Co-reglementarea

 Zilele acestea am învățat mult. Conjunctura a făcut asta. Dacă stai în afara rețelelor sociale pentru o perioadă, descoperi un timp, care în prima clipă chiar nu ști unde să-l redirecționezi. Eu mi-am spus că dacă închid un drum, atunci musai să am deja un plan pregătit dinainte pentru a trece imediat pe o altă cărare. Benefică. Nici nu știți câte acumulări pierdem din cauza timpului risipit aiurea.

*** 

Ați observat că atunci când ne aflăm în haos, durere, momente de panică, când avem de luat decizii cu adevărat despre lucruri vitale, adică atunci când viața ne ia pe ”nepregătite”, majoritatea oamenilor oferă soluții? Și ei doresc cu sinceritate, ca acestea să devină deciziile tale, să fie implementate imediat, fără schimbări, fără adaosuri sau întrebări. Fără să fim specialiști, ci doar părerologi, ne exprimăm tot felul de supoziții bazate pe o singură informație și asta de multe ori subiectivă și emitem nu sfaturi ci niște ipoteze, uneori bune dar la care oricine se gândește și uneori surprind gânduri tare alături cu drumul. E un mod normal de acțiune al celor care doresc să își reducă propriul disconfort la auzul unei vești neplăcute, rele, grave, greu de suportat... 

Te umplu de vorbe meșteșugite, de cuvinte ”potrivite”, îți dau sfaturi nesolicitate, îți indică un volum de informații peste măsură de digerat. 

Avalanșa aceasta ajută grăbirea ”vindecării lor” sau armonizarea lor cu mediul înconjurător; O formă pe care nu o pot procesa în alt fel. E o acțiune normală de transformare/ adaptare, e uman și cumva de aici pornește și interconectarea prin procesul numit empatie. Apoi după ce te ”umplu”, oh, îți cer rapoarte, așteaptă detalii pe care trebuie să le învârți pe toate părțile ca ei, să își înmulțească și mai mult sfaturile. 

Există două expresii în familia mea: ”ei își dau cu presupusul” și tu nu ai voie să ”crâcnești”.  Din punctul meu de vedere e o energie pierdută, lipsită de sens, care îmi mănâncă din timp, care îmi suge vitalitate și mai ales mă lasă fără vlagă. 

Eu simt că grija adevărată nu are nevoie de zgomot. Compasiunea, da, ea se poate  învăța. Doar că sistemul nostru nervos nu învață din manuale sau din  presupuneri ci strict din mecanisme faptice. Iar atunci când le aplici, deciziile bune sau cât mai bune pe moment se iau din întreaga ta pregătire pentru viață, nu citând sau citind dintr-un manual. Și mai cred că lucrurile bune se  învață prin contaminare. E un proces numit co-reglementare.

Când, în timp de criză, cineva în jur rămâne calm și prezent, în timp ce tu ești în haos, și orbecăiești după o decizie imediată,  se trimit semnale biologice de siguranță de la unul la celălalt pe care nici un discurs/sfat/prognoză  nu le poate reproduce. Sunt cuvinte sau gesturi de susținere care nu sunt ”colacul de salvare” ci pur și simplu îi împrumută celuilalt stabilitatea până când sistemul nervos al celui căzut se va putea adapta sau menține stabil, în parametrii. Co-reglementare! Rețineți. E nevoie de colectiv și comunitate. E nevoie de tribul tău. Aceste oaze de stabilitate (”calm și prezent?) devin arhitectura invizibilă a puterii noastre. Tăria noastră.

 

Vedeți, acest  ansamblu de acțiuni, odată învățat nu este uitat, poate e chiar inclus ca ceva nou, în ADN-ul nostru pentru că devine ceva demn de transmis  mai departe. Corpul tău își spune: ”am mai  învățat că se poate rămâne întreg chiar și în ochiul furtunii”. Iar atunci când fără nici un semnal de avertisment, te apropii din nou de prăbușire ști că există undeva un : "Nu voi uita niciodată că cineva mi-a aprins și ținut o lampă când eram pierdut și eram în întuneric. Acesta se poate întâmpla din nou!" 

 

Co-reglementarea înseamnă o relație de comunitate, adică ”nu vii tu să (mă)repari, ci rămâi lângă mine, până când, împreună, vom putea vedea din nou drumul înainte!"

 

.