Luna aprilie a acestui an a fost la fel de intensă ca martie-le lui 2015. O lună de criză, un martie care a culminat cu decesul tatălui meu. Și mă gândeam la ce am înmagazinat în mine zilele acestea? Îmi place să cred că știu mai multe despre frică, despre timpul liniar și continuitate. Despre frica mea și cum să lupt cu ea, despre fragilitatea oamenilor din jur și despre modul cum fiecare se agață de firul propriu de viață, altfel decât mine.
Am intrat eu, laolaltă cu cei din generația mea, adică boomerii, într-un timp al pierderii. E o durată în viață care se măsoară altfel decât un timp al acumulării cu care eram obișnuită. Evident că e o părere personală, suntem diverși și treptele devenirii nu ne sunt asemănătoare. Totuși e acel moment când presimți că viața nu mai este acumulare, tatonezi dar greșești crezând că dacă nu ieși pe plus singura modalitate de cuantificare este un timp al pierderii. O grămadă, un stoc nefolosit ce se risipește. Asta dacă gândești că singurii termeni se încadrează într-o aritmetică a rezistenței pentru continuitate și o aritmetică a vieții netrăite. Depinde de tine dacă mintea ta îți trasează zilele, pe o curbă descendentă.
Dar depinde și cu cine te înconjori. Societatea are propriile definiții, propriile repere și ”te trage pe drepta” prea repede. E vizibil, palpabil. Uită-te , la modul cum ești privit în autobuz, în spital, în rapiditatea cu care apar cei de după anunțul de la 112. Uită-te ce precauții își iau asiguratorii doar pentru că ai împlinit 65+.
Repăet asta, depinde cu cine te înconjori: ”Tot tai din agenda telefonică!”, așa vedea tatăl meu îmbătrânirea, și-mi vorbea el, la 80 de ani de ”nesuferitele babe din parc” despre semene care aveau cu 5 - 10 ani mai puțin ca el. Râdeam de nepotrivire dar el continua ca să dreagă într-un fel logica că nu e vorba de vârstă ci de atitudini de ”babă”. Dacă auziți în jur așa ceva, să fugiți repede, căci riscați să vă infestați. Clișeele vechi dor la fel de mult ca insultele.
Acum cu telefoanele astea, prea inteligente, nici nu mai ”tai” pe cineva din agendă, nici nu mai dai ”delete” pe datele lui telefonice, pe fotografii, pe profiluri. Rămân profiluri întregi ale morților care funcționează eficient. Recent am avut prilejul să văd o așa anomalie atunci când o pagină publicitară funcționa și trimitea postări la zi, ale unui deja înmormântat prieten. Sinistru. Informațiile despre noi toți continuă să rămână un lest galactic în care ești îngropat înainte de a o face, fizic. Totul e să dai cu degetul în gesturi deja rutinate și să scrolezi*. Sună parcă pervers verbul asta nou, a scrola și de fapt nu faci decât să derulezi vieți în mod invers, ca pe un sul de pergament foarte, foarte lung. Viața ta e pusă la inventar, e pusă-n carduri și mai aliniată online decât realitățile palpabile. (*A scrola, adică a derula conținut, cuvântul vine de la ”a derula un pergament.”)
Dacă în viața ta ai acumulări de genul acesta riști să te îngropi în haosul nimicului precum imbox-ul tău unde zac zeci de emailuri necitite, inutile. Fugi de acolo.
Tocmai de aceea un boomer este foarte tare. Are acces la două lumi total diferite. Timpul de ”bunăstare” sau ”bună stare” nu mai este un timp de strângere ci devine un antrenament existențial. La ce servește să te gândești la această diferențiere? Eu cred că mental schimbă totul. Pentru că ce înveți acum, ce oferi, ce cauți acum, nu mai ține de îmbunătățirea vieții tale ci servește la simplificarea, cernerea a tot ce este neimportant.
Să înveți să pierzi, fără a te prăbușii în angoase și anxietate, să o faci cu maturitate și înțelepciune e o lecție grea de care mulți, fug. De fapt e debarasarea de o povară nefolositoare. Mulți se ascund sau reacționează agresiv. Alteori te abordează cu un anume fel de optimism rapace parcă ar fi pirați ce doresc să cucerească o navă, presupus plină. I-am văzut cum se refugiază în activități care mai de care mai mai pompos denumite, ca să-și umple viața.
Dar să o faci lucid și fără pesimism este până la urmă inteligență aplicată. E ca un fel de repetiție generală pentru o altă pierdere finală, la care ne gândim dar ne e frică să o verbalizăm. Ajungi să înțelegi că gesturile tale nu fac decât să te aducă în starea de a te apăra. Pui pavăză la ceva cu totul și cu totul inevitabil! Îți spui cu tu ești sub scutul celor de o mie de ori ”nu mi se poate întâmpla mie”. Ei bine de fapt nu faci altceva decât să opui rezistență. Inutilă rezistență.
Te copleșește faptul că începi să-ți pierzi obiceiuri, să uiți părți ale identității, să te descoperi agățat de noi atașamente, de noi roluri, cu pofte inutile, strâns legat de narațiuni consolatoare. Descoperi că îți aperi convingerile, valorile, bunurile tale de preț, în loc să le verifici și să le actualizezi. Simți că frontierele tale se micșorează și dai lupte inutile la granițele vechi. Dar toate acestea fac parte din moartea cea mică, cea conștientă. Te apără și te protejează de ideea de sfârșit. Dar când încetezi să te aperi și să respingi idea de finitudine, ceva interior se schimbă. Lucrurile, se așează cum se spune și în sfârșit, viața nu ne mai este amânată, alergată, eficientizată. Risipită.
Și iată paradoxul și cât de minunat se așeză el peste noile noastre tăceri, peste fricile noastre eterne. Nu mai acumulăm în zile, întâmplări, vacanțe, slujbe, avansări, comunitate, active la bănci. Nu mai înmagazinăm totul, tezaurizăm. Tezaurizăm fiecare moment. Măsurăm totul în clipe. Doar trebuie să acceptăm ceea ce suntem că totul se termină. Nu numai cu mintea. Atunci, doar atunci ”totul” devine esențial. Mai curat. Limpede ca lumina zilei. O înghițitură de apă, o floare, un zâmbet, un zgomot, o respirație, o îmbrățișarea devin măsurabile. Iar asta înseamnă să fii mai viu ca niciodată, pas cu pas. Practic nu ai învățat să mori ci să trăiești intens. Clipele te străbat, viața e reală, o simți cu ultima ta fibră, clipă după clipă.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu