vitrina librăriei”Ionescu” ( Hale, Ploiești)

Domnul ”Z” și caisele proaspete

Într-unul din proiectele mele l-am cunoscut pe Zet. Îi spun astfel pentru că nu-l veți descoperi nicicând. El trăiește într-un loc unde oamenii sunt știuți doar după poreclele lor. Porecle primite de mici,  oarecum pornografice. 

L-am cunoscut într-o zi, unde fusese invitat cu mai mulți prieteni la o sală somtoasă de hotel. Eu adusesem de acasă de la Ploiești, caise proaspete de grădină și cafea  de la ”Florescu” marele cafegiu bucureștean.

Zet, avea atunci 38 de ani lucra la o spălătorie auto, mâinile lui erau umflate de la apa rece chiar și vara. Era și a rămas  o fire veselă și este foarte sociabil și încrezător cu toată lumea. L-am întrebat:
 
- Zet îți plac caisele? Nu prea ai mâncat din ele.
 
- Te rog scuză-mă, îmi spuse. Nu, nu-mi plac sunt tari și acre. Cum zici că se numesc?
 
Cu mirare, am aflat eu că nu mai mâncase caise niciodată. Sau nu-și aducea aminte. Nu pentru că ele nu se găsesc, ci pentru că el mănâncă doar  2 feluri de fructe, cele cu care era obișnuit la orfelinat:  vara, banane și iarna, mere. Am descoperit  că fusese unul din copiii care a stat până la 9 ani legat de pat și căruia i se dădea mâncare pasată ca s-o mănânce singur,  să nu se înece. Și da e cam grețos să te uiți și acum, cum mănâncă hulpav și fără să mestece, din farfuria în care își face un terci pasat. Cafeaua mea specială, de  la marele cafegiu din capitală, ei bine nu avea pentru el nici un efect, nici un gust, nici o aromă specială doar că era prea amară. Ar fi aruncat-o dar știa că nu e politicos acolo la hotel așa că a mai adăugat 5 lingurițe de zahăr în ceașcă, și-a dat-o pe gât.
 
Din acel moment a început prietenia mea cu Zet.  De câte ori mergeam în orașul lui, cumva ne vedeam câte un pic. Mă conducea, mergând împreună cu autobuzul doar să mai povestim. Încă se mai legăna în față și-n spate  dacă nu-i puneam întrebări. El niciodată nu se așează pe scaun în mijloacele de transport. Chiar dacă autobuzul era gol. Era gata de fugă, mereu. 

Mi-a zis că plănuia să ajungă la Ploiești și apoi  după ce mă vizita, să vadă muntele. Nu mi-a cerut să-l găzduiesc, ar fi dormit în gară. Cu așa ceva era deja obișnuit. Reținuse dintr-o discuție comună că  muntele e foarte aproape de casa mea. Ar fi fost marea lui aventură, să ia de unul singur trenul direct și să doarmă o noapte în altă parte și apoi să se întoarcă, învingător acasă. Venea la Ploiești să mă vizite pentru că așa se face între prieteni, mi-a zis. De fapt nu prea cunoștea oamenii din alte  orașe. Nu avea rude, prieteni îi socotea pe puțini, dar pe o mulțime de femei bune le striga „mamă”. Universul lui era foarte strâmt. 

Pentru marea aventură a vieții lui, o călătorie cu trenul își strângea bani. Erau bani mulți, după socotelile lui.  Ei bine asta a fost marea mea lecție. Am învățat de la Zet cum se strâng banii pentru ce îți dorești foarte mult. Oare  eu am un obiectiv pe care să-l doresc cu aceiași ardoare ca și el? Cum lua salariul, întâi și-ntâi, punea bani deoparte pentru dorința lui. Apoi, își plătea toate datoriile. Cum își făcea el socotelile din restul acela de câteva sute de lei? Ce-și cumpăra și cât, pentru mine erau lucruri de neînțeles. Dacă nu-i ajungeau banii pentru multele lui dorințe imaginare sau reale nu inversa prioritățile, nu lăsa cheltuielile neplătite ci adăuga bani câștigați separat. Mergea cu ziua pe la ”cocoane” să lucreze în timpul liber. De multe ori era păcălit. La bătut covoare, la șters geamuri mari de vilă și la dat zăpada din căsoaie cu câte 3 mașini în curte, toate însemnau munca trudnică iar ”propetarii” îi dădeau o zeamă chioară și-o pâine și nu primea de multe ori banii făgăduiți. Dar el tot aduna. Pentru un bilet dus-întors până la Ploiești adică 120 de lei i-au trebuit 5 luni de strâns.
 
A trecut un an, încă nu a ajuns la Ploiești. S-a întâmplat ceva care era mai important decât marea lui aventură... A primit permisiunea să facă gratuit un curs de 2 - 3 săptămâni de frizer. Așa că banii pentru tren, drumul la Ploiești, i-a transformat  în cel mai râvnit obiect: primul aparat de tuns. Un chilipir second hand, care cam ciupea așa că proprietarul frizer i l-a vândut imediat. 

Acum Zet, tunde în timpul liber. Tunde și cântă. Cineva a glumit cu el povestindu-i despre ”Bărbierul din Sevilla”  spunându-i că un tuns bun se face doar cu cântec. De fapt Zet doar lălăie pentru că e afon. Cam tare dar e plin de voie bună. Îmi veți spune că n-o să se înghesuie nimeni  la ”frizeria” lui. Cam așa și e. Dar își tunde toți prietenii pe gratis sau pe o Coca -cola. Alteori tunde căței, pe la cucoanele cu vile. Așa se alege cu mușcături zdravene. În prima duminică după ce a luat diploma și își achiziționase aparatul de tuns, a plecat în orășelul apropiat, la Leagănul unde a copilărit el. S-a  dus să-i tundă pe cei de acolo, pe ”frații lui mai mici”. Îmi spunea că ”după revoluție mai primeau haine și mâncare” dar el și-ar fi dorit să  arate fercheș tot timpul iar a fi tuns proaspăt era idealul lui (lor) de a arăta normal. La orfelinat ai 2 variante, zice Zet cu patos: ori tuns chilug (măsura autorităților anti-păduchi) ori ciopârțit urât cu o foarfecă neascuțită.

Când Zet a făcut 40 de ani, am făcut o mare petrecere. Din partea mea, am dus ingrediente și ca un adevărat ”master chef” am făcut tort de biscuiți. În fața ”băieților”, adică a prietenilor lui. Pe al lui Zet mai mare. Celelalte porții, la care au lucrat chiar ei, erau un pic mai mici dar nebănuit de mult de muncite și spectaculoase, pline de nuci, bucăți de ciocolată și stafide. Vă imaginați? Făcute de mâna lor, exact ca în concursurile de la televizor! Apoi le-am împachetat în poleială și folie de plastic. Când au plecat țineau prăjitura în mână la fel ca pe un cofraj cu ouă. Zet ne-a cinstit cu Coca Cola. El nu bea alcool și era terorizat de gândul că ar putea întâlni bețivi. Era de- dreptul înfricoșat de  orice ar putea genera  violență.

Între timp Zet a învățat să-și facă listă de cumpărături, să-și plătească utilitățile, să  meargă la doctor și să-și ia medicamentele de pe  rețetă singur. Știe să gătească ciorbă și macaroane, cartofi prăjiți și ouă.  Mi-a șoptit că a scăpat de niște ”prieteni care se agățau de el în ziua de salariu”; nu mai merge la biserică sâmbătă de sâmbătă să primească pomană, mi-a zis că a lăsat locul altuia. Și a schimbat 3 servicii dar  mâinile îi sunt tot umflate. S-a supărat pe cucoanele rău platnice și acum are o nouă listă de doamne la care deretică. Mai cinstite și mai miloase. Zet în sfârșit la 40 de ani are buletin și știe să-și scrie citeț numele. Își face an de an ziua cu vecini și prietenii și le face cadou câte un tuns. Când află că ajung  pe acolo, mă așteaptă cu o ciocolată mică cu rom pe care nu pot să i-o refuz și nici nu mai vrea să ajungă la Ploiești pentru că a văzut muntele  într-o altă excursie, cu copiii de la Orfelinatul din orășelul vecin. 

Acum vrea să  iasă din țară, să vadă Nisipurile de Aur. Are planuri să își aducă prin contrabandă, vre-un kil de nisip de aur, să-l vândă și să-și facă cu banii, frizerie adevărată.
 
Și chiar în aceste zile, Zet stă să vadă Campionatul Mondial de Fotbal. Nu pentru că ar fi ”fan”, el nu a participat la vre-un sport în viața lui. Dar clienții lui, îi cer tunsori identice cu ale fotbaliștilor. Zet e pe cale să devină un mare hair-stylist, printre ai lui. 

.

 

Din micile izbânzi zilnice - Jurnal de realități personal

Vă spun cu mâna pe inimă, viața mea nu e cea ce vedeți voi acum sau ce vă închipuiți că știți despre mine. Viața mea e, de departe, cu totul altceva! Compusă din prejudecăți ce s-au sedimentat până-n fibra mea cea mai intimă, din frustrările generațiilor de dinaintea mea și pe care mi le-au transmis așa cum se transmit cerceii cu diamante, numai în familie și care îți stabilesc un perimetru decis de familia, sau orașul, sau țara ta, atât cât concep să ni le permită.

 

Viața mea e o trăire acută a înțelegerii finalului, pe care mă fac că n-o văd, în care nu divulg nimic din sentimentele mele, pentru că, da, ”rufele se spală în familie și departe de ochii lumii” dar până acolo e atâta lumină de străbătut încât de multe ori mă simt pierdută. Până la urmă e și o însumarea a micilor plăceri ce le adun în coșuleț la fel ca o Scufiță Roșie și le dau altora pentru că am fost învățată că altfel nu au nici un gust și eu, nu am nici un rost.

 

Viața mea are o istorie aparte de care uimită, am început să fiu conștientă târziu, căci am fost învățați să spunem că dacă rădăcinile nu ni se văd, ele prea puțin contează. Are și o geografie aparte, cu drumuri dese și scurte adunând peste 40 de ani de navetism, cu călătorii întortocheate în interior, cu proiecte mărețe, împlinite, în exterior, cu drumuri atât de departe încât trec peste oceane și peste continente; cu drumuri de pelerinaj atât de uimitoare încât nu am inventat cuvinte ca să mi le pot povesti.

 

Viața mea e atât de uriașă căci cuprinde răsărituri reci grandioase și plin de singurătate în Bărăgan, alături de furtuni personale provenite din războiul pe care-l am zilnic cu toată lumea și uneori atât de casnică că pare un tărâm plin de dulcețuri și trufandale (cât p'aci să zic doar afumături) și arome de cămin, și de ”acasă” ce au supraviețuit imperfecțiunilor.

 

Viața mea, vă spun cu mâna pe inimă, devine o călătorie memorabilă laolaltă cu marile mele îndoieli despre tot și despre toate, laolaltă cu micile mele izbânzi pe care tind să le neglijez și cu bucurii neegalate de care sunt plină, pe care nu știu cum să vi le împărtășesc.

 

.

despre noi ca buricul pământului

Așa ne credem noi buricul pământului de numa - numa! De fapt ce dorim e să fim văzuți așa undeva în centrul de importanță al celorlalți. Ne plângem, explicăm, detaliem, cumpărăm atenție, ne zbatem să impresionăm doar pentru un pic, un pic mai multă bunăvoință și atenție din partea celuilalt.
Uni's țanțoși, eu le am pe astea cu bosumflatu'. Interiorul nostru clocotește și-l dai de toți pereții pe ăla, ori pe ăia, pe care ești supărat doar pentru că nu te-a văzut la momentul oportun ce poți și-n loc să-ți zici simplu:
- ”Ia nu-ți mai hrăni trolul din tine!!!” Dacă ne dăm mari să vezi că ni se scurge toată inteligența și toate abilitățile ni se umbresc. Nu mai face fițe doar pentru a-ți potoli orgoliul.

Ne credem buricul pământului, cum spuneam, până când deodată pică cerul pe noi după care ne dezmeticim...

Rebuturi umane versus Kinsukuroi

În jurul nostru, multe nevoi umane și mulți prea încercați din ne-vina lor. Îi văd, discut cu ei zilnic. Ne sunt alături  fie la vre-o coadă unde ”oferta e rege” sau strânși la vre-un miting și  ceea ce-ți spui, cu o greutate pe inimă este că ”sunt prea mulți!”

Acest sentiment de frustrare și neputință de ajutorare a altora și de ”prea mult” cu mila aferentă, mi l-am demascat și mi l-am evaluat cum trebuie doar în Canada și de curând, acum vre-o 10 ani, când am fost uimită să văd pe stradă și-n magazine un număr impresionant de cărucioare cu adulți cu divese probleme. Uimirea mea, pe care o povestesc și azi este despre o doamnă oarbă care doar cu un baston și o mănușă ce sclipea își făcea singură cumpărăturile. Iar înțelegerea mea cea mai mare și definitivă am căpătat-o la Timișoara, cu dl Ruby, domnul în vârstă, surdomut, cu care-mi beam cafeaua pe Mercy cam o dată pe săptămână și a cărei soție (surdomută și ea) mă (ne) primea cu o așa manifestare de bucurie pe care nu am cum s-o descriu.
  
Apoi a venit un acel moment, în 2012, când întoarsă acasă, tatăl meu după o căzătură  și o operație la șold a trebuit să învețe într-un cartier  unde nu se mai văzuse așa ceva, să meargă zilnic cu cadru și apoi să rămână la stadiul ”om în baston” până la a ajunge din nou ”independent”. O independență limitată dar extrem de greu de cucerit. 

Atunci am simțit pe pielea mea (a noastră) privirile pline de milă și de dezaprobare ale ”pietonilor de alee”, ale proprietarilor de câini care trebuiau să-și ajusteze lesa, a celor sănătoși, tineri și zburdalnici,  cărora  le stricam priveliștea cu plimbările noastre zilnice prin care cuceream zilnic, câțiva metri. Am avut noroc că tatăl meu văzuse și el Canada cea cu multe cărucioare cu rotile! Am avut noroc probabil și că  miopia avansată nu-i permitea cumva să vadă expresiile celor sănătoși care treceau pe lângă noi,  privirile care-l desemnau un rebut uman umblător. 

 

Povestea asta nu-și mai are sensul acum. Pe aceiași alee, de vre-o 2 -3 ani, au apărut cărucioare cu bolnavi,  vârstnici care în plină zi (nu numai în zori când plecam eu cu trenul) își fac exercițiile fizice în parc și alții care într-un cartier ca al meu mărginaș de înțelegere, nu li s-ar fi permis fără să fie bârfiți și luați la ochi, să aibă extravaganța unui tur de alergări fie că sunt burtoși sau femei cu părul alb. Înțelegeți ce cucerire în numai câțiva ani! Vorbesc de oameni care ies la alergat dar nu au pantofi Adidas și nici tricouri Nike! Așa ceva uneori uităm să cuantificăm. Ei da în carterul meu, oamenii încă mai numără pensia în bani vechi dar nu se mai holbează dacă în Kaufland trece cineva cu propriul său cărucior fără ca nimeni altcineva să-l ajute. 

 Zilele acestea, a trebuit să rămân în București, așa că fără să vreau, am asistat sau mai bine zis m-am încurcat așa de pe margine de un anume miting în plin Centrul Capitalei. Am urmărit și multele comentarii față de participanți. Doar cele ale prietenilor mei, pentru că am decis să nu ascult nici un post de televiziune pe această temă. Ce mi-ar fi putut spune în plus față de cele văzute de mine cu ochii mei?

