Homo fictus

 

Știți ce înseamnă latineasca de mai sus? E omul ficționar, ”omul care născocește” și termenul apare într-o carte (”Animalul povestitor” al lui Johnathan Gottschall) pe care am răsfoit-o recent. Din nou.

Spune autorul că o poveste devine captivantă atunci când aduce sens în viețile cititorului și mai multă cunoaștere. Iar cunoașterea nu înseamnă mai multă informație. E ceva de plusat peste. Cititorul de fapt își lărgește propria cunoaștere de sine doar reflectând la poveștile acumulate. Dar un progres real, al lui, ca individ nu vine dintr-o acumulare haotică ci zic și eu, dintr-un proces de autoevaluare, un viu spirit critic și mai ales din multă sinceritate. Altfel, concepte precum sens, autenticitate, echilibru nu au cum să se lege de tine.

 

Acum câteva zile, am vorbit despre arborii genealogici. Elevi de gimnaziu. Cam 100. Arborele genealogic, e cel pe care îi învățam la grădiniță. În jurul meu, recunosc oameni care nu au mai făcut demult exercițiul acesta, să-și revadă, să-și viziteze arborele genealogic. De ce? Chiar și parastasele, unde onorăm memoria strămoșilor au această parte lipsă. Mulți se opresc la dat mâncare fără a aminti de strămoși. Cel mai adesea e vorba de părinți și bunici. Și aici ne oprim. E un arbore cam sărăcuț, nu credeți? Firav, Ușor de dezrădăcinat. Mai ales dacă ai fost sau ești copil unic. Imaginați-vă arborii genealogici acolo unde sunt 5 - 6 frați, o mulțime de nepoți sau unde ești înrudit cu jumate din sat. Imaginați-vă acum arborii genealogici ai unei dinastiei regale/nobiliare care îți spune că ești al 27-lea la tron/rangul nobiliar. Nu fac analogii cu familiile noastre doar îmi imaginez cât de stufos, vechi, bine înrădăcinat este acel arbore. Ce acumulări de experiențe, de valori, de tradiții și de viitoare creșteri are.

 

Eu mă gândesc că orașul, comunitatea, cartierul devin o pădure de arbori genealogici. Și o evaluez. Cum arată. Cât de bine înrădăcinată, iubitoare de ”pădurea” din care face parte este. Cât de sănătoasă este comunitatea din care fac parte. Eu știu cum comunică pădurea: prin rădăcini. Ramurile dau semnale și rădăcinile primesc nutrienți. 

 

Cu cât mai adânci sunt rădăcinile arborilor noștri genealogici, cu atât mai bine înfiripată este pădurea mea, orașul meu. Este el ”viu”? Are el o moștenire de primit? Dar de lăsat? Știu eu cum să procedez cu o moștenire civică? Ce faci cu o moștenire? Poate ați avut o astfel de experiență. O tratezi ca pe o comoară sau ca pe un gunoi? Ca pe o comoară și o îngropi sau o pitești într-un seif? Sau o risipești la prima adiere de vânt, prima poftă, prima ispitire? Ești cheltuitor de moșteniri sau ești zgârcit? Fie că e o moștenire bună sau rea, important este să o prelucrăm și să o valorificăm. Valorificăm critic și selectiv. Altfel pierdem din starea noastră de oameni adevărați.

 

Dacă imaginea asta de oraș ca o pădure de arbori genealogici ți-a plăcut, nu uita că moștenirile noastre pot deveni blocaje sau catalizatori în propria viață. Dar cunoașterea construiește, are chiar și mecanisme de igienizare a mentalului și psihicului individual și colectiv. Așa că încercați să vă cunoașteți propriul arbore genealogic extins. Nu îmi faceți mie o favoare ci e spre binele vostru.

 

Te-ai gândit vreo dată ce înseamnă identitatea ta și la ce folosește, cum se construiește, care sunt mecanismele proprii de igienizare a mentalului și a psihicului individual? Ce influențe au impresionat caracterul și conștiința ta de ești unic?

