Am avut o așa râcă despre ceea ce înseamnă ”sistem” L-am blamat și l-am urât total. M-am plâns de el și-s plină de revoltată. L-am arătat cu degetul, considerându-l sursa tuturor relelor, sursa a ceea ce ne(mă) duce-n jos.
L-am transformat în babaul meu personal, el e maleficul viclean, el (mă)manipulează, el mă face sclav. Nu vorbesc de necesitatea lui. Nu asta mă deranjează așa mult. Ci relația noastră reciprocă. E nesuferită, plină de constrângeri și reguli și îmi ocupă prea mult din discursul interior. Mă ți ne prizonieră și mă învârt pe loc. Dar azi, m-am decis să sparg acest cerc vicios. Să înțeleg că revolta mea exterioară e un ecou al revoltei mele din interior. Că haosul sau criza sau viața mea vraiște m-a făcut să văd asta. Am acceptat să fiu înțeleptul modest nu eroina din poveste. Să consimțit că pot să văd și adevărul incomod, recunoscând că nu sistemul mă trage în jos ci faptul că eu m-am oferit lui. Și că o fac demult, lent și zilnic. Mai ales zilnic. Firele invizibile se strâng în jur încet dar sigur.
Totul începe subtil. Prefer să nu judec critic o știre, lațul se strânge, prefer minciunile albe ale apropiaților, firele mă înconjoară, prefer să nu fac nimic, frontierele mi se micșorează! Se întâmplă de fiecare dată când eu, o persoană normală, îmi doresc să mă simt specială. Uite, interior mă simt fudulă de ce scriu, de ce gândesc, cumva ”specială”, cumva ”înzestrată” dar de fapt sunt la fel ca alții, când înfrunt vidul, limitele și îndoielile...
Sistemul nu creează iluzii. Dar îți oferă oglinzi. Deformează, amplifică, profită. Îți oferă și o narațiune de care te agăți. Te pune într-un rol, de multe ori de ”ales”, pompează într-o identitate pe care o crezi a ta până se umflă dincolo de realitate.
Mă legăn cu ideea că e mai bine să te crezi mai mult și mai mare, să te bucuri că cuiva îi pasă. De aceea interior simți că ești fie ”cel ghidat”, fie ”alesul”, fie dintre cei ”neînțeleși” dar binevoitori sau dintre cei ”persecutați”. Te simți bine pentru că cineva, ceva, te face să simți. Dar el, e ”sistemul”, nu face asta dar îți oglindește nevoile. E mai bine să crezi, decât să (te)înfrunți. Aici e momentul de fractură între iluzie și realitate. E momentul acela din povestea cu hainele cele invizibile ale Împăratului. Îți place și te îmbraci în iluzii pentru că ai nevoie ... Nici nu mai contează dacă e adevărat sau unde e adevărul. Sau cât. Și uite așa nu mai analizezi, nu mai observi, nu mai verifici, nu mai ai îndoieli. Ai intrat singur în plasa sistemului. Biată pasăre captivă în plasa păsărarului. Nu mai cauți realitatea cu orice preț își e deajuns confirmarea. Realitatea e plină de confuzii și de planuri fără pași concreți, confirmarea e făcută din certitudini. Realitatea și adevărul nu te fac mai special, nu te seduc, nu face promisiuni, nu te protejează de îndoieli, nu te obligă moral să le aperi.
Între timp tu, devii citibil, previzibil, confortabil, vrei happy_end-uri. Toate sunt avantaje și sunt devastatoare pentru tine, creierul și caracterul tău. Simți toxicitatea noului statut dar îți susțin validarea ta de om bun în sistem. Până la urmă sunt doar cecuri fără acoperire, bune pentru cei ce au nevoie de a crede. Lațul se strânge și la un moment dat simți asta. Sufocant. Suficient de mult ca să vrei eliberarea și înapoierea ta la realitate. Apoi ca mine, deunăzi, ne plângem de sistem când de fapt eu sunt cea care m-am oferit lui. Pe tavă.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu