înrămări

Am descoperit, "jurnalele" mele scrise în urmă cu 35 de ani. Am citit și am vrut să  reintru în mine cea veche. Să am o întâlnire cu aceea fata de 15 ani,  aici în interior. N-am dat de ea, decât în mugurii unor idei și dorințe: împlinite (bifat), împlinite (bifat), neîmplinite (bifat), în așteptare, etc. 
Cuvintele scrise de ea (eu), o închiseseră, chiar și pentru mine, într-un tabloul de epocă. Apoi mi-am dat seama, după amarul de ani adunat, câte straturi de frică, prejudecăți, jelanie, câte strigate de ajutor, lepădăm noi pe drum.

De aceea, când m-ai rugat, să-ți fac un portret, din cuvinte desigur, am gândit doar: esti prietenul meu, basta! Și nu știu încă dacă acest cuvânt, această ramă, e îndeajuns de largă: să te cuprindă și să te lase liber.

Să  te împopoțonez cu ceva ce e 'al meu?
Cum s-o fac, din curgerea care ești "tu"?  

Daca nevoia mă împinge să scriu și unori foamea ta face ca să te regăsești în scrisul meu,  nu aș vrea ca literele-mi, să fie o natură statică, a unui moment. Te uiți azi, te uiți mâine și te plictisești de fața ta, pururi țeapănă.

Scrisul meu,  mi-l doresc să nu fie tabloul unui moment ci ferestra ce o deschid pentru tine. Și vreau să simt nerăbdarea cu care să privesc pe fereastră. De fiecare dată. Spre o priveliște nemaivăzută, spre un urcuș lunecos dar trainic. Uneori curge noaptea neagra peste el, alteori e plin de rouă și răsărituri. Dar la un moment dat acolo, găsești curcubeul.

Cuvântul așezat pe pervaz, ar fi ca un lămpaș. Aprins dar subtil amplasat să nu îți deranjeze drumul...