Cronici de cartier provincial - I -
Când îmi schimb bateriile la toate dispozitivele din casă, așa cam o dată la 5- 6 luni, le strâng frumușel, îmi umplu buzunarul și caut primul spațiu de colectare din drumul meu. Ceasuri, aparate de tensiune, mouse-urile, nenumăratele telecomenzi, cântarul să nu-l uităm nici pe el, lanterne, soneria, etc. Așa că adun mereu cam peste 10 baterii. Noroc că atârnă greu în buzunar că altfel le-aș uita acolo cu lunile. Schimbatul concomitent cu periodicitate, cumpăratul și apoi reciclarea celor vechi, e un obicei pe care l-am învățat în ultimii ani. Așa că prefer să le duc imediat la cel mai apropiat magazin. La data poveștii mele, Profi, magazinul de vis a vis, de blocul meu și cel care în cartier mai poartă denumirea vechiului responsabil din comunist (La Dinu), se reorganizase și nu mai avea la vedere recipientul acela din plastic unde poți să lași bateriile pentru reciclare, așa că intru la cumpărături și întreb frumușel gardianul unde e zona de reciclare. Acesta-mi dă lămuririle aferente fără să observ ”deranjasem” o discuție unde un alt vecin de-al meu, etern prezent în magazin, avea de povestit. Așa că acesta se bagă-n discuție neîntrebat. Glasul lui batjocoritor ajunge în toate colțurile micuțului magazin:
- Aruncă-le dracu' la gunoi, ce atâtea farafastâcuri. Auzi reciclare! Plasticuri. Nu mai poate lumea de voi! D'alde voi ăștia, mari ecologiști. Nu vă bagă nimeni în seamă. Ce ești Greta, spune rituos, rânjind superior. Apoi începe, un discurs anti reciclare, anti orice, cu accente misogine, de o agresivitatea nejustificată, clasându-mă într-o parte neplăcută lui a politicii românești. Toate cuvintele veneau spre mine împroșcându-mă ca împușcăturile dintr-un pistol cu capse...
De fapt luat ca un caz particular, vecinul meu, eternul personaj al comentariilor din magazin e un ins ipocrit pentru că și el își aduce acum sticlele reciclate la același magazin și poate le adună și pe cele din parc. Dar baterii? De ce să le stângă? De ce să faci asta dacă nu primește nici un ban pe ele?
I-ați văzut pe ”vecinii” care stau la pândă, în cartier, pe lângă micile magazine și intră-n vorbă, vrei nu vrei, arătându-și nemulțumirile pe orice teme. De obicei e un obișnuit al magazinului. Îl ține din treabă pe vânzător/vânzătoarea, care atașează un zâmbet de suprafață, face glumițe porcoase, fără să țină cont de cine e în jur. El e eternul vecin comentator. El este vecinul ”știe tot”.
De data asta comparația cu Greta Thunberg, activista de mediu trebuia să fie pentru mine, lovitura decisivă. De ce? Pentru că i-am arnuncat privirea mea de scorpie dar nu am zis nimic. Gravă greșeală! Probabil că știe că nici n-o să mă opresc din cumpărături să-i scutur plictiseala singurătății. Ținta lui predilectă individul de pe stradă la care aplică corecții verbale și-l aliniază după norme proprii și în general după legi de comportament de la începutul tinereții dumnealui, unde cel mai tare-l ”clanță” făcea legea străzii. Reciclez, spune sus și tare deci sunt etichetată dintr-un anume partid politic sau am anumite simpatii ca alți ”nenorociți”. De la înălțimea și masivitatea dumnealui decretase ”nimicuri” ceea ce făceam eu și m-a urmărit cu privirea descriind tuturor din magazin, inclusiv alegerile mele alimentare. De fapt un astfel de individ e în magazin ca să decreteze, și să dea sfaturi necerute, tocmai pentru că pe o bancă-n parc nu-l bagă nimeni în seamă. Poate undeva la bodegă să aibă tovarăși de-o seamă cu el dar dacă e unul dintre cei care nu beau, zona magazinelor s-a procopsit cu el. Uneori și cu chiștocurile lui aruncate pe jos că doar au ”femeie de servici”. E clar că nici grupul de jucători de de table /șah nu-l suferă. Chibițarea lui e jignitoare și așa cum spun atotștiutoare așa că este deranjantă. Ceea ce nu văd astfel de oameni e că într-un magazin, fie el de carter sau din rețeaua marketuri-lor, nu este loc de stat. Acolo nu mergi în vizită. Cumpărătorii, ca mine sunt mai puțin sâcâiți decât vânzătorii. Mai ales vânzătoarele, mai ales cele tinere suportă insinuările și glumele zilnice fiind ele instruite să fie ”plăcubile” și că în interesul vânzării, trebuie să-l suporte. Sunt doar ”fetele lui”, le știe pe nume, le pune întrebări personale, încercă să-și facă o familie din oamenii cooperanți. El e încă în ”epoca relațiilor” și acum când nu prea mai văd de ce ți-ar trebui o ”relație” în magazinul de cartier, se folosește de astfel de legături în tot felul de scheme umane, pe car ele crede ”de putere”:
- ”Dă și mie un pachet de țigări! Își aduc banii imediat” Pentru că evident nu iese la ”drum” cu portofelul, fie nu are card, fie nu-l are cu el. Sau cere ceva din depozit, altceva decât la raft pentru că știe el că acel pachet e mai bun sau trece peste rând intrând în față.
E un om sâcâitor și statul lui de necioplit îi aduce o anume notorietate cu care se fălește. Bunica îi cataloga drept ”mârlani”. Cum cuvintele au și ele viață, observ că mârlan e un cuvânt care a evoluat migrând spre partea ”rea” așa că eu îl folosesc în gând ( deh obișnuința!) dar să-l spun tare îl consider prea dur pentru individul cu pricina. Până al urmă e inofensiv dacă ești dintre cei tăcuți. Să-i răspund, din experiență, înseamnă doar să-l provoc adică i-aș da apă la moară, și să-i ofer notorietate, așa că n-o fac. De data asta n-o fac. Pe de altă parte dacă nu acționez să-l pun la punct, știu că mentalitățile de cartier scad procentul de reciclare mai mult decât ne închipuim. Și cel de bun simț.
Vedeți cum stă treaba: pe mine, să reciclez, nu Greta sau vremurile moderne m-au învățat. Ci mamaie. Da, eram copil, cam prin clasa a III-a sau a IV-a și în vacanțe mergeam la Cinema Muncitoresc. Clădirea încă mai există pe strada Democrației. Doamne, ce mult iubeam filmele color, de la matineuri. Ca să fac rost de bani, pentru că nimeni nu mă-nțelegea de ce trebuie să merg repetat la unul și același film, vindeam sticle și borcane. Așa că aveam un contract nescris cu mamaie, să ”debarasez” sticlele depozitate din magazie de ani de zile. Banii obținuți erau ai mei, fără atentul control matern. Sticlele trebuiau spălate, dar spălate bine, cu apă caldă și sodă. Nu se primeau sticle ciobite sau cu etichete. Și nici sticle/borcane vechi. Asta am învățat la 10 ani: Pămătuful pentru sticle frecat viguros. cu adaos de apă caldă, sodă și control de calitate. Probabil că înțelegeți că epoca detergenților și bureților de vase a venit zeci de ani mai târziu. Sticlele trebuiau să fie conform STAS-ului adică din epoca comunistă. Cele mai vechi de anii 1948, rămâneau condamnate să stea o eternitate în magazie.
Acum mă gândesc și mă cuprinde melancolia aducându-mi aminte de afișul cu prețurile, în fața căruia făceam cele mai rapide calcule matematice, stând înfrigurată la rând, și visând la un număr record de bilete de cinema. Sticlele de lapte și borcănele de iaurt mă îmbogățeau. Centrul de primire a sticlelor era undeva pe Lupeni adică o distanță destul de mare față de casă 3 străzi și două traversări, mai ales că eu nu puteam căra pe atunci prea multe sticle deodată așa că uneori făceam două drumuri. Aveam o plasă din ață cauciucată, semăna cu o plasă de pescar, cu ochiuri destul de mari și cu aceea transportam bagajul meu zăngănitor. Plasa, de la greutate, îmi ”tăia” mâna lăsând urme roșiatice în palmă, așa că la intervale regulate, o lăsam jos și scuturam dramatic din mâna afectată. Apoi după ”marea reciclare”, în același drum făcut înapoi, mergeam direct la caseria cinematografului să cumpăr bilete de”elev”.
Încă mai rula Comoara din Lacul de argint. Prin '71 - '72 aveam scaunul meu la matinalul de la Muncitoresc și-l vedeam toată săptămâna. Că da, la 10 ani aveam voie să merg singură la film. Oh și câte alte minunății erau în program, toate filmate color, adică niște culori spălăcite car se apropiau mult mai mult de realitate decât filmele alb negru de la televizor.
Așa că azi mă bucur de amintirile respective cu respect încă odată pentru bunica mea, care m-a învățat acum 60 de ani să fiu grijulie și să reciclez. Și voi, aveți grijă să nu deveniți ținta mereu prezentului vecin comentator.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu