mă înprimăvăresc (sau despre testul sensibilității)

 Azi, dimineață, foarte de dimineață când prin prejur, numai o mierlă putea să stea trează, mă întrebam de ce mă doare atât de tare superficialitatea? De ce oamenii nu își văd semnele vitale ale bunului și binelui că se  dilueazăîn așa fel încât să ia măsuri?  Imediate.

Pentru că tot azi dimineață, m-am pierdut printre gânduri și m-am umplut cu o mare rezervă de bun și de bine. Și simțind că e relativ ușor,  asta s-a transformat în starea de a putea intra în primăvară, de a o percepe și de a merge prin ea și nu undeva alături, marginal. Simt că mă înverzesc interior și cred pe undeva, cine știe pe unde se umflă niscaiva muguri. Este un mod de a ieși din pojghița nefericirii zilnice pe care o văd, o percep și uneori, fără să vreau o iau cu mine, ca pe o răceală de la ceilalți.

La început mi-am notat în minte să nu-mi  înglobez informațiile ca pe un spectru de purtat în minte și mai ales în suflet. Pentru că știu că asta mă desensibilizează. 

 - Cum?  

- Păi cum altfel aș putea deveni mai conștientă de strălucirea simplității din jurul meu? Refuzând să fiu dintre cei  anesteziați!!! Îmi măsor  semnele  vitale care fără să vrea, tot trec prin balta luxuriantă și euforică a lipsei de rușine, a intruziunii în intimitate, a bârfei și vorbitului grosolan, conceput și scuipat pe posturi mass-media și pe la colțuri și pe la piață. .... Și poate îmi repet de mai multe ori decât în mod obișnuit și-mi spun că zilnic aș putea trece pe lângă oameni, pe lângă fapte , ...,  pe lângă miracole fără să le sesizez fără să le recunosc și mai ales fără să le apreciez ca pe ceva plin de generozitate ce mi s-a oferit. Voi face așa nu pentru că eu aș fi sârguincioasă ci mai degrabă ca să nu cad în captivitatea unui mod  de viață pasiv.

- Și e deajuns?

- Habar n-am. Dar nu am de gând să-mi plimb propriul portret printre cuvinte mari, arătând cât de bine știu eu să livrez reguli și legi morale ca să nu-mi stea în gât! Pentru că eu nu mi-am rezolva încă dilemele, întrebările, testele... Ori poftele... Nu am ajuns atât de adânc încât să mă regăsesc întru totul. Nu știu încă cum să-mi fabric clorofila.  Dar am speranța că mă voi regăsi în întrebări ca, cine sunt cu adevărat și ce drum, ce drumuri, trebuie să aleg ca să fiu eu însămi. Și cu cât merg mai adânc în mine văd mai bine răspunsul pe care-l căutam. Și există răspunsuri. Acolo în întuneric, simt mai pregnant că rolul meu este să mai uit de mine, regăsindu-te pe tine, întregit și excepțional mai bun, om drag!