Am fost recent, într-un salon de spital cu oameni legați. Legați de mâini și de picioare. Legați să nu-și facă rău. Priviri goale și tulburi, capete rotindu-se speriate, miros de om gol, golit, transpirat. Susuratul umplerii pungilor de urină devine liniștitor, funcțional căci anunțau că acele corpuri sunt vii. Vaietele te înconjurau, sunete sunt sacadate, cu voci răgușite de somnolența grea a medicamentelor, horcăită. Somnul ostenit scoate la iveală dureri și nesiguranță. La ferestra închis ermetic, o stăncuță domesticită pe cerul albastru. Dedată la pâinea de spital, fără sare, ea, ne privea curioasă.
Și-n toate acestea, repetat iar și iar, un zâmbet rușinat, dulce-amar: ”Stai(ți) liniștită totul e bine. (Bolnavul) este în sistem”. Am picat cu acest cuvânt, într-o prăpastie fără fund. Sistemul nu are nevoie de uman, nu are nevoie de suflete ci de executanți. Curați, se pune accentul pe asta, previzibili, sterili de microbi și de emoții, obedienți. Indivizi siguri. Sistemul îți oferă botoșei din plastic. Albaștrii. Nr 50.
Suntem în sistem când nu mai facem alegeri. Suntem în sistem când suntem domesticiți. Uneori, și noi, legați de mâini și de picioare, cu fire invizibile. Suntem în sistem atunci când te încadrezi fără murmur în limitele acceptabilului. În interior, ei da, ai voie la mici variațiuni! Se slăbesc un pic firele ca marionetele să pară dintr-odată vii.
Aleg să-ți spun din nou ceva ce-am spus mereu și nu ai ascultat niciodată. Ți s-a vorbit de suflet ca de ceva eteric, imaterial, încorporat dar culmea, atât de distant față de tine, cel real. Ca un cavou, proaspăt împodobit cu panseluțe, doar vine Paștele. Un loc de neatins, transformat în un nu știu ce vesel, decorativ. Sufletul, ce cuvânt des folosit. Presărat în vorbirea curentă, în cărți, în cântece, în întâlnirile romantice și la înmormântări.
Aleg să-ți spun din nou: sufletul nu e un cadou oarecare, e un dat și e o consecință. Pentru că el e inutil, dacă nu alegi. De fiecare dată când faci o alegere, el (îți) apare. E ca o renaștere, primăvara. De fiecare dată când îți pui întrebări începe să licărească. Precum butonul semaforului. Dacă nu apeși, nu se inițiază nici un semnal. Nu pornește, traversarea devine un pericol.
Oricând te apuci să adaugi, să tai, să rezumi, să pierzi, să dobândești, să ocolești, să înfrunți, ori când schimbi traiectoria, de fiecare dată când decizi sau iei hotărâri, el e acolo. Te alegi cu o rană, cu o pierdere, el, e acolo odată cu miracolul unei renașteri. Și în acest fel, la orice nouă apariție a sufletului se întâmplă să începi să te definești și mai ales să prinzi contur. Se aprinde ceva. Ai simțit asta vreodată? Locul lui nu e în urmă, nu e înainte, nu e în sus sau în jos. Nu e niciodată în această ciorbă călâie pe care ne-o numim siropos ”viață normală”. E în interior. Un interior adânc. Ca un fel de senzor de mișcare: în orice moment când ieșim din sistem sau facem o gest cât de mic, selectând mișcarea în locul confortabilului, sufletul devine una cu ceea ce optăm.
Prefer să-ți spun din nou, eu cred că sufletul nu se naște din curaj, merit, sau din bunăstare. Nici din fericirea perpetuă, nu se naște el. Ci din frică. Frica de a alege, frica de a schimba traiectoria. Frica de eșec. Frica și depășirea ei cu un dram de curiozitate. Să nu numim asta curaj. Și mai ale să nu confundăm niciodată prima înaintare, cu creșterile. Știu, cei care nu au trecut prin așa ceva, și se tem s-o facă, au un cuvânt tare dulce pentru revers, pentru imobilitate. Uneori îl numesc chibzuință alteori prudență.
Ascult-mă! Sufletul, este ceea ce rămâne după trierea opțiunilor. Iar tu, exiști doar în forma pe care ai luat-o, alegând. Clipocește și se schimbă sclipind când îți pui întrebări. Asta te face real. Asta îți arată și că nu mai e cale de întoarcere. Nu pentru că ceva, sau cineva, nu te lasă îndărăt ci pentru că, în cotloanele inimii, acel loc de unde ai plecat, adică vechiul tu, nu mai există. A dispărut. Iar sufletul tău se configurează și ia o ultima formă pe care ai adoptat-o, alegând din nou.
O să-ți spun și un secret. Ști că îl poți împărtășii oricând doar că oamenii nu sunt interesați să asculte așa ceva: Nu există uși la cușca ta confortabilă, ea poate fi părăsită oricând.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu