Am fost recent, într-un salon de spital cu oameni legați. Legați de mâini. Legați să nu-și facă rău. Am întâlnit priviri goale și tulburi, capete rotindu-se speriate, mirosuri de trupuri goale și susuratul liniștitor al umplerii pungilor de urină. Am ascultat vaiete și vorbit sacadat în somn, somn greu de după-amiază, somn ostenit de viață cu dureri și nesiguranță.
Și-n toate acestea, un dulce-amar: ”stați liniștită că este în sistem”. Și am picat în acest cuvânt ca într-o prăpastie. Sistemul nu are nevoie de uman, nu are nevoie de suflete ci de executanți. Curați, previzibili, sterili obedienți și care îți oferă botoșei albaștrii, de plastic. Nr 50. Indivizi siguri. Ești în sistem când nu mai faci alegeri. Ești în sistem când ești domesticit. Când ești în limitele acceptabilului și da, ai voie chiar la mici variațiuni. Oamenii atunci par vii dar sunt doar niște marionete.
Aleg să-ți spun din nou ceva ce-am spus mereu și nu ai ascultat niciodată. Ți s-a vorbit de suflet ca de ceva eteric, imaterial, încorporat dar culmea, atât de distant față de tine, cel real. Ca un mormânt proaspăt împodobit cu panseluțe, pentru că vine Paștele. Pare vesel, pare decorativ. Suflet, ce cuvânt des folosit. Îl descoperi încărți, în cântece, în întâlnirile romantice și la înmormântări.
Aleg să-ți spun din nou: sufletul nu e un cadou oarecare, e un dat și e o consecință. Pentru că el e inutil dacă nu alegi. De fie care dată când faci o alegere, el apare. E ca o renaștere, primăvara. De fiecare dată când îți pui întrebări începe să licărească. Oricând tai, rezumi, pierzi, ocolești, schimbi traiectoria, de fiecare dată când decizi sau iei hotărâri, te alegi cu o rană, cu o pierdere dar și cu o renaștere. Și în acest fel, la orice nouă apariție se întâmplă să începi să te definești și să prinzi contur. Se aprinde ceva. Nu în urmă, nu înainte, nu în sus sau în jos. Nu în această supă călâie pe care o numim pompos ”viață normală”. Ci în interior. Un interior adânc. În orice moment când ieși din sistem, te miști cu toate că puteai selecta confortabilul, sufletul devine una cu ceea ce optezi.
Prefer să-ți spun din nou, sufletul nu se naște din curaj, și merit, sau din bunăstare. Nici din fericirea perpetuă, nu se naște el. Ci din frică. Frica de a alege, frica de a schimba traiectoria. |Frica de eșec. Știu, cei care nu au trecut prin așa ceva, numesc acest fel de imobilitate, prudență (chibzuință).
Ascult-mă! Sufletul, este ceea ce rămâne după trierea opțiunilor. Iar tu, exiști doar în forma pe care ai luat-o, alegând. Clipocește și se schimbă sclipind când îți pui întrebări. Așa devii mai real și înțelegi că nu mai e cale de întoarcere. Nu pentru că ceva sau cineva nu te lasă îndărăt ci pentru că, în cotloanele inimii, acel loc vechi de unde ai plecat, nu mai există. Iar sufletul tău ia de fiecare dată forma pe care ai luat-o, alegând din nou.
O să-ți spun și un secret. Ști că îl poți împărtășii oricând doar că oamenii nu sunt interesați să asculte așa ceva: Nu există uși la cușca ta confortabilă, ea poate fi prăsită oricând.
...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu