luni, 29 ianuarie 2018

Povestitorul

E așa un miracol de se plictisesc ei oamenii când ai în fața ta, atâția alți oameni, atâtea prototipuri, atâtea spectacole ...

Când stau în fața unui om, mie-mi vine să strig fascinant fascinant ...

Suntem într-un înveliș oarecare unde oamenii ies și intră cu privirea-n jos fără să se uite unul la altul și deodată cel din fața ta, oricare-ar fi el, începe să povestească. Și-atunci dispare tot din jur și începe spectacolul! Cu mișcările rare, i se îndreaptă postura, ochii se înnegurează, mâine defilează, doldora ele de gânduri ce trebuie aranjate. Și povestea curge, curge, se face fluviu se ramifică, se face deltă. Și emoțiile o tulbură de zici că e apă mâlă. Brațele desenează încontinuu, explică, corpul se mișcă și te gândești la toată structura asta unde oasele, ele oasele sunt singurele ce nu vor avea umbră vre-odată. Și deodată stai, pentru că ce s-a spus nu e în acord cu tine și te frapează și te zgârie și e de dincolo de experiențele pe care le ai sau o să el ai vre-odată. Dar nu o spui. Ai rupe lanțul cuvintelor. Sau poate că ți se pare rușinos să nu fi avut și tu așa o experiență. Dar în sinea ta e numai mirare. Și semnul acela, cârligul acela de-a mirarea i-l agăți, un semn de întrebare asupra omului din fața ta, și-l legi de el ca un ham. Dar el nu se mișcă. Și te reîntorci să asculți continuarea,  poate mai afli ceva. Și deja povestea lui a luat altă cale, e mai lină și zâmbește cumva cu ochii-n vârful capului, cu ochii, unei aduceri aminte dar n-o spune care și tu te întrebi ce fel de amănunt era acela? De bine? Sau de nespus? Dar vezi că la el s-a făcut senin. Și atunci îndrăznești să mai pui o întrebare. Pentru că te mănâncă curiozitatea pe dinăuntru, dar tu vrei să fi distins și politicos. Și o pui așa pe furiș? Plată. Și atunci el se deschide mai mult. E mai îndrăzneț. Și din calmul acela e ca și cum ai tu ai trece pe un pod de unde vezi, de sus vezi, ei bine că se apropie cascada și-ți vine să țipi: Nu mai continua! Oprește-te! Eu văd, văd deja  că o să fie un sfârșit oribil. Nu vrea să știu ce urmează după ce vei trece de orizontul meu. Pentru că tu deja i-o iei înainte cu gândurile, îi vezi, îi presimți simți durerea spaimei și deja trăiești cum e să fii cu un picior în golul unei prăpăstii și nu mai vrei să experimenteze cineva asta sau să îndurerezi pe altul. Dar nu-l poți opri. El nu vede primejdia. Inerția vă  duce mai departe și vă spală împreună de dureri și crește și probabil crești și tu dar asta nu se vede acum ci mai târziu când te vei elibera de înnăbușite, plânsete neîncepute.

Și acolo, urmează o clipă de tăcere. Și în liniștea aceea adâncă simți răceala tăcerii. E tăcerea mâinii suspendate deasupra pianului, cea care n-a dus mâna până la capăt cea care n-a dus povestea până la capăt, doar e o presupunere ș-atât. 

Te-ai fi gândit  să zici: Dar ce tot spui tu? Tu nu ești așa! Dar de fapt te întrebi? Oare eu ce-aș fi făcut? Aș fi crezut? Sau aș fi căzut, decăzut?  Sau aș fi rezistat?

 Și apoi ți-e frică să te mai uiți spre povestitor singurul care vorbește. Pentru că ști că n-ar vrea să se vadă ce simți? Sau cum simți. Sau cum de te-a ales să-ți spună asta? Și iar  te trezești că ai putea trăi astfel de vieți.  Și povestea se întoarce, o ia pe calea lină, și urcă ușor un munte de amar și indiferență, aceea indiferență  spre lucrurile întâmplate dar care nu-ți mai sunt majore. Și rictusul amărăciunii nu-l mai ai părăsește. Și tu te uiți numai la acel colț de gură. Și la mâini. Și  mâinile îndepărtează totul, vântură  ele să nu mai ajungă la noi mirosul întâmplărilor trecute. Pe care parcă încercă să le uite și să te facă să uiți tot ce s-a zis dar de fapt ele nu te uită pe tine. Și tu încerci să spui, of, cât de puternic te-au făcut toate acestea. Dar nu-i așa. Și iar treci granițele nepermisului și ale ne-experimetatului și nu mai ai ce oglindi dar tocmai asta începe să ți se pară  fabulos. E ca și cum cineva a trecut pe tărâmul tinereții fără bătrânețe  și s-a întors să-ți spună, numai ție să-ți spună, pentru că și tu ai avut curajul să încerci să traversezi astfel de granițe. Iar tu te simți mic în fața lui. Din ce în ce mai mic. Dar nu pentru că tu te micșorezi ci pentru că el  își revendică o umbră foarte mare. Și deodată înțelegi. Îl întrebi de ce nu zboară? Și-ți dai seama că ai pus o întrebare ca nuca-n perete? Pentru că el se scaldă încă-n durerea lui și de asta umbra lui a crescut. Dar nu vede că tot cu durere se hrănește. Doar tu îl privești de undeva de mai jos. Dar tu știi că povestea lui nu mai e o poveste de noapte întunecată ci doar una a dimineții devreme. Când  dârdâi și  când crezi că e cel mai întuneric dar de fapt e un amestec de negură și ceață de la aburii pământului. Și l-ai lua să-l zgâlțâi,  așa la propriu, nu numai cu gândurile dar n-o să o faci niciodată că doar ești politicos, nu? Și pleci. Dar așa o duioșie te prinde din urmă și de ciudă nu te mai uiți la fețele oamenilor ci la spatele lor, pe undeva. Pe acolo unde șifonate, le stau aripile.

.

vineri, 29 decembrie 2017

Singurătate


Zilele astea singurătatea-mi
e atât de aglomerată!
e plină ochi de nostalgie
de dorințe scuturate în vânt
de încercări
de reîncercări 
de șanse pierdute
de promisiuni 
de noduri în gât
de fluturi închiși a penitență în stomac
de prima șansă ca o paradă
de bunul început, ofilit de îndată
de sfârșituri care nu există.

Zilele astea am 
o sigură 
singurătate
tare aglomerată.
O scutur de roade
de umbre și de întuneric
de mușcătura dezamăgirilor 
Și-mi vine să cer daune
la toate ratările:
visătorilor!

Și totuși aș vrea să înțeleg? 
De ce mă doare în așa hal mintea
pentru gândul ăsta năstrușnic ce-mi zice
că-n întunericul acestui întuneric 
există măcar o șansă?

Zilele astea am 
o singură 
singurătate
tare aglomerată.

.

 



Precipitații și alunecări masive


Gânduri ce-mi alunecă fără să vrea spre tine
ca o gâdilătură continuă pe piele
fără capcane, fără complexe,
la fel cum în ochii tăi
doar în ei,
întrevăd infinitul.
O privire ce paradoxal mă separă de neant
iar unora, zău, asta li se pare puțin!

E ciudat dar asta pare cea mai bună parte din mine
în timp ce prostește, cheltuiesc totul pe alte poezii
și pe  alte apusuri.
Gândurile ce alunecă spre tine
pline de fiori
ce se precipită 
în vise.

.

joi, 28 decembrie 2017

Ăștia suntem noi?

De ce știrile negative sunt atât de apreciate în zilele noastre? Bineînțeles, din cauză că aduc audiență. Dar de ce au audiență astfel de informații ? Ne fac cumva mai fericiți, când aflăm problemele altora? Așa suntem noi? Ăștia suntem noi, mai fericiți când auzim de problemele altora?

Dar dacă astfel de știri chiar influențează negativ sănătatea noastră mentală? Ne afectează emoțional și noi tot ne bulucim în fața ecranului? Oare nu ne hrănesc nouă nevoia noastră de a fi agresivi? Oare prin acest lucru nu suntem împiedicați să mai ajunge la creativitatea și la capacitatea de a gândii profund? În acest caz, care ar fi soluția?

vineri, 22 decembrie 2017

Cine ne fură indentitatea?


Foto  din prelegerile dnei Elizabeta Stănciulescu

Vă propun ca azi să aveți o întâlnire cu propriul vostru ”cal troian”.
Să nu-mi ridicați a mirare sprânceana că vezi bine voi nu l-ați avea. Nu-l știți? Nu vi l-ați văzut? Eh înseamnă că a devenit atât de mare și atât de obișnuit în propriul vostru peisaj că nu vedeți cum vă împiedică. Rutina, fricile, iluziile și deziluziile, bârfușoarele invidiile, răutățile mărunte câte și mai câte altele devin o barieră, sau un văl sau cine știe un zid peste care ziceți că n-o să treceți niciodată..
Ciocăniți rogu-vă la ușa calului vostru troian. Vedeți cinstit, voi cu voi cam ce iese de acolo. Și după aia mai vedeți cum stă treaba cu iertarea, bunătatea, filantropia ...
Dacă nu? Știți doar ce vi se întâmplă: război mare și de lungă durată ...

joi, 21 decembrie 2017

Sincronicitatea

Mare lecție a solstițiului. Doar dacă vrei să crești:

Priviți felul prin care ne construim amintirile și percepția și cum vom face sincronizarea între ele. Un pendul pe masă (izolat) este decuplat de celelalte și acționează așa cum a pornit.

Dar un pendul într-un sistem, se sincronizează cu celelalte în cele din urmă formând un sistem unic (datorită cutiilor care vibrează și transmit energia).

Sincronicitatea se aplică și la oameni și cu toate că acest lucru a fost descoperit de Huygens prin sec. 17, unii n-o pricep deloc nici în ziua de azi!

Desigur până la urmă noi decidem ce înseamnă și cu ce, cine, când ne (re-)armonizăm.

Puneți-vă întrebările bune la timp! Care e comunitatea în care voi sunteți deja sincronizați? Ce oferi tu?

https://www.youtube.com/watch?v=W1TMZASCR-I#t=53

luni, 18 decembrie 2017

Lansare la Muzeul de Artă Ploiești


În ultimele 3 zile, am fost împreună cu peste 100 de persoane cu totul și cu totul noi. De-ai noștri vezi bine, ploieșteni verzi!

Aseară, parcă a fost la propria-mi serbare de Crăciun. A plouat toată ziua, era lapoviță și totuși holul Muzeului de Artă a devenit neîncăpător. Cine și-ar fi închipuit, zău? Ca de obicei, am uitat mare parte din text. Dar până la urmă a ieșit totul cum trebuie.

  Ce bucurie că mi-am făcut prieteni noi, că am fost mulți, de toate vârstele, că oamenii sunt interesați să cumpere cărți și să afle povești!!! 

.