Cronici de cartier provincial - I -
Când îmi schimb bateriile la toate dispozitivele din casă, așa cam o dată la 5- 6 luni, le strâng frumușel, îmi umplu buzunarul și caut primul spațiu de colectare în drumul meu. Am ceasuri, aparate de tensiune, mouse-urile, nenumăratele telecomenzi, cântarul să nu-l uităm nici pe el, lanterne, soneria, etc. așa că se adună cam 10 baterii odată. Norocul meu este că atârnă greu în buzunar căci altfel le-aș uita prin paltoane, cu lunile. Prefer ca odată la 6 luni să schimb bateriile concomitent așa ca fac asta la grămadă. Cumpăratul, schimbatul și apoi reciclarea celor vechi, e un obicei pe care l-am învățat în ultimii ani. Le duc imediat la cel mai apropiat magazin. La data poveștii mele, Profi, magazinul de vis-a-vis, de blocul meu, cel care în cartier, poartă denumirea vechiului responsabil din comunist (La Dinu), se reorganizase și nu mai avea la vedere recipientul acela din plastic unde poți să lași bateriile pentru reciclare, așa că intru la cumpărături și întreb frumușel gardianul unde e zona de reciclare. Acesta-mi dă lămuririle aferente, fără să observ că ”deranjasem” o discuție cu un alt vecin de-al meu, etern prezent în magazin și căruia îi stricasem efectul propriei povești. Așa că acesta se bagă-n discuție neîntrebat. Glasul lui batjocoritor ajunge în toate colțurile micuțului magazin:
- Aruncă-le dracu' la gunoi, ce atâtea farafastâcuri. Auzi reciclare! Plasticuri. Nu mai poate lumea de voi! D'alde voi ăștia, mari ecologiști. Nu vă bagă nimeni în seamă. Ce ești Greta?! spune rituos, rânjind superior și degetul lui arătător poposește pe umărul meu acuzator. Apoi începe, tam-nisam, un discurs anti reciclare, anti orice, cu accente misogine, de o agresivitatea nejustificată, clasându-mă din prima frază, într-o parte neplăcută lui, a politicii românești. Toate cuvintele veneau spre mine împroșcându-mă ca împușcăturile, dintr-un pistol cu capse...
De fapt luat ca un caz particular, vecinul meu, cum spuneam, eternul personaj al comentariilor din magazin, e un ins ipocrit pentru că și el își aduce acum sticlele pentru reciclare la același magazin. Ba poate le adună și pe cele din parc. Dar baterii? De ce să le stângă? Oare chiar nu folosește? Întrebarea nespusă se sub-înțelegea: de ce să faci asta dacă nu primește nici un ban pe ele?
I-ați văzut pe ”vecinii” care stau la pândă, în cartier, pe lângă micile magazine și intră-n vorbă, vrei nu vrei? Aceia care se arată nemulțumiți sau știu să rezolve orice temă? De obicei e un obișnuit al magazinului. Îl ține din treabă pe vânzător/vânzătoarea, care atașează înțelegător un zâmbet de suprafață. Face glumițe porcoase, fără să țină cont de cine e în jur. Eu îl numesc vecinul ”știe tot”.
De data asta comparația cu Greta Thunberg, activista de mediu trebuia să fie pentru mine, lovitura decisivă. De ce? Pentru că i-am aruncat privirea mea de scorpie dar nu am zis nimic. Gravă greșeală! Probabil că știe că nici n-o să mă opresc din cumpărături să-i scutur lui plictiseala singurătății. Ținta lui predilectă este individul de pe stradă la care aplică corecții verbale și-l aliniază după norme proprii și în general după legi de comportament de la începutul tinereții dumnealui, unde cel mai tare-l ”clanță” făcea legea străzii.
Reciclez, mă împunge el cu spuse acuzatoare, deci sunt etichetată că am anumite simpatii, ca alți ”nenorociți”. De la înălțimea și masivitatea dumnealui, decretase ”nimicuri” ceea ce făceam eu și m-a urmărit cu privirea descriind tuturor din magazin, inclusiv alegerile mele alimentare. De fapt un astfel de individ e în magazin ca să ia decizii în numele cuiva, să dea sfaturi necerute, lecții fără valoare, tocmai pentru că pe o bancă-n parc nu-l bagă nimeni în seamă. Poate undeva la bodegă să aibă tovarăși de-o seamă cu el dar dacă e unul dintre cei care nu beau, zona magazinelor s-a procopsit cu el. Uneori lângă el apar chiștocuri sau coji de semințe și așa se face că în fața magazinului e mereu murdărie. Cu toate că e plin de coșuri de gunoi stradale, cu toate că și magazinul are un astfel de recipient chiar la singura ușă el aruncă pe jos doar pentru că ”femeia de servici” trebuie să-și facă treaba. E clar că nici grupul de jucători de table/șah nu-l suferă. Chibițarea lui e jignitoare și așa cum spun, atotștiutoare așa că este deranjantă.
Ceea ce nu văd astfel de oameni e că într-un magazin, fie el de carter sau din rețeaua marketuri-lor, nu este loc de stat. Acolo nu mergi în vizită. Cumpărătorii, ca mine sunt mai puțin sâcâiți decât vânzătorii. Mai ales vânzătoarele, mai ales cele tinere, suportă insinuările obosite, repetate și glumele zilnice, fiind ele instruite să fie ”plăcubile” și zâmbitoare orice-ar fi. Li se adresează cu ”fetele mele”, le știe pe nume, le chestionează cu întrebări personale, încercând să-și facă iluzia că oamenii cooperanți, devin familia lui. El a rămas încă în ”epoca relațiilor” și a număratului de bani în milioane. Acum când nu prea mai văd de ce ți-ar trebui o ”relație” în magazinul de cartier, se folosește de astfel de legături în tot felul de scheme umane, pe care le crede ”de putere”:
- ”Dă' și mie un pachet de țigări! Își aduc banii mai încolo”. Pentru că evident nu iese la ”drum” cu portofelul, fie nu are card, fie nu-l are cu el. Sau cere ceva din depozit, altceva decât la raft pentru că știe el că acel pachet e mai bun, mai proaspăt sau trece peste rând intrând în față.
E un om sâcâitor și statutul lui de necioplit îi aduce o anume notorietate cu care se fălește. Bunica îi cataloga drept ”mârlani”. Cum cuvintele au și ele viață, observ că mârlan e un cuvânt care a evoluat migrând spre partea sa ”rea”, așa că eu îl folosesc în gând (deh obișnuința!) dar să-l spun tare îl consider prea dur pentru individul cu pricina. Până la urmă e inofensiv dacă nu ai chef de sfadă.
Dacă i-aș răspunde, am învățat din experiență, înseamnă că-l provoc adică i-aș da apă la moară și notorietate, așa că n-o fac. De data asta n-o fac. Pe de altă parte mentalitățile de cartier și aici vorbesc de cartierul meu scad procentul de reciclare mai mult decât ne închipuim.
Vedeți cum stă treaba: pe mine, să reciclez, nu Greta sau vremurile moderne m-au învățat. Ci mamaie. Da, eram copil, cam prin clasa a III-a sau a IV-a și în vacanțe mergeam la Cinema Muncitoresc. Clădirea încă mai există pe strada Democrației. Doamne, ce mult iubeam filmele color, de la matineuri unde căpătam prețuri speciale. Ca să fac rost de bani, pentru că nimeni nu mă-nțelegea de ce trebuie să merg repetat la unul și același film, vindeam sticle și borcane. Așa că aveam un contract nescris cu mamaie, să ”debarasez” sticlele depozitate din magazie de ani de zile. Banii obținuți erau ai mei, fără atentul control matern. Sticlele trebuiau spălate, dar spălate bine, cu apă caldă și sodă. Nu se primeau sticle ciobite sau cu etichete. Și nici sticle/borcane vechi. Asta am învățat la 10 ani. Cu pămătuful pentru sticle frecam viguros. Aveam în ajutor apă caldă, sodă și pe bunica controlor de calitate. Probabil că înțelegeți că epoca detergenților și bureților de vase a venit zeci de ani mai târziu. Sticlele trebuiau să fie conform STAS-ului adică din epoca comunistă. Cele mai vechi de anii 1948, rămâneau condamnate să stea o eternitate în magazie. Și uite așa ai mei căpătau spațiu în mica magazie a familiei și eu mă împăunam că ajutasem la treburile casei.
Acum mă gândesc și mă cuprinde melancolia aducându-mi aminte de afișul cu prețurile, în fața căruia făceam cele mai rapide calcule matematice, stând înfrigurată la rând, și visând la un număr record de bilete de cinema. Sticlele de lapte și borcănele de iaurt mă îmbogățeau. Centrul de primire a sticlelor era undeva pe Lupeni adică o distanță destul de mare față de casă, la 3 străzi și două traversări distanță. Și cum eu nu puteam căra pe atunci prea multe sticle deodată, uneori făceam două sau mai multe drumuri. Aveam o plasă din ață cauciucată, semăna cu o plasă de pescar, cu ochiuri destul de mari și cu aceea transportam bagajul meu zăngănitor. Plasa, de la greutate, îmi ”tăia” mâna lăsând urme roșiatice în palmă, așa că la intervale regulate, o lăsam jos și scuturam dramatic din mâna afectată. Apoi după ”marea reciclare”, în același drum făcut înapoi, mergeam direct la casieria cinematografului să cumpăr bilete de”elev”.
Încă mai rula Comoara din Lacul de argint. Prin '71 - '72 aveam scaunul meu la matinalul de la Muncitoresc și-l vedeam toată săptămâna. Că da, la 10 ani aveam voie să merg singură la film. Oh și câte alte minunății erau în program, toate filmate color, adică niște culori spălăcite car se apropiau mult mai mult de realitate decât filmele alb negru de la televizor.
Așa că azi mă bucur de amintirile respective cu respect încă odată pentru bunica mea, care m-a învățat acum 60 de ani să fiu grijulie și să reciclez.
Și voi, aveți grijă să nu deveniți ținta mereu prezentului vecin comentator.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu