”Viața nu înseamnă să mărim viteza. Este mai greu să învingem pasiunile invizibile decât să cucerim lumea cu arme vizibile. Este legea iubirii cea care conduce omenirea. În focul iubirii și fierul cel mai tare se înmoaie”. Mahatma Gandhi
Nu-mi mai ajungea lumea asta, așa că am încercat să mi-o îmbogățesc?
Călătoria mea de curând, pe Muntele Carmel, nu e numai un voiaj fizic ci mai ales un drum spiritual.
Și încă nu știu dacă m-a împins nevoia sau dorința?
Chiar din primele zile îmi dau seama că oricât m-aș fi pregătit înainte (iarăși nu fizic), pregătirea mea nu capătă un sens primordial ci e doar o
primă alimentare. Pentru că nu vei știi cu ce te încarci și ce vei lăsa definitiv în drum trebuie să ai rezervorul plin.
Încep, mergând prin realitatea pe care am adus-o cu mine și în loc să încorporez eu noi energii spirituale mă ajută ca să încap eu, în
ele. Cu totul. Și asta e ceva nou. Numai așa, ceea ce am învățat, prin fiecare pas al meu, devine esențial. De neuitat. Esențial e și faptul că încep să folosesc alt limbaj. Pentru mine e un limbaj al luminii, al
gesturilor, al gusturilor noi căutate, al zâmbetelor... al căutărilor, .. al întrebărilor esențiale? Aici înțelegi un alt fel de mod de a-ți ”petrece timpul” și de a-ți ocupa ”mintea”?
Mă
întreb oare care parte dintr-o astfel de ”călătorie” e cea care o face de
neuitat? De ce ”după”, ești altul, gândești altfel, ai alte deschideri?Stochez în mine gânduri legate de ce? Stochez semințe ce vor răsării mai pe urmă.
Acum îmi găsesc un timp anume, regăsindu-mă... prin care acum apreciez alte nuanțe ale culorilor, o altă armonie, multiple forme în nedesăvârșirea lor și într-o frumusețe uitată, a vieții.
Și alte locuri au
spectaculosul, nu? Dar acum încerc să scanez lumina, să obțin o
altă istorie a mirosurilor întâlnite în cale, impregnându-mă cu ele când ”acasă” nici măcar
nu mai încercam să simt sau să despart aromele, de mirosul zilnic. Simțurile mele, toate sunt în plină activitate.
Fac în așa fel ca ceea fac în câtva zile să devină parte din ceea ce
sunt, pentru tot restul vieții mele?
Acumulez impresii și realizez că conversațiile,
drumul, locurile oamenii alături de care am fost mă îmbogățesc mai mult
decât discuțiile mele zilnice de acasă. Chiar dacă nu au adâncimea vorbele de pe munte au o bucurie aparte. E aici, timpul și calitatea timpului pe
care o petreci printre străini, cu străini - prieteni, cu oameni care au
același scop, aceeași atitudine majoritar de admirație și bucurie, aceași nevoie de a ști de a descoperi de a fii maleabili, fiind în același timp mai vulnerabili? Oamenii devin
mai vii. Eu simt cum, albe, îmi apar mici rădăcini absorbante. Timid.
Observ că dialogul interior, pe care-l avem este altul decât
cel zilnic. Poate și mai sincer poate mai adânc. Poate necruțător cu mine însămi. Nu în sensul dureros, nevindecător. Nu mai caut perfecțiunea ci caut graduări. E ca și când
ai ”atinge timpul„ și i-ai spune ce să facă. Asta pentru că oricum,
printre toate aceste grădini suspendate într-un alt peisaj, te simți izolat, într-o stare de bine, dar cu multe
furtuni interioare. Ce arderi interioare se întâmplă prin care să lași curat în interiorul tău?
E
și un drum al poveștilor, al poveștilor pline de istorie, uneori crâncene apoi a poveștilor noilor
cunoștințe, și crearea de noi amintiri, o legătură către alte relații viitoare.
Urcușul și coborâtul
pe scări are o semnificație aparte. Încet sau repede, cu lungi sau
scurte întreruperi, pare un drum mistic către văi spirituale neumblate,
ne explorate încă, chemătoare. Puternic chemătoare. Și e un miracol cum întinderi de scări, o coborâre
substanțială de poate 900 de metrii, mi-a redat și redescoperit idealurile. Nu sunt noi dar eu mă simt ca nouă.
Coborând, ai dintr-o dată o admirabilă senzație de libertate și de oricând posibilă, desprindere
către zbor. Și care te face să primești prin zborul tău imaginativ, fiecare
clipă, fiecare foton de lumină, fiecare aromă fiecare adiere. Tot ce te
atinge printr-unul din simțuri se lipește de tine. Ești atât de expansiv și în același timp plin de seninătate că-ți auzi ecoul inocenței că vezi prin prizma imaginației, emanări de curcubee.
Ce
aștept eu de la pelerinaj?
De ce am venit?
De ce am venit iar?
Ce
așteptă alții de la mine?
Ce conexiuni?
Cu ce conexiuni merg acasă?
De ce
acumulez poveștile?
Cine mi le așteaptă?
Cine, câți, care????
.
.
.
.
Cu câte picături mă adaug eu, celorlați?
Într-o secundă,
într-o fecundă fântână
intoxicată de spiritualitate
inima-mi rătăcește
i-o stare de prezență continuă
transpusă în altă lume
afundată în gânduri
despre fiarele pădurii
îmblânzite și ele
ce scot afară tot ceea ce arde în mine
ca cel mai mare dar pe care îl am în viață.
Interiorul meu nu mai are orizonturi,
nu-mi mai pot închide ochii,
nu-mi pot închide brațele, larg deschise
și nici creierul, care absoarbe gheme de alte și alte sinapse ...
Nu-mi mai pot închide inima
de atâta pace
de-atâta presimțire de lumină
îmblânzită
la proporțiile mele corecte, de om.
Pe aici, timpul e greu , pricepi...
Fiecare scară, fiecare treaptă e făcută să macine destine la o moară de cuvinte pe care le duc apoi apele clipocind ... Fiecare treaptă te pune să te lepezi de lest, într-o muzică pe care n-o auzi, pentru că nu e ... cu care însă rezonezi, pentru că e mai aproape de tine fiindu-ți însăși miezul și te face să te miști în ritmul și-n nevoia, de a o trăi.
Iar eu azi, azi, nu pot prinde ritmul acelei muzici ce-mi curge prin vine, e ușor mai sesizabil uneori,
doar uneori, când prin mine curg cuvintele unor rugăciuni... și mă seacă
și zvâcnesc din nou izvoare și mă înfrigurez golită, ca mai apoi
absorbind să mă satur dintr-odată ... Mai apoi, în ritmul pașilor mei pe alte și alte trepte, când cuvintele însăși devin liniște și mă leagănă și mă gâdilă și
suflă peste mine cu momente când îmi vine să adorm și în aceeași clipită mă cutremură în starea aceea de neant și de zbor, în însăși vatra ființei mele. Și de departe, mult de departe în mine îmi șuieră, năruirea bolțile de-mi pică solzii rătăcirilor trecute ca niște paiete a căror urmă, par jocul cu nasturii unei haine pierdute, uitați și ei pe parcurs.
Și nu mă mai văd ca om de rând ci ca reflectare de cer, în apele curgătoare ...
Aaatât!!!
În jur, par gârbovi și ochii nu le sunt vii pentru că sunt niște cămări
umblătoare. Și când deschid gura, gură lor te clănțăne fără răgaz, fără amuzament sau niscaiva inteligență și toată greutatea lor, totul, se prăvale peste tine/mine, cu
mirosul de neproaspăt. E strânsură de vorbe vechi, de gânduri vechi demodate, de prejudecăți încleiate prin cotloanele memoriei. Nespuse. Și mă întreb de ce atât efort de strânsură amară? Și mă întreb când se va dezlănțui o furtună curățitoare ...
... oamenii care-și poartă toate amintirile, toate promisiunile, toate lecțiile lor pentru alții netransformate și nerafinate, sunt așa de îngreunați de ele că nu mai acumulează. Și merg din ce în ce mai puțin pe drumul vieții, nu pentru că nu ar putea ci din cauza greutății de nemăsurat a ceea ce sufletul lor târăște.
Cu toții avem boccelele noastre. Dar pelerinajul e unul din prilejurile de descărcare, de golire, de scuturare, de dezlănțuire și totodată de diluare a astfel de griji și neajutorări. Dacă ești atent la astfel de lucruri.
... Și trebuie să fii pregătit și să vi pregătit cu o altă ureche, cu un alt organ al mirosului, cu un alt fel de ochi. Și ceea ce înveți cu multă sinceritate aici, e că nu știi niciodată dacă oglinda ți-e pură. Și niciodată nu știi dacă ai șters-o îndeajuns. Și nu poți practica ”curățirea„ prea mult, dacă nu capeți abilitatea de a fi exersat permanent.
De ce tocmai în această perioadă? Pentru că ești la pragul celei mai mari Comori.
Pentru că pe un astfel de teritoriu al sacralității, acolo unde timpul tău ți-l acorzi gândind la ce este Dumnezeu, toate crustele noastre se diluează. Devenim mai vulnerabili și mai disponibili.
Îmi ajung mie la sâmbure unde picăturile de profan se scurg din noi și unde rămânem în ”cămașa - înveliș” de sacru și unde trebuie să înțeleg onoarea pentru care sunt vie. Anul acesta, am trăit o astfel de stare prin întrebările mele, prin misterele mele, prin intuițiile mele, prin zborurile gândului în depărtări neatinse și care, trebuie să mărturisesc, au fost mult mai intense și mai interesante decât răspunsurile mele. Și născătoare de puternice și strălucitoare trăiri.
Seducția cu care atrage Locul este o energie a iubirii necondiționate. N-o spun eu. Nu numai eu! Sunt portaluri bogate în favoruri spirituale. Dar de această dată, am venit pregătită s-o simt. S-o adulmec. Se manifestă ca o descărcare a emoțiilor pe care acasă nu ți-o poți permite!!! Și te întrebi de ce? De ce nu am avea acces oriunde la ea? De ce această tandrețe catifelată, acest sentiment de absolută siguranță, acest entuziasm cuceritor, această mângâietoare blândețe a luminii nu-și deschide ușa oricui și la orice oră ...
De ce atâta efort?
Pentru că ești la pragul celei mai minunate și binecuvântate Comori!
Și trebuie să înveți să te arăți demn ca păstrător al unei părți din Sfânta Comoară!
Și trebuie să înveți când,cum și cât meriți din această Comoară!
Cum poți să ai o dragoste mare dacă nu ai exersat la început pe o dragoste mică?
Dragostea e pretutindeni și i se permite orice, nimic un e forțat. Nimic nu e prea mult. Te cunoști poate mai bine ...Viața fără
dragoste e o viață la minim. Dar cum să-l iubești pe Dumnezeu, cum să ai o dragoste atât de mare, să stai în fața unei măreții de nedescris, dacă n-ai învățat să-ți iubești vecinul mai întâi, ca un
lucru atât de simplu. De ”aproape” vorbind, vecinul e aproapele cel mai de aproape.
Pelerinajul - cu oricâți ai fi alături - e un drum de unul singur. Simți o specifică libertate când mergi pe jos și vezi, și-ți vezi marcajul și bornele pe care le străbați. Și vezi, conștient ce lași în urmă și ceea ce ești pregătit să lași, condiționat ori ba.
Dar asta nu înseamnă că nu ții și de tovarășii tăi de drum ...
Foarte interesant: de
la pelerinii din toată lumea, întâlniți, și în cazul de față au fost în jur de 180, observi că nu mai este
important limbajul. Înveți, ascultând; legi cuvinte și gesturi, cauți
cunoștințe ești într-un același sens povestind și lăudând și primind
aceleași sensuri și elaborând aceleași idealuri.
Este o lege a firi ca întâlnindu-ne, să ne simțim onorați de faptul că Ceva a pus
totul la cale, ca să ne întâlnim în acest Loc și în acest timp, să ne cunoaștem, să ne recunoaștem, să respirăm același
aer și să degajăm împreună vitalitate comună pentru a crea o energie revigoratoare. Pentru că împreună trăim, palpând prin tălpi energia a sute de ani de
pelerinaj și a sute de mii de pelerini. Și acesta e și va rămâne trecutul nostru comun. Și prin tălpile noastre uneori dureros, ne cresc acel tip de rădăcini senzoriale care preiau amprenta tălpilor, a altor tălpi și altor Tălpi... Și te întrebi, cu o sfială nemaipomenită și cu o dragoste plină de patos dacă tu ( și tu) faci parte dintre cei Aleși? ( ..și ... ”Fă-mă precum colbul în calea Aleșior Tăi în drumul Tău” ...).
Pe muntele Carmel e începutul unei noi povești. Noi ne începem visele de
pelerin împreună, făcând un primul pas. Pentru că, împreună ne plecăm
capetele, lăcrimăm, ne cutremurăm, ne mirăm, stârnind ori înăbușind emoții, suntem inspirați ... călcând împreună în spațiul
nostru sacru. Pelerinul devine un fel de ”frate de cruce” cu tine... un fel de frate de drum și numai lui și numai el are și simte anume înțelesuri împreună cu tine. Și anume adâncimi.
