http://www.trilulilu.ro/IlieGiuliano/d7cb3c9ca144f8

http://www.trilulilu.ro/gauloisse/aedde8b7ab5af3

Rădăcini şi văluri

Iubirea mea, dragul meu Ulise,

E mult timp, prea mult, vor spune unii de când căutăm să ne reunim. Atât de mult încât se pune problema dacă te mai poţi numi cetăţean al metropolei. Uitarea te caută, doar la mine nu şi-a găsit culcuş. Şi poate scrisoarea asta nu va  ajunge într-un loc anume pentru că, ce ştiu eu unde s-o trimit? În drumul tău de nomad, orice  efort de a te apropia de Itaca ta, de acasă, poate fi rezultatul unei noi depărtări…

Aş vrea să ştii,  că sunt cu gândul la tine întotdeauna, când sunt furtuni, când sunt neguri când sunt pericole când îţi urez zile senine şi vânt prielnic. Aş vrea să ştii, că mă uit  lung pe fereastră către zare, aţintind un simplu punct, ce s-ar putea transforma cumva în corabia pe care să mi te-ntorci. Şi, ştii cum gândul meu  ar dori din adâncuri, să cunoască cine sunt cinstiţii tăi tovarăşi de-acum,  care sunt oamenii cu care stai de vorba prin porturi, cine râde de glumele tale, cu cine împarţi un codru de pâine sau alături de cine flămânzeşti ... or  cine te înconjoară or cine te ajută. Cât aş vrea sa fiu în locul lor!

Mă gândesc şi totuşi n-o doresc dar mintea mă zgândăre mereu, că nu-ţi pot veni în ajutor, oh şi ce ajutor minor ţi-aş putea oferi, cu puterile mele? În tot acest timp, mă simt ca prădată când ştiu că poţi avea  frământări şi zbateri omeneşti şi ispite, multe ispite şi căderi şi că umărul meu prietenesc nu-ţi e sprijin. Şi câte sirene n-o să mai ai în cale? Mă rog zeilor zilnic, să fi protejat.

Pe-aici prin jur,  totul  îşi are viaţa şi nevoile specifice. Suntem din ce în ce mai înguşti în universul nostru. Oraşul îşi schimbă faţa des. Uneori chiar şi-o înnoieşte. Se văd mai puţini “oameni” în Agora căci s-au înmulţit peţitorii şi pe-acolo. Ni s-au împuţinat turmele căci păstorii ne-au plecat când au simţit că nu le mai ţine nimeni partea. Oamenii călătoresc acum mai des şi mulţi ne rămân pe meleaguri ce le cred mai prietenoase. Oare îi înşală câştigul provizoriu?

În rest noi, ne pierdem în treburi zilnice şi ne-ngrijorăm de lucruri altădată ordinare. Nimeni nu mai vorbeşte de recoltă ci doar despre nevoi şi e întristător. Sărbătorile şi-au pierdut culoarea. Iacătă, vine primăvara şi numai neguţătorii îşi freacă mâinele avizi de câştig. Aş fi vrut să-ţi vorbesc de oameni şi locurile de pe-aici, dar  locurile s-au schimbat şi oamenii au ţinere de minte scurtă. Mă uit la ei şi la viaţa lor cernită. Cinstesc mai rar eroii, însă au  o altă ocupaţie favorită acum pe timp de pace: se înghesuie mai mult în Circuri. Şi amfiteatru  rămâne de cele mai multe ori gol. Preferă hipodromul şi chiolhanurile, comediile ieftine şi cântecele de ocară. În juru-mi toţi sunt preocupaţi de mercantil şi râd de mine ca de ceva desuet, când le spun ca eu sunt ocupată "să iubesc". Ei cred că iubirea e o meserie pentru tineri.

Îţi voi spune doar că eu te aştept ca pe noua mea primăvară. Şi astăzi uimită şi cu bucurie, de pe fereastră,  am zărit prima brânduşă galbenă în grădină. E semn că natura nu-şi uită sensul ei şi poate că şi oamenii vor învăţa această lecţie.

Eu tot ţes. Ţes gânduri. O întreagă lucrătură pe care ţi-o dedicasem ţie. S-au adunat baloţi. Să te îmbraci cu gândurile mele o viaţă. De aceea, dupa ce mă uit la vălurile de ţesătură, uneori le deşir. Nu-mi mai place alcătuirea lor. Nu, nu sunt destul de strălucitoare pentru ca să te împodobescă pe tine! Mă gândesc că cine ştie, tu cel umblat în depărtări, ai deprins deja alte metafore, ai fi ştiind alte epitete, ai fi având alte obiceiuri mai de vază. 

Mă consolez uneori cu gândul că iubirea de pe orice meleaguri venim, ea, a rămas aceaşi ... doar eu cu ştiinţa mea’s limitată … ce pot zice eu... şi mă simt din ce în ce mai nepregătită...

Însă aşa cum ştiu, că vor înfrunzii crângurile şi că păsărelele au început să se împerecheze; aşa cum ştiu, că ziua va devenii mai lungă, scurtându-mi  nopţile arse de nesomn; aşa cum ştiu, că ochii mei nu se înalţă în rugăciuni în zadar, aşa, te-aştept să-mi vii omul meu drag. Cu speranţă, cu dorinţă, cu gânduri de sărbătoare.

Ce olimpiană bucurie, aceea a apropiatei noastre  reuniunii! Tot timpul a ta, din Itaca... (aş azvârli acest mesaj în oceanul virtual, poate zeii, citindu-l vor fi mai  blânzi cu noi).

Plasmă

Plasmă (I)

Vrând – nevrând,

Credinţa

credul sedusă de firea egoistă

placentară

zideşte-n

travaliul lumii mele,

şi mă izbeşte

intrând adânc

În Faceri.

Hipnotic, rememorez furia cu care-mi pierd memoria,

E ca un zer ce se scurge la teasc

Şi tactil, penetrez bucuria coagulării

Sperănd să-I cuprind sâmbure de Inalterabil.

Plasmă (II)

–  „ O Domnul meu! Să-mi dai, aş vrea şi eu ...”

Opreşte-te! Nu cere! ... A câta porunca-i?

Divinul te-a’nzestrat cu Tot

Cu faptă, gând, cuvânt şi cu ardoare.

Şi tu, mai vrei să completezi ne-ndestulat?

La ce râvneşti?

Tot tu te siluieşti?

... şi te compari?

... te milogeşti!

şi jefuieşti adaosuri de milă de la semeni

cerşind de fiecare dată, bonus

special al tău, numai al tău.

Absorbi,

Vampirizând,

Fermenţi

De la atâtea şi atâtea nevoi lumeşti, mai pline de nevoi ...

Şi creşti, te  umfli...

Devii îmbelşugat?

Ca să devii cămară? ... şi depozit?

Cerând mereu,

Te ţintuieşti acolo unde eşti,

Te plictiseşti,

Te ofileşti,

Şi încetezi de a fi escaladare,

Provizia-i de folos?

Doar ştii,

Că Pacea sufletului n-are buzunare!

Plasmă (III)

Sunt

O dâră a destinului,

Eterică,

Comensurabilă.

M-am întrupat, pigmeu,

Într-un  sfiicios discurs de adoraţie,

Pentru că sunt din breasla,

(Azi neglijată),

A gravorilor de aureole.

Asta fac zilnic,

Vă înconjor cu nimburi.

 

În gulag

                          (Un mereu, două mereie)

Fulgere, p-un munte de bazalt

Şi toţi aşteaptă-ngenucherea-mi;

Mereu, mereu, îmi zmulg tot binele din măruntaie

Mereu... cică-mi fac deparazitare...