Prietenii mei, nu au fost atât de duri, ah chiar mă mândresc cumva că am prieteni mai omenoși decât alții. Dar m-au făcut să-i văd și pe ei cum înțeleg sentimentul de:
- ”Sunt mulți! prea mulți! aici trebuie făcut ceva!” cu care sunt de acord. Doar că alături de cuvintele lor nu era uimire ci groază. La un moment dat neputința a scos la iveală chiar și ideea de cum să înființăm noi un fel de ”hingheri de oameni”.

- Oamenii ăștia sunt ”stricați”! mi s-a spus, nu mai pot fi reparați. Doar să-i numeri ne ia prea mult timpul și costurile de tot feluri sunt prea mari. Nu trebuie să ne mai împiedicăm de ei. Și nu e vorba numai de ceea ce numim ”scursori” în limbajul de cartier sau ”marginali” cum îi denumesc pompos oengeurile ci de toți cei neputincioși, de toți cei inapți, de cei violați, bătuți, de cei care miros, de maneliști de exemplu, de bătrânii singuri, care cică ar deveni o rușine.

Aici e părerea mea: nu văd avantaje durabile la nici una din  marile mișcări  filantropice pe care le salut și care  răsar tot mai dese în cartiere: acelea cu (doar) o masă caldă, o zi pe săptămână.

Cred că singurul principiu care ar funcționa în adevăratul sens este de fapt  ceea ce în japoneză desemnează termenul ”kinsukuroi” - repararea cu aur a vaselor vechi de ceramică. Porțelanul fragil de mii de ani care a crăpat se lipește cu aur sau argint și apoi  se relăcuiește. Oamenii  respectă  frumusețea lucrăturii și înțeleg locul unde acesta a cedat, pot vedea locul fisurat dar îl văd ca pe o lege a naturii, imuabilă. Nu este o formă de arătare a urâțeniei cicatricilor, așa cum fac cerșetorii pentru a te impresiona ci, mă gândesc, o formă de respect față de bătăliile vieții pe care le-ai dus: unele ca învingător, altele ca învins.


.


 

Frunzărim!!!

Mă uit cum oamenii nu mai au răbdare să construiască relații umane, rămân cumva cu rudele și relațiile amicilor din copilărie, a colegilor de servici și cam atât. În rest, frunzăresc, se grăbesc, își doresc nu prieteni ci  ”prietenii_cu_ cel_care”. Fie e ”cineva sus pus” ori ”cineva care să-mi folosească” ori ”cineva care să mă bage-n seamă”. Fiecare cunoștință nouă, nu stă cu semnul bucuriei de a începe o nouă legătura de cunoaștere și de înțelegere ci mai degrabă sub tăișul unei liste de așteptări unilaterale pe care le bifezi. Ori nu le bifezi.

”Frunzărim” oameni buni! îmi place să spun dar nu-mi place s-o simt. Avem interconexiuni cu mai mulți peste hotare, peste limbaj, peste prejudecăți dar nu și răbdarea de a descoperi comorile fiecăruia. Suntem în fugă după ”capacități”, ”abilități”, ”talente” nicidecum după umanismul, frumusețea, sensibilitatea fiecăruia. După eroismul sau cine știe, după unicitatea, specificitatea, excentricitatea unui alt om. Sau orice altceva ce ar mai ascunde el. 

Ne înduioșează un spam, un mesaj de Facebook care a expirat acum 9 - 10 ani despre un necunoscut dar nu vedem durerea, degradarea, tristețea de după ușa vecinului. Ne începem căutările sub semnele trădării, ale nesiguranței, ale pervertirii fiecăruia, înainte de a îi știi numele. Nu le oferim niciunuia prezumția purei intenții. Și asta ne închide în noi și închide ușile altora. Suntem suspicioși fără motiv ca un fel de Othello, al fiecărei noi posibilități de a cunoaște un om... Noi oamenii nu suntem un mare puzzle prin care să formăm o comunitate interconectată când ne așezăm unul lângă altul. Nu așa se formează marea imagine a comunității. De fapt a lumii în care trăim. Trebuie să ne ”frecăm” unul de altul, să ne rafinăm unul altuia tot ce e omenesc... Să ne certăm, să ne iubim, să ne reevaluăm...

