și un sceptru care poate despărți pământul în două. Cheile lumii de dincolo mai sunt un simbol, deși acestea mai sunt câteodată ținute de ușierul său, Aiacus. Trăiește într-un palat de aur, unde primește morții așezat pe un tron de aur, înconjurat de cei trei judecători ai morților. Poarta către casa lui Hades este păzită de Cerber, câinele cu trei capete. În spatele palatului este o grădină de rodii. Hades mai are o cireadă de vaci negre, pe care păstorul Menoite le mână pe câmpiile de asfodel. Animalele și plantele sacre pentru Hades sunt chiparosul, menta, plopul alb, asfodelul și bufnițele, genul Megascops. Însoțitorii lui Hades sunt adesea personaje legate de lumea de dincolo sau de somn: Ascalafus este un semizeu transformat de Demetra într-o bufniță, Eriniile, judecătorii morților, kerele, Caron, Menoete, Oneiroii, zeii râurilor lumii de dincolo și Tanatos.