despre iubirea imperfectaă

Gândesc că iubirea perfectă, ține de arheologie, nu de întemeierea unei relații durabile. Te năpustești în ea, după ce ai bifat întreaga listă de calități favorabile. Ale celuilalt. E ca și cum te-ai duce să găsești o comoară, gata strânsă. "Aici corespunde", îți spui, ... "și aici corespunde" ... îi spui propriului tău orgoliu gâdilat de această potriveală a nevoilor tale de moment. Ei da, e gata adunată. Te-ai îndrăgosti de un depozit? E un fel de iubire a comodității. Iar partea cea mai grea grea, constă ca, printr-o permutarea favorabilă s-o depistezi. Doar s-o depistezi. Asta înseamnă  multiple încercări. Asta facem noi: multiple încercări. 

Uneori, iubirea perfectă e ascunsă în tainițe, alteori e departe departe, alteori e deajuns să sufli un pospai de pulbere și o găsești la picioarele tale. Sau în spatele tău. Apoi, nu-ți rămâne decât să te înfrupți din ea ca dintr-o provizie. În astfel de cazuri, cu timpul rămâne doar plictiseală, deziluzie... 


Și din cauza asta ești,  oricând tentat! Căci oricând, poți scotoci după o altă comoară, mai mare, mai strălucitoare. Mai satisfăcătoare. După comoara altuia pentru ca el pare fericit s-o aibă.


Eu nu cer perfecțiune decât divinității.


De aceea m-am întrebat daca oare am avut timp să povestim de iubirea ca însoțire întru descoperire? Aceea care-i rezultatul clădiri în comun și mai ales acea care-i ca o poartă. Poartă și călăuză reciprocă. Însuflețire. Prin ea te împlinești. ... simț că-ți străpungi crisalida!


... căci mă gândesc că nu am putea să vedem un fruct care să nu aparțină unui pom, așa cum, mă gândesc doar, nu ar putea fi fericire în dragoste dacă și numa' dacă, nu am fi clădit-o....