luni, 13 iulie 2026

Îmbătatul ”cu entuziasm”

 



Ieri am fost la un concert cu Ada Milea. Am fost la concertele ei de mai bine de 30 de anii, pe când doar terminase Facultatea de Teatru din Tg Mureș. Între timp și-a făcut o carieră de cântăreață și de compozitoare de muzică de teatru. Are albume lansate an de an, are premii, are stilul ei. Inconfundabil. Ieri m-a (ne-a) întâmpinat la intrare.
Pe mine m-a uns pe suflet, tot spectacolul.Și da, știam multe fragmente din el, citisem cartea cu zeci de ani în urmă, dar Apolodor-ul a fost la fel de proaspăt și nu, nu m-am simțit ca la un spectacol pentru cei mici. De la un timp, mi-am descoperit două nevoi importante. Prima să nu mai fac poze la evenimentele unde mă duc, a doua, să nu mai iau autografe neapărat, la multele lansări la care merg. Îmi place să ascult, să mă uit, să vorbesc înainte sau după, despre lucruri comune, cu oamenii prezenți acolo. Mai ales cu necunoscuții. Poate că nu mai simt nevoia să mă mai promovez la evenimentele altora? 
 
Ieri, am descoperit și o altă nevoie a mea. Să mă bucur nu numai de spectacol ci de tot ce-l înconjoară. E clar că pentru asta ajung acolo. Să văd spectacolele, concertele, emoțiile. Să simt și să mă bucur. Să mă împlinesc. Dar mai este și o altă trebuință, cerință de care duc lipsă. Să mă bucur de spectatorii cu care văd acel act artistic, de orice fel ar fi el. Să mă bucur mai ales de necunoscuții cu care trăiesc aceleași emoții. Să mă bucur de trăirile lor, ale vecinilor mei, fără poate să ne adresăm nici un cuvânt. Să mă bucur de ambianță. De câte ori am fost la Teatrul Nației, am făcut asta. Munca oamenilor din fundal mi se pare extrem de importantă. Stilul nonformal, discret, dublat de curățenie, profesionalism și instrumente de calitate. 
În autobuz, la întoarcere, mă gândeam la toate acestea, la starea mea: ”îmbătată de entuziasm”. Am răs la fel de mult ca vecina mea de scaun, un copil de 5 ani care s-a concentrat tot timpul spectacolului.
 
PS. fotografia nu este din timpul spectacolului, ci luată de pe internet, e afișul spectacolului. După cum v-am spus, eu am uitat că aveam telefonul la mine.

sâmbătă, 11 iulie 2026

Frunzele de viță de vie sunt delicioase!

 Uneori fraza ironică ”a tăia frunze” ( la câini) poate fi delicioasă!!!

Când zici frunze de viță de vie te gândești la sarmale și cam atât. Fie cele cu carne, fie cele de post (dolma). Dacă ești malițios, poate îți vin în minte și povești adamice și acoperirea goliciunii primilor oameni. Ei bine totuși frunzele de viță de vie sunt mereu proaspete pe tot timpul anului și există o serie de rețete în care se folosesc. Ideea e că noi nu ne-am diversificat mâncarea ci ne-am restrâns posibilitățile aducând însă o varietate internațională în fața noastră. Ce-ar fi să încerci niște rețete de demult? Din frunze de viță de vie, evident nestropită, spălate și bine uscate, se pot face rulouri umplute, pesto, frittata, Se pot face wrap-uri (umpluturi în lipii subțiri sau tortilla) sau cipsuri crocante sau frunze pane la fel ca al alte frunze comestibile.

Eu am mâncat de curând un fel de ”sarmale leneșe” cu frunze de viță de vie, un fel ”țărănesc” ce se gătește în podgoriile franceze. Adică în loc să învelești migălos fiecare umplutură într-o frunză pur și simplu le tai pe acestea fideluță și le adaugi într-un orez cu sos. (mai jos este rețeta cu demonstrația de gătit). Vă asigur că în ziua când gătești așa ceva ai toată porția de fibre iar gustul este de neuitat.

Orice masă poate fi o experiență gourmet:

Rulouri vegetariene cu brânză și ierburi aromatice (20 frunze de viță de vie proaspete, 200 g brânză de capră (sau telemea), 2 linguri mărar tocat, 2 fire ceapă verde, tocate mărunt, 1 ou, 2 linguri ulei de măsline, sare și piper, după gust. frunzele opărite se umplu cu acest amestec și se dau la cuptor max 20 minute. Se servesc simple sau cu iaurt.

Wrapuri cu quinoa și legume ( lipii umplute) 20 frunze de viță de vie, 150 g quinoa, 1 morcov mic, ras, ½ ardei roșu, tăiat cubulețe, 2 linguri roșii uscate, tocate, 2 linguri ulei de măsline, sare, piper și oregano. Se fierbe quinoa conform instrucțiunilor se opăresc frunzele. Într-un bol, se face umplutura Umple frunzele cu amestecul și rulează-le. Se gătesc la aburi.

Chipsuri crocante din frunze de viță de vie sau paneuri: 10-15 frunze de viță de vie, 2 linguri ulei de măsline, sare de mare. Spală frunzele și tamponează-le bine cu un prosop de hârtie. Unge-le cu ulei de măsline pe ambele părți și presară sare. Așază-le într-o tavă tapetată cu hârtie de copt. Coace-le 8-10 minute la 180°C, până devin crocante. Sau fă un amestec ca pentru șnițele să fie bine condimentat și prăjește-le în ulei încins.

Frunze de viță de vie umplute cu pește alb și orez: 20 frunze de viță de vie, 200 g file de pește alb (cod, șalău, doradă), 100 g orez, ceapă mică, tocată, 2 linguri mărar proaspăt sare, piper și puțin suc de lămâie, 2 linguri ulei de măsline. Fierbe orezul pe jumătate, apoi scurge-l.Toacă peștele cubulețe mici și amestecă-l cu ceapa, mărarul, orezul și condimentele. Opărește frunzele 2-3 minute și scurge-le. Umple fiecare frunză cu o lingură din compoziție și rulează-le. Așază-le într-o cratiță unsă cu ulei, adaugă puțină apă și fierbe-le la foc mic, cu capac, 25-30 minute. Stropește-le cu suc de lămâie înainte de servire.

Salată răcoritoare cu frunze de viță de vie proaspete: 10 frunze de viță de vie crude, fragede, 150 g roșii cherry, tăiate în jumătăți
1 castravete, tăiat cubulețe, 100 g brânză feta, 2 linguri ulei de măsline, 1 lingură suc de lămâie, sare și piper, după gust. Spală bine frunzele de viță de vie, usucă-le și taie-le fideluță. Într-un bol mare, combină roșiile, castravetele, brânza feta și frunzele tocate. Stropește cu ulei de măsline și suc de lămâie, apoi amestecă ușor. Condimentează cu sare și piper și servește imediat.

Sos verde din frunze de viță de vie: 15 frunze de viță de vie proaspete, 1 cățel de usturoi, 2 linguri nuci (sau migdale), 50 ml ulei de măsline, 1 lingură suc de lămâie, sare și piper. Spală frunzele și usucă-le ușor. Pune-le într-un blender împreună cu usturoiul, nucile, sucul de lămâie și o parte din ulei. Mixează până obții o pastă fină, adăugând treptat restul de ulei. Condimentează cu sare și piper. Servește sosul peste paste, bruschete sau carne la grătar.




Bambusul

 




Bambușii sunt un grup de plante arborescente perene din familia Poaceae, subfamilia Bambusoideae, genul Bambuseae. Există în jur de 1000 de specii de bambuși. Bambusul este cunoscut și ca „arborele de fier”.
 
Tulpinile bambușilor sunt drepte, cilindrice, înalte până la 25 m, foarte rezistente, fiind folosite ca material de construcție. Tulpinile bambușilor mai mari sunt goale pe dinăuntru.
 
Dintre toate plantele cunoscute, bambușii sunt plantele arborescente care cresc cel mai repede (până la 1 metru pe zi).
 
Bambușii au mare semnificație economică și culturală în Asia de est și sud-est. Pot fi găsiți și în Africa subecuatorială și în Americi (sud-estul Statelor Unite, sudul Argentinei și Chile-ului).
Cu toate că unii bambuși înfloresc în fiecare an, majoritatea speciilor înfloresc mai rar. Unele specii înfloresc la intervale de până la 60 sau chiar 120 de ani. Odată ce un bambus a înflorit, planta va intra în declin și de cele mai multe ori va muri.
 
Bambusul este planta cu cel mai rapid ritm de creștere de pe Pământ. Acesta crește cu 10 cm pe zi, asta în timp ce majoritatea plantelor cresc cu doar câțiva milimetri zilnic. Bambusul ajunge la maturitate în 5 – 8 ani, în condițiile în care copacii cresc în medie cu 2,5 centimetri pe săptămână.
 
Vorbim de bambus nu de bățul acela încârligat ( Dracena) ce se numește ”bambus norocos”. Dracaena sanderiana este o specie de plantă cu flori din familia Asparagaceae, originară din Africa Centrală.
 
Pe de altă parte, deși crește într-un ritm alert, florile sale sunt extrem de rare. Unele specii înfloresc odată la 60-100 de ani, lucru ce este un mister pentru botaniști, aceștia nereușind să găsească un răspuns la această enigmă.
 
Misterul plantei se adâncește și mai mult în momentul în care aceasta înflorește. Asta deoarece toate plantele care provin din aceeași „plantă mamă”, indiferent de locul în care se află, temperatură sau anotimp, înfloresc simultan, fie că sunt la sute sau mii de mii de km distanță una de alta. Se crede că aceste planete înrudite și își păstrează intact programul genetic. E ca și cum planta “fiică” sau “strănepoată” ar avea un ceas intern iar viața ei decurge în ritmul dat de planta mamă.
 
Cercetătorii cred că această înflorire în masă crește rata de supraviețuire a populației de bambus. Odată ce planta a ajuns la maturitate și a înflorit, aceasta moare. Întregi păduri de bambus mor și se nasc în același timp, oferind o imagine incredibilă a ciclului naturii. 
 
. 

miercuri, 8 iulie 2026

Aganice astronoama care se juca cu luna

 A trăit  în secolul al III-lea î.e.n., Tesalia, Grecia antică.


Aglaonice (Aganice) este considerată prima femeie astronomă din Grecia antică, cunoscută pentru cunoștințele sale despre lună și ciclurile acesteia. Capacitatea ei de a prezice eclipsele de Lună i-a câștigat reputația de ”vrăjitoare care putea face luna să dispară de pe cer”.

Ea este menționată de Apollonius din Rodos și Plutarh, ambii spunând că era fiica unui Hegemon sau Hegetor al Tesaliei. Aglaonice este cunoscută și sub numele de Aganice din Thessalia și este citată de aceștia ca femeie cultă (astronoamă) și nu vrăjitoare, oferind datele necesare științifice pentru faptul că ”putea prezice ora și zona generală în care va avea loc o eclipsă de lună”. O serie de femei astrologi, aparent considerate vrăjitoare, au fost asociate mai târziu în antichitate cu Aglaonice. Erau cunoscute sub numele generic de „vrăjitoarele din Tesalia” și au fost active în secolele I-III î.Hr.

În Gorgias al lui Platon (aproximativ 380 î.e.n.), Socrate vorbește despre „vrăjitoarele tesaliene, care, după cum se spune, coboară luna din cer cu riscul pieirii lor”. Plutarh a scris că acestea „cunosc pe deplin perioadele lunii pline și când aceasta este supusă eclipsei și, știind dinainte momentul când luna urma să fie ascunsă de umbra pământului, a impus teama făcând poporul să creadă că au ascuns luna ”în jos”.

Unul dintre craterele planetei Venus poartă numele Aglaonice.

În rolul „Aglaonice”, este un personaj din filmul lui Jean Cocteau Orpheus, unde acesta este prietenă cu Eurydice și lideră a „Ligii Femeilor”.

Aglaonice este un personaj din în piesa de teatru lui Judy Chicago, The Dinner Party, fiind reprezentată ca unul dintre cele 999 de nume ale Patrimoniului (Heritage Floor).

Un proverb grecesc face referire la presupusa laudă a Aglaonice-ei: „ - Da, așa cum luna se supune lui Aglaonice”.”.

Zurvan avertismet și remediu sau alegoria dualului energie cretive

 

Zurvan este zeitatea centrală a zoroastrianismului. El personifică ideea de creație și unitate primordială și se spune că reprezintă timpul, spațiul și destinul umanității (soarta).
 
Zurvan este cel care i-a născut pe cei doi zeii opuși ai zoroastrismului - Ahura Mazda (lumină) și Ahriman (întunericul).  Este cunoscut și sub numele de Spenta Mainyu și Angra Mainyu, aceste forțe opuse reprezintă mintea sau spiritul progresiv (bun) și mintea sau spiritul contrastant sau distructiv (răul).  În iconografia veche, Zurvan era adesea reprezentat ca o divinitate hermafrodită sau înaripată, având cap de leu și un șarpe încolăcit în jurul corpului.
 
 (Spenta se referă la progres și plenitudine și Angra la contradicție și distrugere, Mainyu înseamnă minte sau spirit în limba Avestan sau persană veche).
 
Aceste forțe opuse apar, și în tradiția misterioasă secretă a Mithra-ismului. În această învățătură antică, Mithra este văzut ca judecător și arbitru între aceste forțe opuse - un zeu al echilibrului și al justiției. Și, aceste dihotomii trebuie să navigheze și să decidă între inițierea (individuală) în marea și misterioasa inițiere a vieții. În tradiția mithraică, zeitatea cu cap de leu înconjurat de un șarpe se numește leontocefalică. Acest zeu, cu cap de leu este adesea asemănat cu Arhiman - aspectul negativ născut din Zurvan, dar și ca demiurg al gnosticismului. Demiurgul gnostic este adesea descris ca având corpul unui șarpe și capul unui leu. Demiurgul este privit ca o figură divizată  în gnosticism și reprezintă creatorul lumii materiale.
 
Aceste 3 tradiții străvechi, zoroastrismul, mithraismul și gnosticismul, au multe asemănări și se împletesc în diferite moduri. Toate trei au rădăcinile adânc plantate în științele astronomice. 
 
Zoroastrienii și mithraiștii sunt faimoșii gazeri stelari și magicieni magi din est - numele Zoroaster înseamnă stea de aur. Gnosticii dețin tradiții similare și sunt profund legate de învățăturile misterioase egiptene și orientale.
 
Opozițiile create de Zurvan semnifică expansiune și contracție, progres și regresie. Ele reprezintă mentalitatea unei gândiri înainte, spre deosebire de o atitudine închisă și înapoiată. Există asemănări cu poveștile grecilor despre Prometeu și Epimeteu
 
În înțelegerea lor mai comună, simbolizează forțele luminii și întunecate, binele și răul, pozitiv și negativ. Pe de-o parte atributele orgoliului, mândriei, lăcomiei, furiei și fricii pe de altă parte atributele progresiste ca deschiderea răbdarea pacea ascetismul, generozitatea și avansul echilibrat.
 
Leul și șarpele sunt simboluri ale forței universale creative din ceruri. Pe pământ și în ontologia umană reprezintă atât puterea și severitatea, renașterea și pericolul de moarte.
 
 

 
Leul reprezintă forța solară și energia creativă sacră care curge prin sistemul nervos uman atunci când lucrează cu lumina interioară (soarele nostru intern).
 
Șarpele este într-adevăr umil și periculos dar  este reacționar mușcă și se contractă. Șarpele are limba bifurcată - simbol al vorbelor duble și al înșelăciunii. Dar șarpele este și un semn al forței creative, reprezintă mișcarea, activitatea și progresul. Șarpele se încălzește în razele solare pentru a-și încălzi sângele și își leapădă pielea în semn de regenerare. 
 
Șarpele și leul simbolizează energiile creative sacre care trebuie stăpânite, controlate și folosite. Când lucrăm cu forța universală trebuie să fim puternici și curajoși ca un leu și liberi în mișcare ca un șarpe - trebuie să fim relaxați și calmi ca și cum am manipula un șarpe periculos sau am hrăni un leu flămând. În alegoria anatomică, aceste animale nu sunt de temut, ci venerate. Atunci când ele sunt tratate corect, aceste atribute metaforice ale energiei universale creative sunt cea mai importantă formă de protecție a noastră - lumina noastră interioară, sistemul nostru nervos.
 
 
 https://www.youtube.com/watch?v=eAy3gf8O4TM
. 

vineri, 3 iulie 2026

Fiecare are ceva de oferit!

Și chiar dacă nu voi fi un far ci o candelă ajunge. ȘI chiar dacă nu voi fi nici o candelă ajunge pentru că m-am străduit să aprind lumina.”
(Nicolae Titulescu)
 
Ieri am avut o zi tare aglomerată. Cunoscuții mei, mai ales cei tineri, cred că un pensionar, e un ”pierde vară”, care nu are nimic de făcut. Pentru ei, trebuie să fii mereu disponibil și dispus să faci ceea ce le vine în minte pe moment sau să răspunzi prompt invitațiilor, chemărilor sau indicațiilor lor. 
 
Eu, oricum nu sunt genul ”încurcă lume” și nici din cei ce merg (”fug”) în toate locurile doar cu dorința de a fi vizibili. Una peste alta eu nu sunt un pensionar ”de încadrat” într-un tipic anume.
 
Acum să revenim la ”oile” noastre. Printre toate treburile administrative serioase de ieri, cândva, după ploaia aceea grozavă, despre care am zis că o să ne înghită, am ajuns (și) la Muzeul de Artă. Acolo, era pregătit ultimul concert ploieștean din 2026, al Festivalului Țintea Muzicală ( a XVI-a ediție). 
 
Vă spun cu mâna pe inimă, o oră și jumătate de muzică, mie îmi clarifică și-mi ordonează gândurile. Dacă, de la o piesă de teatru plec cu multe gânduri și întrebări, de la un concert, plec cu mintea clară și cu o stare de odihnă binemeritată și relaxantă. Anii de spectacole la Filarmonică mi-au demonstrat că pentru mine, muzica e terapeutică. Dar aseară am plecat (și) cu două idei care, parcă au devenit titlul zilei. Dar ce spun eu, nu doar titlul zilei ci titlul verii acesteia. De ce? Pentru că artiștii au ales să vorbească, și asta este extraordinar. Pentru mărunta mea cultură muzicală, acest lucru a avut dublă importanță. 
 
Iată ce anume mi-a dat de gândit: ”Mergeți (și) la concerte proaste. Acolo aveți cel mai mult de învățat.” spune Anatol Vieru. Nu am reținut citatul ci esența spuselor acestuia. Acum eu nu știu ce vă frământă dar asta e una din ideile, cu care am reușit să adorm cumva spre dimineață. Pentru că este o idee excelentă - mi-am zis. Ea se poate extrapola și în teatru, și la cenacluri, și la lectură, și la alte și alte activități creative. Trebuie mereu să avem puncte de reper și ierarhi, dar pentru asta trebuie să avem jaloane. Să ne marcăm drumul. Drumul personal. Să ne punctăm valorile, perimetrul și să știm matematica înaintării. Nu sună bine conceptul acesta de ”matematică a înaintării”? 
 
A doua idee este despre artiștii care sunt într-o orchestră și cei care sunt în grupuri mai mici. Pe de-o parte cei dintr-o orchestră au o interpretare genială sau mai puțin bună, în funcție de dirijor. Acesta își expune planul, emoțiile și viziunea unei piese, lucrând cu o întreagă orchestră. În cazul de față, la un cvartet (o mică orchestră) lipsa dirijorului oferă posibilitatea fiecărui artist să ofere publicului un complex de patru emoții patru viziuni proprii, împletite. Două modalități diferite creativ dar mereu o sintonie .
 
Cred că acestă idee este excelentă, mi-am spus, pentru a fi extinsă în comunități, vecinătăți, acasă și în jurul casei, unde fiecare individ trebuie să ofere întregului, o parte din energia și munca sa, ca aceasta să funcționeze dar concomitent să nu își uite propria individualitate și mai ales inițiativă. Noi stăm prost la capitolul inițiative individuale. Și mai prost stăm la interconectare pentru că intrăm într-o lume a interdependenței și se pare că nu suntem pregătiți. 
 
Cel mai greu este de lucrat cu mentalități. Pensionarii, iar mă întorc la ei și de fapt la mine, sunt masă de manevră. O auzim des, în jur. Culmea e că o spun și cei care cred în schimbare. Exact ei  folosesc cel mai adesea proverbul: ”Nu mai înveți cal bătrân în buiestru, așa că hai să ne axăm pe cei tineri”. Eu cred că cu toții avem de jucat un rol. Trebuie doar să înțeleg că zona mea de acțiune e în jurul meu. Nu aș vrea s-o numesc ”sfera mea de influență” ca să nu se confunde cu ”sub umbrela mea și numai a mea” adică cu modalitățile de lucru pe care le văd la multe ONG-uri. 
 