 

În arhiva orală a fiecărei familii, prin repovestiri repetate se reconstruiesc vieții și etape ale arborelui genealogic. Se numește ”istoria ”mică”. Dacă crezi că e vremea maturizării și a înțelegerii emoționale a istoriei tale, intră mai adânc în propria familie, află câte ceva despre generațiile trecute. Fă asta pentru a te înțelege pe tine însuți. Cum gândim și cum reflectăm asta în acțiunile noastre viitoare? Cum le transmitem?

 

În imagine de sus e un arbore genealogic oarecare. De pe internet.

Feniculul

 

Un preparat interesant pe care îl găsim în trei surse medievale diferite, este Cartea de bucate ( autor anonim florentin), Cartea de Bucătărie ( autor anonim venețian) și Tratatul Toscan de Bucătărie (autor anonim toscan) , este un preparat cu pui si fenicul (unde feniculul era folosit și cu frunze și mai ales cu flori. Este numit ”polastri afenochiati” sau infocchiati adică ”pui feniculat”. Pur și simplu e o găină bătrână, fiartă bine cu sos din lapte de migdale cremos și parfumat.

 

Feniculul ca remediu digestiv cunoscut și important era folosit și este un important ingredient în bucătăria medievală. Florile apar frecvent în preparatele perioadei. Cea mai simplă rețetă de pui cu fenicul o gătesc florentinii. Autorul recomandă în esență prepararea laptelui de migdale cu bullion (supă concentrată de pui) ”parfumat” cu fenicul și pătrunjel, aducând acest amestec la fiert și apoi trecându-l printr-o sită înainte de a-l adăuga lângă carnea găinii.

 

Beneficiile feniculului sunt numeroase și din punct de vedere al digestiei, ajutând la reducerea balonării și calmarea disconfortului abdominal. Planta reușește să contracareze procesele de fermentație, reducând gazele intestinale și ajutând la combaterea balonărilor. Așa că de ce să nu-l folosim la mâncăruri și doar să bem ceai? Știu că vă veți uita urât la mine dacă o să spun să mâncați flori de tei, sau de codița șoricelului dar ”ciudații” de francezi v-au luat-o mult înainte și chiar fac asta, salate cu plante de ceai. Arată bine, aromele le știți așa că de ce nu ați pune într-o salată petale de gălbenele, flori de sunătoare sau trifoi roșu sau mici (crude) frunze de pătlagină și flori de păpădie? Strămoșii o făceau.

 

Imaginile arată o plantă de fenicul din cartea lui Pietro Mattioli ”Dialog despre medicină) (sec XVI), o inflorescență de fenicul și o ”salată” din plante pe care noi cu reticență le folosim doar în ceai și doar atunci când suntem bolnavi.

 

.

 

Poveste din Toscana cu iepuri și floarea soarelui (Fibonacci)

 

În 1202 un tânăr toscan, Leonardo de Pisa, a finalizat prima carte de aritmetică. ”Liber abbaci„ a explicat „noile” metode matematice în termeni de înțeles pentru oamenii obișnuiți – iar influența sa a fost evidentă pentru dezvoltarea unui întreg continent.

În ceea ce avea să devină cel mai faimos pasaj al său, Leonardo și-a scris drumul în cultura populară a secolului XX cu aceste cuvinte:

„Un țăran avea o pereche de iepuri închiși într-o cușcă. Ca să-și facă planurile cât câștigă dorea să știe câți iepuri va avea după o lună? După două? Câți vor fi într-un an ?
Așa a descoperit numerele generate de șirul numit, mai mult mai târziu, numerele Fibonacci:

Regula generală este că fiecare număr succesiv este rezultatul adunării celor două anterioare: 1 + 2 = 3, 2 + 3 = 5, 3 + 5 = 8 etc.

Numerele generate de acest proces sunt cunoscute astăzi sub numele de ”numerele Fibonacci„ și au fost date de matematicianul francez Edouard Lucas în anii 1870, după ce compatriotul său, istoricul Guillaume Libri, i-a dat lui Leonardo din Pisa porecla Fibonacci în 1838.

 
Un motiv principal pentru care aceste numere își păstrează fascinația astăzi este datorat frecvenței surprinzătoare cu care apar în natură.

În realitate, parte semnificativă a moștenirii lui Leonardo nu este secvența Fibonacci ci sunt cele 14 manuscrise medievale ale Liber abbaci care au supraviețuit. Fiecare epocă produce câțiva indivizi care sunt atât înaintea timpului lor, cât și a timpului lor: figuri precum Arhimede, Copernic, Galileo, Kepler, Newton și Einstein.

Astăzi, numele lui Leonardo ar trebui plasat printre aceștia ca unul dintre cei mai mari indivizi care au modelat lumea noastră. Pentru că trăim cu moștenirea lui Leonardo în fiecare zi – de fiecare dată când facem ceva ce depinde de aritmetica modernă pe care el a adus-o în Occident.
Imaginea reprezintă portretul lui Leonardo din Pisa, sau „Fibonacci”, și (dreapta) o floarea soarelui, ale cărei semințe sunt intercalate după secvența Fibonacci.

Manuscrisul lui Leonardo se află în Biblioteca Națională din Florența.

. 

Banksy Art

Banksy este pseudonimul unui artist de graffiti care îmbină activismul politic, arta urbană satirică și epigramele subversive combinate cu umor negru făcute după un șablon distinctiv. Astfel de lucrări artistice de critică politică și socială au fost prezente pe străzi, pereți și poduri din orașe din întreaga lume și s-au transformat într-un adevărat curent artistic.

Datorită unor conflicte juridice adevăratul artist care se ascundea sub acest pseudonim a fost forțat să-și dezvăluie numele adevărat. Pentru că doi colecționari de artă au luat măsuri legale împotriva artistului pentru „refuzul” acestuia de a confirma autenticitatea uneia dintre imaginile sale celebre Monkey Qeen.

 

Identitatea reală a lui Banksy a fost și rămâne un mister celebrat în rândul mass-media și al publicului timp de decenii. 

 

 

 

 

 

.

https://www.theguardian.com/artanddesign/2024/mar/09/legal-row-banksy-reveal-real-name-art-images-authenticity

Cassata și casata

 

Ani de zile am lucrat în București, pe Bulevardul Magheru. Dar încă din facultate, locul de vis a vis era un punct de reper pentru mine: cinematograful Patria și cofetăria Scala (Casata). Ba chiar am avut prilejul de a intra și într-unul din apartamentele din acel bloc, clădire veche construită în 1938 de arhitectul Jean Văleanu. 

 

Casata care se vindea la noi atunci când eram studentă nu avea nici o legătură cu casata tradițională dinainte de război, prăjitura italienească (siciliană).  În facultate, adică în anii 80 (of, of au trecut 45 de ani) uneori acolo ne făceam zilele de naștere, la modă fiind să mănânci profiterol și să-ți iei și un caffe frappe. Cuvântul de ordine era: ”aici au frișcă naturală”. Mersul la cinema și apoi la cofetărie îți asigura o aniversare reușită. Luam acasă câteva bomboane într-o cutie elegantă și acesta era un cadou nimerit pentru orice ploieștean.

 

Casata românească era o îngheţată alungită sau triunghiulară, împărţită în trei: fistic, vanilie şi ciocolată şi între cele trei era pusă dulceaţă roșie. 

Era învelită în staniol. Se deosebea de parfait, adică înghețata cu formă paralelipipedică uneori dublă ca greutate şi care era din cacao (ciocolată) sau  vanilie, învelită într-o hârtie cerată albă precum hârtia de copt acum. Parfait mai găsești prin rafturile/dulapurile frigorifice ale  Kauflandului și azi. 

 

Casata era 3 lei, profiterolul era 11,50 lei, cafe frappe 6 lei căci avea ”ness” din import și era servit în pahare înalte cu pai iar comparațiile mele mi-a rămas în minte pentru că erau legate de cheltuirea banilor de buzunar pentru a-mi rămâne și pentru biletul de tren spre casă. (11.25).

 

Cassata originală, siciliană este ”cassata al forno” (la cuptor) adică un pandișpan rotund însiropat cu sucuri de fructe și lichior și acoperit cu cremă de ricotta cu adaos de fructe confiate (o umplutură folosită și la cannoli). Are o coajă de marțipan, glazură roz și verde și modele decorative. Cassata se poate referi și la o înghețată napolitană care conține fructe confiate sau uscate și nuci sau la o prăjitură din pandișpan cu straturi multicolore de înghețată. Cassata Sfintei Agatha este o prăjitură individuală din blat cu cremă de brânză, are marțipan alb și o cireașă confiată în vârf. Forma de sân făcând aluzie la tortura acestei sfinte catolice sper să nu vă facă să n-o mai gustați.

 

foto de pe internet.

 

 

Cannolo

 

Cannoli este unul dintre cele mai cunoscute deserturi siciliene. Sunt ”cochilii” cilindrice de patiserie prăjite, umplute cu ricotta ”bătută” îndulcită, amestecată cu citrice confiate și ciocolată rasă. În italiană, cuvântul cannoli este la plural și cannolo la singular dar în limba engleză sunt aproape invariabil denumite drept cannoli. Numele provine de la canna = trestie. Tulpinile trestiei erau tăiate în secțiuni și folosite ca matriță pentru a prăji cojile de patiserie. Dar erau folosite și ca ”bigudiuri pentru a încreți părul”.

 

Savurați în prezent pe tot parcursul anului, cannoli au fost creați inițial ca un răsfăț în timpul Carnavalului.

 

La fel ca în cazul multor feluri de mâncare siciliene, rădăcinile prăjiturii ”cannoli” pot fi urmărite până în epoca sarazinilor. Arabii care au condus Sicilia în cea mai mare parte a secolelor al X-lea și al XI-lea sunt cei care au introdus pe insulă zahărul și multe dulciuri pe bază de migdale.

 

Sarazinii au lăsat o moștenire culinară de durată care include nu numai cannoli, ci și prăjitura cassata (pandișpan însiropat cu  cremă de ricotta), marțipanul și torrone.  O legendă susține că cannoli au fost inventați în haremul maur al lui Qalc'at al-Nissa din provincia siciliană și are formă falică pentru a onora vitejii stăpâni ai haremurilor care fuseseră în războaie. O altă poveste atribuie inventarea lor călugărițelor de la o mănăstire, tot din Caltanissetta, o mânăstire unde acestea erau claustrate pe timpul vieții. Cannoli s-au răspândit din Palermo și Messina în toată Sicilia și apoi în întreaga Italie. 

 

Desertul a ajuns în SUA odată cu marea migrație siciliană din anii 1880 și a inspirat unul dintre cele mai memorabile citate din filmele hollywoodiene din toate timpurile: "Lasă arma. Ia cannoli! (Leave the gun, take the cannoli!" din The Godfather, 1972). Apropo, replica aceea nu a fost scrisă în scenariu. A fost o improvizație pură a lui Richard Castellano, ceea ce demonstrează cât de bun este acest film, de la regie la scenariu și până la jocul actoricesc extraordinar.

 

Conform tradiției siciliene, atunci când oferiți cannoli oaspeților, trebuie să fie cel puțin 12 bucăți pe platoul de servire. O altă tradiție veche recomandă să le serviți pe un platou îngrămădit în formă de turban turcesc, la ”testadelturcu" adică capul turcului". 

 

Populare în întreaga lume, cannoli sunt mai bune  crocante atunci când sunt umplute chiar înainte de a fi consumate, pentru a păstra contrastul minunat al centrului cremos cu un strat exterior crănțănitor.

 

Aici secvența din film în care mafiotul, după crimă, ia cutiuța cu desert fără să   risipească.

 

 https://www.youtube.com/watch?v=yHzh0PvMWTI&t=33s

 

Beguinele sau mulieres religiosae

 

La începutul secolului al XII-lea, unele femei din Europa (Țărilor de Jos și zona învecinată) trăiau singure și se dedicau rugăciunii și faptelor bune fără a depune jurăminte de călăgărițe. La început au fost câteva, dar în cursul următoarelor 2 -3 secole, numărul lor a crescut. În Evul Mediu existau mai multe femei decât bărbați datorită structurii demografice urbane și a modelelor de viață pline de războaie și lupte. Legile sociale, normele financiare ofereau doar două roluri femeilor: ori soție ori călugăriță.

 

Beguinele,  locuiau în orașe, unde aveau grijă de săraci. În secolul al XIII-lea, unele dintre ele și-au cumpărat case învecinate formând practic mici comunități ce au atras curând atenția autorităților instituționale și clericale. Mișcat sau inspirat de angajamentul femeilor față de rugăciune și de comportamentul lor în serviciul celorlalți, clerul local a căutat să canalizeze și să utilizeze faima spirituală a acestor femei ca răspuns la problemele contemporane, în special legate de războiul bisericii instituționale împotriva ereziei. Mai mulți clerici au căutat să promoveze aceste așa numite ”mulieres religiosae” ca exemple de comportament sau chiar ca sfinte după moartea lor. Maria d'Oignies este una dintre ele, numită ”beguina prototipică” (la începutul secolului al XIII-lea).

 

Beguinele nu erau călugărițe dar uneori sunt confundate cu ele. Beguinele depuneau în unele comunități, jurăminte personale și informale de castitate. Animate de idealurile vieții apostolice - aceleași idealuri care au dus la formarea ordinelor de călugărițe - beguinele duceau o viață de rugăciune contemplativă și mai ales de slujire activă în lume. Ca femei, beguinelor le era interzis să predice și să învețe pe alții, totuși își îndemnau în mod activ frații creștini să trăiască o viață de penitență, slujire și rugăciune. Totuși cu cât rolul lor devenea mai evident, ele au fost vânate de Inchiziție și unele chiar acuzate de erezie.

 

Beguinele nu au fost niciodată recunoscute ca un ordin religios oficial, aprobat de papa. Nu urmau o regulă aprobată, nu trăiau în mănăstiri și nu renunțau la bunurile lor personale. De fapt, beguinele erau libere să-și abandoneze vocația religioasă în orice moment, deoarece aceasta nu era impusă de niciun jurământ monahal obligatoriu. În multe cazuri, termenul „beguină” se referea la o femeie care purta o haină umilă și se distingea prin faptul că ducea o viață religioasă dincolo de practica laicilor obișnuiți. 

 

În orașe precum Cambrai , Valenciennes și Liège , oficialii locali au înființat comunități formale pentru aceste femei, care au devenit cunoscute sub numele de beguinaje. Beguinaje (Begijnhoven în zonele vorbitoare de limbă olandeză) erau amplasate în apropierea sau în interiorul centrelor orașelor și erau adesea aproape de râurile care asigurau apa pentru că munca acestor femei era majoritar în industria textilă. Viața lor era dedicată rugăciunii, dar efectuau și munci care le permiteau să se întrețină și uneori să prospere. Unele s-au angajat în producția de țesături sau dantelă, în timp ce altele lucrau ca surori medicale. Beguinele pariziene au contribuit la industria înfloritoare a mătăsii. Pentru că din grupul acestor femei uneori făceau parte și un număr notabil de persoane educate, multe beguine au scris texte spirituale în limba lor maternă, jucând un rol important în crearea și răspândirea literaturii vernaculare (adică a literaturii scrise în alte limbi decât latina, care era standardul pentru scrierea textelor literare). Tocmai din această cauză, mulți au suspectat că beguinele promovau idei religioase neortodoxe, iar unele au fost chiar acuzate de erezie și executate. De pildă, Marguerite Porete, care a trăit în secolul al XIII-lea, a fost arsă pe rug la Paris pentru lucrarea sa mistică „Le Miroir des âmes simples” („Oglinda sufletelor simple”), un dialog între Iubire, Rațiune și Suflet care este considerat unul dintre cele mai mari tratate religioase scrise în franceza veche. Pe lângă faptul că a scris cartea, Marguerite obișnuia să o citească cu voce tare în diverse localități, în fața mulțimilor, ceea ce a contribuit la condamnarea ei, autoritățile temându-se că atitudinea femeii arăta că nu mai era nevoie de preot pentru a-și exprima iubirea față de Dumnezeu.

 

Acuzațiile de erezie au luat o proporție atât de mare, încât Consiliul de la Viena din 1311 a ordonat dizolvarea comunităților de beguine. Deși politica oficială față de aceste grupuri a variat de-a lungul secolelor, și a fost diferită de la țară la țară multe comunități au fost în cele din urmă suprimate sau dizolvate ori s-au contopit cu ordine religioase consolidate.

 

Multe beguine s-au concentrat pe ajutorarea celor bolnavi, învățarea celor tineri și îngrijirea celor săraci. Din femeile nobile care s-au alăturat comunităților multe au scris despre viziunea lor asupra vieții,  modelând o altfel de gândire religioasă. Mechthild de Magdeburg a scris despre viziunile ei în ”Lumina curgătoare a zeului” iar Hadewijch din Brabant a scris poezii și scrisori despre dragostea divină. După ce a a fost executată pentru erezie cartea lui Marguerite Porete, a continuat să se răspândească anonim timp de secole. 

 

Majoritatea beguinelor au urmat convingerile creștine acceptate, iar multor comunități li s-a permis să existe deschis. Unii au avut chiar sprijin bisericesc local. Dar structura lor legată de independența a provocat îngrijorare. Între anii 1200 și 1300, Inchiziția a investigat anumite grupuri. Unele au fost restricționatei sau condamnate, mai ales când persoane deveneau considerate ”elite” și /sau aveau o putere financiară mare. Totuși multe comunităţi de beguine au supravieţuit şi au continuat să crească.

 

La apogeul lor,  mii de femei trăiau ca beguine în toată Europa. Beguinaje (comunități de beguine) mari au existat în orașe Ghent, Leuven, Köln, Strasbourg și Paris. Aceste comunități au încorporat multe văduvele, fete ale nobilimii sărace, târgovețe adică femei care nu-și permiteau o zestre pentru căsătorie sau o ”zestrea pentru a intra la mănăstire”. Femeile se susțineau reciproc în spații unde puteau muncii și aduce un plus vecinătății. Munca lor migăloasă, artistică, uneori grea, le susținea. Viața lor spirituală nu a respectat întotdeauna regulile oficiale.

 

Câteva beguinaje din Belgia sunt acum situri ale Patrimoniului Mondial UNESCO. Modul de viață beguin a continuat în diferite forme în epoca modernă.

 

În concluzie, beguinele nu au încercat să distrugă societatea sau religia. În schimb, au construit în liniște o altă opțiune. Ele au arătat că și în sistemele restrictive, femeile își pot găsi un loc să trăiască altfel.

 

Prin muncă comună, credință și organizare practică, au creat alegeri pe care instituțiile formale nu le-au putut oferi și nici măcar înțelege. Într-o lume care împingea femeile doar spre căsătorie sau mănăstire, beguinele au arătat o a treia cale: o viață bazată pe comunitate, muncă și devotament. Și timp de multe secole, acel drum a rezistat alături de sistemele care cândva păreau să definească viitorul femeilor.

 

Ps au existat și comunități de beguarzi, adică grupuri bărbați care duceau un trai laic, de slujire dar fără să se distingă cu ceva sau să se răspândească.

 

Ps Dacă vreți să înțelegeți mai mult puteți citi sau reciti cartea ”Till Eulenspiegel”. E o opțiune și o carte perfectă pentru acest moment.

 

 

sursele mai jos, sub poze

Foto: beguine în portret sau tipăriturile vremii și un beguinaj care durează din anii 1400 și este încă în picioare și azi.

 

 

 

 

 https://en.wikipedia.org/wiki/Beguines_and_Beghards