Pentru că mie, ei îmi sunt martori la începutul drumului transformării. Și eu, asemenea drumului străbătut de ei.
Stăteam fascinată să ascult povești șoptite, povești vechi,
neînțelese de mine la vârsta aceea despre călătorii, și greci și comori, despre negustorie și hagialâc, despre pierderi și supraviețuire, câștig, război, frici, creștere.
Era o mitologie - alta decât în cărți - din care chiar făceam parte, de
care aveam parte mereu, prin cine știe ce obiecte, fragmente, pe care le descopeream răscolind casă ori printre cuferele podului. O mitologie personală ... pe care o înfrumusețam liniștită
apoi refugiată din nou în podul plin. Era în credința mea
nestrămutată de a trăi acele povești, o curățenie și o vitejie pe care o completam cu
un sentimentul religios atât de luminos și o mirare silențioasă.
Toate poveștile mele
erau frumos aureolate de fabulos iar faptul că veneau pe filieră familială, intrau misterios în componența atitudinii mele încât mă credeam înnobilată de a le ști, fără să le împărtășesc mai departe. Căci altfel și-ar fi pierdut magia. Iar maestrul de ceremonii era bunica mea. Era așa un fel de pact între noi două, credeam eu.
Bunica mea, era ”mamaia” Marica, ea pusese un fel de tablou cu Sf.
Nicodim la mare cinstire chiar în bucătărie. Și cu el dialoga zi de zi ,
în prezența mea ca eu, să iau aminte. Doamne câte lecții am primit eu de la cei doi! Nu era icoană ci un fel de
”diplomă” de merit, care demonstra meritele bunicului meu, la repararea
acoperișului mânăstirii Ghighiu și a așezămintelor maicilor. Doar eu, care încă nu știam literele, aveam mare stimă pentru asceticul Sfânt, în straie bizantine că el mă urmărea și oricum dimineață de dimineață, stătea acolo să mă binecuvânteze, când măncam.
Tabloul
trona chiar deasupra mesei largi neșlefuite la care încăpuse familia mamei de
când fusese făcută casa. Dimineața, eu în capul mesei singurul copil, mezină printre nepoți și mamaia mea
îl amesteca în vorba și pe Sf. Nicodim și așa luându-l martor la tot și
la toate ne începeam ziua.
Mi-am adus aminte de toate
acestea, stând undeva pe Muntele Carmel, legându-mi cu ușurință trecutul
de prezent. Doar simțind în mine acel ceva de curățenie copilărească, de mirări care nu se mai sfârșesc dar care simplifică, de rădăcini care cresc și nu știi de ce,
într-un nou anotimp al magiei.
A fost ca și când în
coborârile mele matinale pe cele 19 terase ale muntelui, m-am întâlnit
la un colț de viață cu mine. O eu la 4 - 5 ani și o eu la 52 ... m-am
întâlnit și așa m-am trezit... într-o atmosferă unde tot cerul foșnea de
viață ... în răsărituri superbe, într-o lumină caldă și eu având
senzația că sunt luată de mâna aceea micuță și îndreptată de pe atunci,
pe acest drum.
Și nu mai era minunea străbaterii maiestos, a
coborârii unor scări. A străbaterii unei arhitecturi și omologării unor geometrii de piatră, apă și flori... Mă străbat fiorii gândind cum în același timp, mintea mea a putut
evolua la atare înălțime, cum puterea viselor mele întâlneau visele
altor oameni și dorințele mele se completau cu dorințele altor naturi
umane decât ale mele și cum gândurile mele se zbuciumau să iasă și să se
nască. Cum clocoteam, pentru a face un alt pas pentru
înțelegerea a cum s-a născut Cuvântul. Gândurile, reflecțiile mele, metaforele mele, nu puteau încă să se cunoască pe sine
și să devină libere într-un astfel de mediu. Magmei îi trebuie ori o gândire de o
înaltă febră interioară ori pacea așezării iar eu nu aveam decât
febrilitatea generării.
Prin Scările Carmelului, am cunoscut febrilitatea și fervoarea genezei. Atentă la semne, la imagini, la oameni, la iluzii și întâlniri. Permanent pregătită de a capta. Și chiar dacă în mine nu era deloc pace interior, era o imensă bucurie pentru fiecare secundă, Eu, acumulând esențe.
Călătoria asta a mea nu e un basm frumos, chiar dacă ceea ce visez, este doar ca visul să nu se mai termine.
Acum simt că sunt și ”înăuntru”. Și o știu. De aici încolo va fi din nou, totul diferit. Pentru că am atins esențe. Care generează. Care contribuie. Care emit.
Se vor spăla toate ... inundate de lumină...
În ce lume, de veștejiri trăim și noi!?! Căci eu am plecat la un capăt de an și dintr-o lume în care în jur, toți au fugit să-și umple frigiderul. Deja plin. Spuneți voi de nu este așa?
Din ce gheață ce se întinde peste cuvinte și peste ”necondiționat” nu reușim să ne smulgem?
Vedem sacrificiul ca acel ceva ce ține de bună stare și nu de bunăstare. De acumulări, nu de cumulări și reformulări interioare. Dorim fericirea zilnic și fără efort. Ah, și mai ales trăim într-o lume a nemulțumirii. Avem o lume care se preocupă cu ce fac ceilalți. Public și intim. Despre alții. Îi devoalăm până la urâțire. Ne plângem apoi de asta. Plângeri formulate doar pentru că trăirile nu ajung la nivelul așteptărilor noastre. Cei ce folosesc ”plângerea” ca mod de acomodare sunt cei atât de comozi că-și doresc schimbarea în ceilalți. Și care-și spun (în gând desigur), privind de sus, că sunt o grămadă încă cei care trebuie să ajungă până la nivelul lor. Și asta vine din lipsa de grabă în propria lor dorință de transformare. Și din lene și neștiință ori poate din neuzarea prea des, a recunoștinței, mulțumii și lăudării a toate ce este în jur.
Cum să ne impregnăm cu smerenia de a percepe capacitățile și ritmurile diverse? Și mai ales când? Căci fără înțelepciunea cu care privim că fiecare face ”un avans către ...” nu avem înțelegerea lucrurilor.
Fiecare își are istoria sa. A mea care va fi? A ta care va fi? A unui căutător de ... ” și dacă ar fi fost altfel”...? Sau a cuiva care are ceva de transmis?
Ai gândit cine te-a ales să fi tu, Tu?
Ai de gând să fii al acestor vremii? Să urci pe muntele de la înălțimea căruia câmpia se vede atât de bine ori preferi picnicul tău vesel, de mlaștină?
E atâta victorie în lume, doar să rupi tăcerea schimbându-ți modul de a gândi! Totul dar absolut totul se schimbă fără să fie straniu că-ți schimbi atitudinea.
Excursia mea? O călătorie în celest. E un drum. Lungul drum prin care înțelegi că ceea ce trăim noi e doar un avans către... Un loc care te poate ajuta să-ți repari defectele? Cum? Pentru că e un loc în care afli ce blazon primești! Pentru că odată intrat, îți recapeți lustrul și simți, cum și de ce mai ales ești plin de noblețe.
Schimbi totul. Nimic nu e mai puțin straniu decât asta.
Anulează-ți interdicțiile de a vedea. De a simții. De a fi părtaș.
Schimbă totul!
Dacă vrei, schimbă atitudinea ta față de soare și de primăvară și schimbă-ți gândurile de cum privești bătrânețea și timpul dar nu schimba durerile care-ți lărgesc limitele. Cum altfel să crești dintr-un pumn de țărână? Sufletele mari sunt cele clădite și prin constrângeri, cele întemeiate și prin obligația față de aproape, nepusă în discuție.
Schimbi totul.
Fără senzația de abandon a trecutului. Căci fără imaginea vieții care o poți contura fără rușine în vorbe nu te vei simți liber.
Schimbă totul. Nimic nu e straniu.
Adevărurile? De ce nu ne-am interoga despre ele, până la limita până când ele vor deveni transparente? Până când ele se plămădesc? Până când ele pot fi opuse dar nu contrare.
Nu-mi poți spune că nu poți ridica barierele și sparge zidurile proprii.Nu cred că nu poți alunga propriile tabuuri cu care te sabotezi în laguna călduță a îngăduinței obișnuințelor rutinante de a vedea, de a auzi, de a intui!
Caută libertatea. Cea a cărei bucurie, face să-ți dea în clocot sângele. Cea a cărei frumusețe stă în neîncovoiere. Libertatea față de turmă și față de teama de dizgrație. Față de murmurul ascuns al ochilor ce pângăresc. Libertatea de a nu abjura propriile crezuri. De a alege și a hotărî la dimensiunea propriei tale conștiințe.
În definitiv prin toate astea vei ajunge la viziunea infinitului unde este numai dragoste...