Frunzărim oamenii în căutare de noi prietenii fără să ne dorim adâncimile care ni le dă reciprocitatea ... și mai ales sinceritatea sub semnul căreia ar trebui să stea orice nou început...


Frumusețea va mântui lumea” - Ion Vianu
 
”Întrevedem de pe acum un om ale cărei resurse inovatoare se îndepărtează tot mai mult decât cele pe care le-a explorat din neolitic până acum, începând. Pe măsură ce va conta mai mult soluția matematică, imaginația catastrofelor și împânzirea ”terorii de a fi” prin mijloace simbolice (religioase, artistice, literare) va fi redusă.
”Moartea omului” este de fapt ”Moartea lui Dumnezeu”. La rândul ei ”moartea lui Dumnezeu” este o situație în care omul se găsește, în fața angoaselor, fără capacitatea de a le preface imaginar și în simbol. Se găsește în situația în care mijlocul specific de procedare, EXCESUL, nu va mai fi utilizat. Va fi înlocuit de funcționalitatea procedării matematico - tehnice. Limbajul precis al matematicilor diminuează dificultatea traducerii, prin urmare omul se va dispensa cel puțin în parte de stufoasa complexitate a formelor simbolice. Acesta va fi omul plat, ale cărei trăsături se întrevăd de pe acum. Pe de o parte universul sărăcește, tinde tot mai mult către epurare a stilului funcționalității. Să comparăm gările sec XIX-lea adevărate temple pompoase ale modernității, cu aeroporturile sec XXI și luxul lor searbăd, lisit de ornamentație, și vom vedea cum omul plat a înlocuit deja animalul excesiv!
Pe de altă parte, arta în loc să creeze forme noi, este mai degrabă, prin pastișă, la cel vechi sau mai semnificativ, să reflecte doliul conștiinței contemporane este izbit de afirmarea ostentativă a golirii de substanță a expresiei plastice.
Dar sursa inconștientă este cea care leagă mai mult omul de animalitatea lui. Omul este un animal excesiv prin aceea că poate recurge la imaginar și la forme simbolice. Nu este sigur că omul plat funcțional debarasat de Sacru, va reuși deplin la ruptura între inconștient și conștient. ...”

.

Cum de nu reușesc?

Mă vei întreba cum de nu reușesc?
Cum de n-am învățat
atâta amar de ani
să despart carnea mea de dorințe?
Pe mine, de tine,
gândurile mele, de pașii tăi
clipele mele de veghe, de nesomnul întrebărilor zadarnice? 

Doar sunt atât de bătrână
vei spune,
și ai dreptate
eh, doar am adunat atâția ani
în amarul experiențelor!
 
Știu că sunt soluții
uneori atât de simple ca de exemplu,
să mă despart de dorință, 
la fel cam cum fac cu umbra mea. 
Uneori când umbra, 
draga de ea, 
îmi devine prea grea 
intru cu ea,
în adâncul celui mai mare întuneric.


Începuturile bune,
așteptările mari
trebuie extirpate din clipa când apar,
îmi tot repet de la un timp.
Vezi, căci dacă trebuiesc reabsorbite
devine aproape imposibil să nu se regenereze din  nou!

De asta mi-am zis
că voi plânge cât este nevoie
până ce marea va crește
până ce valuri mari îmi vor scufunda visele
până ce somnul meu va reveni
și totul va fi perfect
ca o plajă netedă întâmpinând valuri calme
ca ochii mei, uscați ca pietrele deșertului
ca mâinile mele amorțite,
obosite,
de a atâta înfrângere.

.