Interdependență și inițiativă par cuvinte mari dar dacă acestea sunt aplicate în cercul meu de acțiune, e ceva destul de obișnuit. Totul este să mă extind în acest spațiu, fără să acaparez sau să pun monopol, celorlalți. Mie îmi place ideea de armonizare și lucru în comun. Cu atenție și delicatețe. Sună bine gândurile astea pentru o noapte nedormită, așa-i?
 
Mulțumesc pentru muzică, mulțumesc și pentru cuvintele de învățătură: Țintea Muzicală și Cvartetului Țintea! 
 
Să ne revedem cu bine în 2027.

joi, 2 iulie 2026

Margarina

 

Azi, din nu știu ce colț al minții mi-a venit în minte gustul de margarină. Acum cca 10 ani eram în vizită la un fel de muzeu al satului din Canada. Acolo am văzut ustensile de preparat margarina pentru prima dată. Margarina era un produs folosit laolaltă cu untura seul și uleiurile extrase din diverse plante și se pare că a atinge apogeul consumului în timpul penuriei de unt din timpul războaielor mondiale.
Margarina în forma ei actuală fusese deja inventată în 1869, în Europa de chimistul francez Hippolyte Mège-Mouriès. Acesta a răspuns unei provocări lansate de împăratul Napoleon al III-lea, care a oferit o recompensă pentru crearea unei alternative ieftine și ușor de transportat la unt, destinată armatei și păturilor sociale sărace. Ca urmare a necesității modernizării armatelor au fost puse la muncă creiere care au descoperit conservele, adică modul de conservare sub vid, în cutii metalice sau recipiente de sticlă specială și cei doi înlocuitori importanți pentru hrana armatelor: înlocuitorul de cafea și de unt. 
 
Mège-Mouriès a brevetat un produs numit inițial „unt de margarină”, obținut prin combinarea grăsimilor de vită (seu) cu lapte și apă. Numele provine de la grecescul margarites (perlat), datorită aspectului alb-lucios al produsului.
 
Odată cu dezvoltarea tehnologiei de hidrogenare a grăsimilor, producătorii au început să înlocuiască grăsimea animală cu uleiuri vegetale precum cel de floarea-soarelui sau de palmier. Pe piață au apărut noi game care conțineau lapte și rețete optimizate pentru tartinabilitate, un exemplu notabil fiind lansarea brandului Rama sub licență Unilever. Majoritatea l-am folosit. și nu doar pentru produse de coptură cum se zice acum. În lipsa untului puteai să prepari o cremă pentru prăjituri cu margarină Rama. Iată unul dintre produsele pentru care se stătea mult timp la cozi.
 
Istoria margarinei în Canada este marcată de un război legislativ de peste 60 de ani între industria lactatelor și consumatori. Margarina a fost interzisă aproape complet între 1886 și 1948, fiind protejată exclusiv prin legi care au generat contrabandă și piețe negre. (potrivit The Canadian Encyclopedia, 1886) Guvernul canadian a votat Legea Industriei Lactate, interzicând fabricarea, importul și vânzarea margarinei, sub pretextul protejării sănătății publice (deși motivul real era lobby-ul puternic al fermierilor. Interdicția a fost ridicată temporar din cauza crizei de unt din timpul Primului Război Mondial. După război, fermierii și-au recăpătat influența, iar interdicția a fost reintrodusă în 1923. Un trafic intens de „margarină de contrabandă” s-a format între Canada și Newfoundland care la acea vreme era o colonie britanică. Margarina fabricată din ulei de balenă și de focă era vândută pe teritoriul canadian la jumătate de preț.
 
Când acest produs s-a liberalizat, pentru a nu fi confundată cu untul, provinciile au obligat producătorii să vândă margarina de culoare albă. Unele companii au distribuit pachete cu colorant galben atașat în pungă.
 
Să știți că fiind din cei care-și bagă nasul cam peste tot, mă uit cu curiozitate la coșurile din supermarketuri. Vă întreb și pe voi? Ați văzut pe cineva cumpărând margarină, pentru că eu chiar și în perioadele de post îndelungat nu văd ... și totuși rafturile sunt pline...