de definitiv (absolutV)

eu nu-ți mai țiu mintele!
e doar o veste-poveste,
cea care mă ajută să-nțeleg
istoria noastră.

o istorie mică,
ce coexistă cu 
istoria ta mare;
o istorie mică,  
ce mi-a intrat definitiv în clorofilă,
ca o invocație de purpură,
așternută atât de cald,
în mine,
pentru că tu, 
ți-ai pus amprenta de definitiv,
pe sufletul meu.

declarație pe propria răspundere

Declar pe propria-mi răspundere
că am în mine
acele 1000 de cuvinte 
care spun povestea întreagă.


Declar, 
că ele se nasc
pe undeva în mine,
cum se nasc stropii de ploaie în lumina farurilor,
și probabil din această cauză
când e anotimpul diluviului 
îmi mai ies de multe ori din matcă.


Poate o să-mi mai pierd speranțele,
ca frunzele în bătaia vântului,
atunci când în drum 
îmi vin instinctiv gândurile tale,
și când știu că ai adormit în mine plângând.
Dar spun,
că nici o adiere
nici una,
nu va putea să-ți împrăștie amintirea...

Și da, 
declar din nou,
că păstrez adânc și proaspăt
într-o tăcere germinativă,
acele 1000 de cuvinte   
care ne spun povestea ta întreagă.

și tu poți trăi această poveste ...

Ne-am întâlnit ieri, ele narcisele, în coșul unei adolescente venite să le vândă. Mâini muncite la grădină strângeau transpirat, florile. Boboci. Parfumați? O aromă de dumnezeiesc în mireasma lor! Fata părea stingheră în învălmășeala pieții.

N-am mai întâlnit demult așa ochi sfioși care ascundeau cumva o dârzenie legată de munca ei: 

Să mi le dea? să nu mi le dea? Voi fi fiind eu un stăpân bun pentru florile ei? Le meritam? Meritam, o anume muncă și o anume dragoste încorporate?


Le-am cumpărat. Probabil că aș  fi dat cu mult mai mult   decât ceruse și asta pentru că m-am simțit într-un anume fel răsplătită  de zâmbet fetiței și întărită de ochii întrebători care s-au uitat la mine mijit. Mirare și triumf.  Și o bucurie că împărtășim admirație pentru aceleași frumuseți.


Și parfumul care m-a însoțit și pe care chiar l-am și visat nu se află în poveste, el se descoperă...


Și nu e vorba  de mine sau de anonima mea vânzătoare de flori din grădină, știți bine! Ci de alt gen de legături care ne spun că trebuie să stăm aproape de anume izvoare...

Prietene, te las să te gândești anume la asta, eu încerc să mă duc să stau și azi, mai aproape de Izvor ...

Basmul cu cocoșul roșu

Marea menire,
a cenușiului de oraș,
E,
înscăunarea tristeții.

Vroia ea,
Să mă suie,
Cocoș roș,
De tablă,
Pe turla Mitropoliei!

Înțelegeți?
Croncan, 
Cu sufocări mentale,
Pieritor, în neînsemnătate.
Normal că nici-o umbră,
Nu mi s-ar mai fi așezat în spate!

- Doare? glăsuiesc stins.

-  Nu știu! (mă-mpăciuiește cetățeanul alegător
cu glasul lui duios și trist), cu apă și săpun, eu mă spăl pe mâini foarte des...

- Permiteți-mi vă rog, - zic - să vă tratez cu considerație”(mă lingușesc eu, de frica terorii de opacizare).

- Cu toată stima - spune - vă ofer tot felul de gratuități (ploconidu-se iar) ...

- Eu vreau doar, bilet la un Mega-banchet al Râsului Homeric.

O metamorfozare, a meduzatelor spirite.

Schimb dioptriile

Vezi!
Cât pe ce să ne legăm!
Înnodăm!
Ne primeneam? ne'ngemănam!
Ne în-rodeam ...

Vezi!
Miracolele se îmbulzeau în noi.
Ne dublam ca două solitare
sclipicioase ...
orbitoare
oglindiri unu'ntr-altul ...

Vezi!
Noroc că năpasta ne-a păscut,
ca providența,
ca agurida,
ca ocru,
ca un zvon de bocet.

Vezi! 
Neputința vibra.
La unison vibra
neputințe.

Am rămas prizonieri în ghearele bufnițelor,
oropsiți de beznă.

Căci era ora eclipsei-de-inimă
Și n-am avut dioptriile potrivite
Atunci.

Arsura a rămas gaj,
al tău
În mine.

Orașul (Timișoarei, o lume tradițională)

Orașul
îi ca frumoasa adormită;
acoperit
de rugi de trandafiri,
în așteptarea sărutului.

Orașul,
îi ca o pâine de sărbătoare.
Bonom prin locuitori,
ce-au învățat să evite răzbunarea.

Orașul,
îi al rătăcitorilor, ce se rotesc
după turla Mitropoliei
și știu ora exactă
după croncănitul ciorilor.
 

Amniotic

Într-o dis de dimineață,
m-am trezit în mijlocul unui acvariu
care-mi devenise neîncăpător. 
Aș fi înotat,
aș fi cercat 
cercetarea 
noii mele locuințe
dar,
nu știam manevra întoarcerilor bruște.

Fiuuuu!
și câte colțuri în cap,
și câte julituri am luat ...

Uită-te,
se văd cucuie încă, 
pe vălurile unduioase
ale cozii mele ... 
Am crezut că mor 
de atâta înțepeneală.

Într-o altă dimineață,
am văzut că ferestrele mele spre cer
sunt supraînțesate cu ”dacă” și cu ”nu” ...
și cu ”numai al meu” ...
Mă simțeam înghesuită,
mi se luase
Mi se poluase
aerul vederii mele ... de perspectivă.

”- D'asta ...!!!
mi-am spus, 
dând din cap a ”ahhha...!”
și făcând spre mine însumi 
gestul acela 
de moșneag înțelept 
cu glas blând.
Gestul amenințător ...
Ei ... nu știți?
Gestul ”acela” cu arătătorul,
îngrijorat,
care trasează un arc de cerc.
Maxim  de 5 centimetri-n sus,
maxim 5 centimetri-n jos,
incriminând ...

Palatul meu subacvatic
seamănă,
cu un aglomerat bazar,
unde-s mobile inutile,
uzate,
stricate,
demodate,
stivuite,
un turn Pisa al nefolosinței,
cu sertare, cu sertărașe pline, nișe, dulapuri, debarale, 
depozitate, 
depozitare,
cu umerașe grele,
în straturi de învelitori trupești 
fără de folos.
Și cu saci, 
mulți saci.
multicolori,
de boarfe mototol,
îndesate.

Palatul meu, templul meu, capela-mi
miroase a putred,
miroase veșted,
 miroase a frig de noiembrie târziu.

Castelul meu de cleștar,
seamănă cu podurile copilăriei
mi-am spus, 
simțind 
flash-urile din memorie.

Mă împădurește
cu ruguri 
de gânduri încâlcite,
sepia acelor vremuri
când 
mă impregnam 
cu o generație obsedată 
de rămășițele
unei anume bunăstări
furată de război,
de vremi ...

Șiruri de oameni, 
își duceau atunci,
în copilăria mea 
- ”viața epuizată” - 
în pod,
nu la gunoi.

 ... și eu scotocitoare ca un paparazzi gunoier,
crezându-mă veritabil  ... pici robinson,
cu un pisoi, împletit mereu între glezne
îmi băgam nasu' n viață
și în praful stârnit,
zgândărind păienjenii,
și .. stârnind molimile,
mult prea mulți nori de molii ...

Și,
 destrămam,
culegând,
mărgelele 
comorilor modulului lor de gândire, 
altul,
decât cel al sufrageriei,
altul,
decât cel al dormitorului,
altul,
decât cel al străzii ...
altul, 
decât cel al minții mele.

Lucidă,
revin în prezent:

- Acvariul meu, seamănă cu balcoanele,
terasele,
curțile,
... , 
seamănă cu mințile,
seamănă cu ideile, ...
cu apucăturile,
seamănă cu uitătura ochilor de om jivină,
seamănă cu cocinile,
celor din juru-mi 
- mi-am spus.

Mă uit la voi, 
prin rarele deschizături
ale acvariului meu,
Mută.
Deschid gura încă, să respir
( mirată că branhiile lumii acesteia mi se desprind).

Mă uit la voi,
la intențiile voastre parșive, 
Dejucate, 
de a-mi presăra naftalină pe icrele creierilor mei.
Voi, acei care vreți să mă pescuiți
 cu mii de momeli care mai de care ...
aromitoare de râmă
carnală 
și proaspătă ...

Mă uit la voi
Dedublată-s  
... dincolo de geam
de departe .. în raze de lumină ...
Și vă anunț că de azi
am decis, irevocabilul:
”voi învăța zborul!”

legat de ADN-ul meu spiritual

ADN-ul meu spiritual a învățat, încă de la Moise, că există un drum al certitudinilor, în care Flacăra unui Rug Aprins arde dar nu te frige. De aceea, credința mă arde într-un sacrificiu purificator și mă luminează incandescent! Așa arată epopeea mea pe când lupta se dă când mă întâlnesc ”io” cu Eul”. 

Așa că, partitura-mi (...), vă va povesti despre melodia mea unicat și spune despre interpretarea pe care o fac. Ea se aude din mine și vine din modul cum scot în relief, altfel decât ceilalți fiecare sunet, fiecare imagine, fiecare clipă, căci acele clape special concepute, ale vieții mele, sunt făcute, fiecare-n parte, din ”ruguri  aprinse” și unde drumu-mi până-n curtea Prezenței Divine, e o întâlnire a lui eu, ce mă voi întâmpina cu El.

Roade de chibzuință

Mă-nfășor, papirus
- rescris până la capăt - 
fără frică de repudiere.

Iar starea-mi  de aglutinare
dispare:
căci eu's făr'de-astâmpăr, 
un cărăuș mlădiu,
în ambivalența minții adolescentine.

Rotind totalitatea misterelor universale
la fanta celestă,
uneori din când în când, 
berechet inspirată,
ochii sufletului se umezesc 
ca permanență. 

Din pricina bunăvoințe-I
Înfloresc, ca floarea soarelui de câmp.

Aș fi vrut să-ți ofer o floare

Aș fi vrut să-ți ofer o floare. Oamenii oferă flori poate de mii de ani, ca simbol al  iubirii adevărate. Florile nu pot fi posedate căci dacă cineva o a face, va fi responsabil de ofilirea lor timpurie. Aș fi vrut să-ți  fac parte din sentimentele mele, trăirile mele, emoțiile mele .. am observat că-ți plac și cu câtă plăcere le-aș împărții cu tine. Aș fi vrut să ți le împletesc, acoperindu-te ca cu o hlamidă. (Nu pentru a te apăra de agresivitatea din exteriorul nostru ci pentru că apoi tu ai avea acces  mai rapid la mine). 

Aș fi vrut să-ți fi oferit un cadou material și când colo, îți scriu. Un cadou nu este o răsplată ci mai curând o ofrandă. Un cadou este ca o garanție a binelui pe care-l anticipezi dar nu-l ceri.

Și un dialog e poate un fel de cadou reciproc. Când suntem în dialog, un adevărat dialog între noi doi, lăsăm undeva în eter o dâră comună. Uneori arată ca un drum obișnuit, alteori curcubeie suprapuse!

primele amintiri

 Când eram foarte mică, pe o stradă patriarhală cu nume de muzician - din Ploiești - practic fugeam de acasă (escapadă ce se petrecea la numai 5 case depărtare) descindeam în curtea cu o imensă grădină de trandafiri, a nașilor mei. Acestea sunt primele mele amintiri.

Și mă pitulam sub umbra trandafirilor, ca într-o junglă. De aici, mai apoi, a venit necesitatea de a-mi face o meserie ca horticultura și tot de aici mi se trage faptul că de ceva ani, m-am lipit de Timișoara - unde altundeva decât la doi pași de Parcul Rozelor. Cu siguranță că tot de atunci, de demult, a început să mi se construiască imaginea că probabil inima mea e o imensă grădină de trandafiri în stare de vegetație perpetuă iar eu m-am supus, necondiționat, îndeletnicirii de grădinar. Dar, probabil ca și Aladin, mi-a venit timpul să cuget: să nu cumva să rămân închisă în peștera comorilor, atâta timp cât mai am ceva de împărtășit. Înțelegeți de ce nu există dimineață în care să nu mă trezesc cu surprinderea că sunt posesorul unui astfel de loc - inima mea - o grădină a Binecuvântatei Frumuseți! Și conștiincios eu,  bobocii vi-i împart în gând!  .....

Renaissance

„Love give life to the lifeless. Love light a flame in the heart that is cold. Love brings hope to the hopeless and gladdens the heats of the sorrowful. In the word of existence there is indeed no greater power than the power of love.” (Abdu'l Baha)

Colecționam cioburi de viață cu un fel de tristețe ... însă răzvrătită în multele mele dezamăgiri!?! Sau?... prea plină de ele! Pe mine, mă apăsau prea multele vorbe! Și-mi apăreau ca tinichele goale pe ulița anostului! Promisiuni, fără delimitări, iluziile derâderii, ...

Eram un actor rătăcit în cadru, pe un studio de carton! Sătulă de roluri secundare, prea neînsemnate, fără să-l fi jucat pe-al meu. Și fără îndrăzneala de a o face.

Plină de culoare, multicoloră!!! Așa îmi vedeam viața. Colorată ...? Ca la o paiață, poate!!! ... Mă năpădise ca o buruiană rea, prea mult stridența. Scuturam de pe mine efemerul, el imediat năpârlea și creștea la loc. Prea des. Viața mea, zilnic - o scăldătoare stătută la marginea lumii, cu prea multă mătasea broaștei, ce-mi inocula tristețea ca stare. 

... viața mea - o țintă spre apusu-mi -  săgeată cu traiectorie dreaptă, pe un șes previzibil. Radiam,  paloarea blând' alburie a ocrului stins. A infertilului. Mă simțeam suspendată, picurând, stoarsă de energie. Mă simțeam închisă în tipare construite de alții. Țintuită sub nivelul mării ca un, sclav al destinului plin de indicațiile celorlalți. 

Tot adunam dar eram un puzzle nematerializat. Curgeam dar mă transformasem într-o deltă nesigură mereu inundată la mal, a unui fluviu cu maluri întortocheate. Înecate, întunecate. 

Rămas în vatră, eram ultimul tăciune, crăpat, rupt în bucăți ... și mă stingeam în pâlpâiri molcome. Și eram chiar ultimul tăciune.

... eram pierdută într-o lume aspră, lângă o mulțime asemeni mie, rătăcitoare ... sufocată de livresc și haloimisul* acestei vieți; mă simțeam urmărită, judecată, ațintită de priviri, cu clopoței la gât, ca o pisică.

... mă zgâria cotidianul, mă pătam zilnic de abjecție, toate din inerție... Mă percepeam ca prinsă sub un ciocan imens, ca o permanentă ”sabie a lui Damocles” deasupra, din care se părea că n-am scăpare pentru că dacă mă mișcam, mă decolorau vântul și vijelia, spulberându-mă și obligându-mă să mă las, fără voie, încet - în drumul ei.

Eram, alături de o mulțime de suflete pierdute, asemeni mie, chisturi palpitând de deznădejde și nevăzând drumul. Nici măcar primul pas. Dar știam, că din toate astea, ca dintr-un arbore ascuns care crește în mine, dăltuiam  cu migala ocnașului, firescul, într-o întrezărire a speranței ...

- Măcar odată! îmi spuneam. Să  am certitudinea că mă trezesc și sunt plină de fiori și să vibrez. Măcar odată să găsesc ceea ce mă va face să vreau să simt, să vreau să iubesc, să trăiesc, cu adevărat să trăiesc... Într-o stare de lină înălțare... Vroiam ceva care să mă ridice.

- Iaaaată-mă-s! - strigam ecoului de peste lumea din mie... spuneam cu o ultimă vlagă ...la capătul ultimei verigi ... 

Pe deasupra-mi croncăneau ciorile sufletului, ..., împrăștiind tot mai departe și tot mai des semințele îndoielilor.  Ele, bietele, mă-împrăștiau în loc neroditor și sterp ... 

Deplângeam soarele, care crud mă măcina a uscare. Era primăvară dar nu pentru mine căci eu mă transformam o stepă interioară, într-un deșert!!! 

Cu fiecare zi irosită fără dragoste adevărată, mai muream un pic ...

Cu priviri ațintite, căutăm o ancoră de speranța. Știam că va fi atât de gingașă,  ca  o violetă unică, prin iarba buiacă. Orice adiere o putea risipi, orice pas grăbit o putea zdrobi. Iar eu, mă pregăteam de furtuna presimțită în norii amenințători ce îmi acoperă orizontul. Negurile se adunau. Veneau ele, parcă să-mi și ascundă și mai mult drumul.  Intuitiv, inițiatic. Către singura și fragila mea  înflorită, speranță. 

Eram ca la marile începuturi: o înspumată mare Tetis, căutându-și Pangeea. Ocean primordial, plin de tristețuri.

Și fără veste, dintr-o dată lumea mi s-a răsturnat. De acolo, din miezul furtunii, bezna s-a schimbat într-o lumină clară și caldă și atât de puternică că așteptarea s-a topit în depărtări. Totul a explodat, totul s-a modificat, totul a căpătat culoare, formă, gust, miros, senzații și emoții sfârtecător de dulci. Minuni peste tot locul, ploaie de simțuri renăscute, explozii de sentimente readuse la viață. Nu mai prididesc să mă mir. Și mă simt atât de binecuvântată de meritul acestei revărsări. Am întâlnit dragostea și prețuiesc asta ca pe Sursa luminii mele și asta mi-a redat speranța. Nici n-o pot scrie cu cuvinte, săracele mele cuvinte. Dar sunt plină de ea. Atât revărsare nu-i doar pentru mine.

Din prima și fără nici o ezitare, am îngropat adânc, sub un munte de granit, deznădejdea și îndoiala.  Apoi mi-am făurit prima platoșă ca să străbat lumea. Cu semințele mele mult prețioase, am nevoie de o platoșă. Și azi, e una din zilele în care împletesc. Strâns. Încrustând,  a pavăză, toate nestematele pământului. Căci gemele acestea mustind a culori fără nume, sunt paznici fideli și scânteierea lor, o reflecție a însăși dragostei mele. Pentru că eu, nu sunt numai păstrător fără dileme a dragostei mele. Realizez că toate tușele sumbre mi se risipesc și că nu mai sunt o rătăcită. 

Om și prieten drag,  știu că ai trăit aceleași pasiuni, aceleași senzații, aceleași alternative cu argumente insuficiente și palide. Eu, știu că vibrând, inimile nostre se pot reuni. Și știu că acesta e drumul bun, unde fiecare inimă vibrează. Și când dragostea vibrează în inima ta, te cuprinde acel sentiment unic, sentimentul că fiecare merge spre casă. 

Inimi bătând la unison, în drumul lor spre Acasă.


(Martie 2009)





_______________________
* haloimis, haloimăis - gălăgie harababură

Nici-o adiere nu poate să-ți împrăștie aroma

Nici-o adiere nu poate să-ți împrăștie aroma

e ca și când ai cere ploii, mai multă apă
e ca și când învățătura cea mai importantă 
pe care o vei crede
săvârșită,
și hrănită,
din fabuloasa mea enigmă
tronează neiertător
și pornește reflectoare gigantice 
ca să nu mai orbecăi...

- Unde ești?
- Tu, unde ești?
- Eu, sunt în întunericul dintre noi doi
Doar mâinile mi le simt dansatoare,
țes, 
refăcând povestea noastră în gesturi.
Tandre.
Alintate. 
Calde.


În beznă.
inima mea a înțeles-o pe a ta,
pe deplin și,
încă nici-o adiere nu poate să-ți împrăștie amintirea. 

Așa îl voi lăuda pe Domnul

Eh, uite că nu mai mi-aduc aminte care era concursul (a câta ediție pe București, desigur)? care era tema (probabil Laudă Domnului)? dar acest premiu I, au fost singurii mei bani câștigați pe o poezie făcută la normă și în întrecere cu alții.

Vai mie, vai mie, aceste cuvinte valorau  în 1998,  2 pizza :)...
Și atunci, nici că am mai concurat ...
 

Mai întâi,
mă voi spăla pe picioare, 
meticulos,
apoi pe mâini, 
cu conștiinciozitate,
Apoi îmi voi spăla fața 
și mai ales ochii,
să pot vedea mai bine.

Curățită, 
mă voi îndrepta spre Tine, 
Doamne,
să-ți trimit gândurile ...
mesageri tăcuți, 
ele se vor cățăra sus, 
sus,
cu-ale lor corpuri,  
vii,
și acolo,
după ce vor trece prin curcubeie
purificate, 
de mii și mii de ori,
vor face cunoștință 
cu solarul Tău Cuvânt.

Apoi, Mărit Părinte, 
voi avea curajul
să ridic capul din țărână
și să mă adresez Ție:

O Doamne Dumnezeule! 
lăudat și slăvit fii
acum 
și-n veci de veci!

Doamne! 
Cu uimire, 
privesc darurile tale neasemuite
cu care m-ai înzestrat
și cu toate binecuvântările 
ce se revarsă nestăvilit asupra mea.

Din valurile oceanului Tău plin de bunătate,
Am înțeles datoria pe care mi-ai hărăzit-o,
de a Te preamării,
supunerea, nemărginită 
și răbdarea, plină de iubire,
în fața încercărilor și fermelor tale porunci!
Înalță-mă în Paradisul Tău!
Și ferește-mă, să nu rătăcesc departe,
De regeasca Ta mantie a ocrotirii.

Înțelepciune și înțelegere,
dreptate și adevăr,
milă și credință nestrămutată,
acestea, 
binevoiește a fi armele mele învingătoare,
numai și numai pe drumul Tău,
și întru slava Ta.

Din zori și până-n miez de noapte fă,
ca toate străduințele mele să convină numai placului Tău.

Cu umilință-ți cer Doamne:
să mă călăuzești
ca să devin rouă a cerului, 
strop de nădejde, 
de abnegație și curaj.
Și eu măruntul grăunte de praf,
liberă, în briza măreției Tale,
să-mi găsesc adăpost, 
numai la umbra Ta.”

E treaba căutătorului

Uneori, atunci când simt cu ceilalți ochi
strâmbătatea zilei,
și că privirile tale,
de manechin,
mi se înfig
sticlos,
și-mi măcelăresc spiritul,
și mi-l fac de gelatină
și, și-ți văd și sila jocului de a fi cu mine;
uneori, 
fermentația mea interioară
îmi spune să fug,
dar eu stărui
chiar și când inima-mi-i mistuită,
și-mi zice s-o fac
și-mi zice,
pentru că știu că eu, nu vreau să mă-ntorc
înapoi,
în lumea care-a murit pentru mine.

Și ceva s-ar putea întâmpla,
cu toate astea,
ceva bun, totuși?

Știu,
e numai treaba căutătorului:
de-a aștepta curgerea undei de aur,
invocațiile de purpură,
și posibilitatea de a hrăni în celălalt,  
poezia sufletului,
până când,
l-oi cunoaște
împărtășindu-mi visele....

mă înprimăvăresc (sau despre testul sensibilității)

 Azi, dimineață, foarte de dimineață când prin prejur, numai o mierlă putea să stea trează, mă întrebam de ce mă doare atât de tare superficialitatea? De ce oamenii nu își văd semnele vitale ale bunului și binelui că se  dilueazăîn așa fel încât să ia măsuri?  Imediate.

Pentru că tot azi dimineață, m-am pierdut printre gânduri și m-am umplut cu o mare rezervă de bun și de bine. Și simțind că e relativ ușor,  asta s-a transformat în starea de a putea intra în primăvară, de a o percepe și de a merge prin ea și nu undeva alături, marginal. Simt că mă înverzesc interior și cred pe undeva, cine știe pe unde se umflă niscaiva muguri. Este un mod de a ieși din pojghița nefericirii zilnice pe care o văd, o percep și uneori, fără să vreau o iau cu mine, ca pe o răceală de la ceilalți.

La început mi-am notat în minte să nu-mi  înglobez informațiile ca pe un spectru de purtat în minte și mai ales în suflet. Pentru că știu că asta mă desensibilizează. 

 - Cum?  

- Păi cum altfel aș putea deveni mai conștientă de strălucirea simplității din jurul meu? Refuzând să fiu dintre cei  anesteziați!!! Îmi măsor  semnele  vitale care fără să vrea, tot trec prin balta luxuriantă și euforică a lipsei de rușine, a intruziunii în intimitate, a bârfei și vorbitului grosolan, conceput și scuipat pe posturi mass-media și pe la colțuri și pe la piață. .... Și poate îmi repet de mai multe ori decât în mod obișnuit și-mi spun că zilnic aș putea trece pe lângă oameni, pe lângă fapte , ...,  pe lângă miracole fără să le sesizez fără să le recunosc și mai ales fără să le apreciez ca pe ceva plin de generozitate ce mi s-a oferit. Voi face așa nu pentru că eu aș fi sârguincioasă ci mai degrabă ca să nu cad în captivitatea unui mod  de viață pasiv.

- Și e deajuns?

- Habar n-am. Dar nu am de gând să-mi plimb propriul portret printre cuvinte mari, arătând cât de bine știu eu să livrez reguli și legi morale ca să nu-mi stea în gât! Pentru că eu nu mi-am rezolva încă dilemele, întrebările, testele... Ori poftele... Nu am ajuns atât de adânc încât să mă regăsesc întru totul. Nu știu încă cum să-mi fabric clorofila.  Dar am speranța că mă voi regăsi în întrebări ca, cine sunt cu adevărat și ce drum, ce drumuri, trebuie să aleg ca să fiu eu însămi. Și cu cât merg mai adânc în mine văd mai bine răspunsul pe care-l căutam. Și există răspunsuri. Acolo în întuneric, simt mai pregnant că rolul meu este să mai uit de mine, regăsindu-te pe tine, întregit și excepțional mai bun, om drag!

Gustul cuvintelor

Glumești?

Limba mea  a devenit nomadă!
Nu mai are acoperiș
nu mai are culcuș
nu mai are decât cer
un cer îndepărtat
așa că pe vârful limbii îmi stau importantele lucruri,
încastrate
ca niște periculoase nestemate...

Cum o să mai gust
cuvintele din mine?
cuvinte din mine și pentru tine
pentru voi,
noi,
....
cu gustul lor
suculența lor
acid suitoare,
uneori plângătoare;
bețiile de cuvinte,
euforice,
nerealiste,
cum o să le mai disprețuiesc 
potolindu-mi eu, 
natura mea joasă?
Cu ce cuvinte amare
rămase-n gâtlej
o să vă râcâi? 
Și cum o fii să nu  mai mimez
și cum n-o să mă mai las 
răscumpărat
cum o fi să mă simt fadul, 
fără de gust,
neutrul?

Păi,
eu socot,
că o să am încredere în omul care am devenit
și în împărăția gesturilor lui
măiestre.

De mai multe ori decât cred

În sfârșit!
Inima-mi e curată 
plină de  adevăruri
neexperimentate,
aglomerate și 
lin agitate,
ca urma fugarului nor
în vânt.

Pojghița mea de aparențe,
mă zgârie.
Vreau, 
să mă descotorosesc
de sentimentul acela 
primit moștenire,
împânzit de lacrimi,
că ne-am mânca între noi
de vii. Oricând.

Ceea ce a rămas, nu mai e al meu
dar simt
plin,
o nepotolită
putere germinativă,
impetuoasă.

Acum știu că eu, 
voi deveni mai mulți,
și de nenumărate ori,
... și mai bun.


De mai multe ori decât cred eu.

gând primăvăratic

Stă să iasă din mine
primăvara,
s-o scutur
de ruina unui viitor neîmplinit
și de praful unui cer prea-ndepărtat.

îmbibată

Sunt o poveste a destinului 
sunt o  poveste în straturi
ce trebuie să-mi devin cernoziom.
În straturi.

Trebuie să salvez ceea ce este viu în mine.
Până nu intru în propria-mi umbră 
și rămân acolo îmbibată de ceață.

cântă prin ploaie

Auzi, 
nu pot să fiu ceea ce crezi tu că sunt
pentru că o să devin tu.
Eu, 
trebuie să trec prin toate ființele ce aș fi putut fi,
toate ființele mele, prin care am trecut hipnotic,
ele cred, 
că cerul e treaz,
tot timpul.


Iar firul de lumină din lumânare 
la care  te aștept,
mă duce către un înger 
care cântă prin ploaie,
cântă doar pentru noi doi.

recapăt puteri

tristeți de de iarnă dezmorțite
intră-n energia divină
desculțe,
își oblojesc rănile,
și ies cu florile la lumină
întremător

o luptă

În oglinda mea
trăiește mai tot timpul o bătrână.
M-arată cu degetul,
mă certă,
și mă boscorodește.
Mai tot timpul.
Asta, 
dacă fac cumva greșeală să mă uit de la început
la gura ei.
Și mă ademenește 
să mă ascund sub lungi suspine,
să uit de mine,
pentru că port încastrat,
începutul și sfârșitul
și s-o știu,
și să mă îmbib de această stare
de încețoșare.

Dar uitați-n mine,
sunt și ochii ei,
un alt fel de oglinzi,
așa de blânzi,
și mângâietori,
ca ochii blajinului căprior
surprins noaptea în faruri.

Eu cu ea,
o luptă continuă,
 - fără comploturi și fără răsturnări -
să-mi prind zilele,
așa cum aș fi vrut să fie.