Deposedată de matricea

De fabricat monede de imaculare,

Par sărac – secătuită ...,

Doar bruştele iluminări,

Funigei, în gulag

Încrestatu-m-au:

-„Vă spun,

Recunosc,

Si-n ruptul capului n-accept să mă predau,

Căci oamenii au drept la jaru’

Ce le licăre mocnit în vatra din adâncuri.

Semnat:  hornar (în ilegalitate) de inimi.

(balda-) Chin

Resping furnicarul social

Pentru că nu mi-a dat dreptul

La (balda-)chin propriu.

Deocamdată din clocot de sânge

Şi mărăcini,

Fac pivoţi,

La armătură de crisolit

A conştiinţei.

Malţ de suflet

În tegumente,

Matricea-mi

Meduză,

Mucilaginos

Îmi cântă

Pe picioare de  faun,

Îmi contra

Zice

Luminiscenţa.

Deduc

Consumul

În largi stocuri,

A defectelor de inteligenţă.

E o agresiunea, spun

A relei credinţe,

Fiindcă ideile mele

Înzorzonate de plăsmuiri,

Nu mai au prieteni.

Gravisim,

Ireparabil,

Reverberează,

Atinse,

Întinse,

Neîntinate,

Oarece coarde.

Basculez,

În mare viteză,

Mlădiţe tinere

Din rodul unei inimi radioase,

Să-mi fermenteze,

…descompunându-mi prostia.

Marea debarcare

Imitativul,

Acel monstru rânjit,

cu carapace

ofensator fortificată,

m-a’ncercuit într-o blocadă.

Mi-am cantonat,

ofensiv,

provizia nouă

de interogaţii:

Plutonul de execuţie al stagnării.

Cosmetizare

Insist, la eliminarea măştii

De pseudo-argumente,

Tocite

Găunoase.

Curăţ machiajul prăfuitului rânjet,

Al gândirii blocate.

Nu mă mai eschivez

Să-mi repar limpedele.

Organul de zâmbire al sufletului!

Solilocviu

Violetul,

Sugrumă pandemia

Neomologată încă,

a platitudinilor.

Virusul hibrid al stereotipiilor,

Contagiază

Cu

vâsc stufos,

ici colo,

funciarul din mine.

Tineţi-vă bine

Gânduri bune!

Spăl podelele creierului cu

Torent înlăcrimat de Cuvânt.

Ahhha!!!

                                                   Azi … şi... mâine….

Azi,

îi iubesc pe  oamenii-fereastră ei te lasă să le priveşti sufletul şi deschizându-le sufletu' fereastră.  Savurezi frăgezime şi miresme.

… îi iubesc pe oamenii-poartă, ce te primesc oricând oaspete, fără ascunzişuri subtile, fără ocolişuri. Uşă deschisă mereu la nevoie.

... şi pe oamenii-fântână arteziene ce ţâşnesc fără nici cel mai mic efort să-ţi potolescă  setea. Revărsare pentru oricare însetat … fără oprelişti!

... îi mai iubesc şi pe oamenii-arlechin veşminte multicolore şi vesele, făra buzunarele egoismului.

azi, îi iubesc total pe oamenii-omidă ei renasc cu  aripi.

Ah, ah mă vait eu ...:   -"Azi"-ul e uşor, prea e vorba de prietenii mei!

Dar  "mâine" îi voi iubi şi pe cei indiferenţi mie?

Eu voi fi fiind acela care aruncă plasa, să îi  pescuiesc şi … pe oamenii-oglindă,  perfida imagine reflectată dintr-un  "mine linguşit"?

pe oamenii-vitrină, exemplare rare de elitism sau recipiente de lux, ticsite şi îmbâcsite expuse vederii,  oamenii-dulap, nesăţioşi prin comorile lor egoist ascunse vederii,

oamenii-preş laşi ce se acceptă călcaţi,

oamenii-monedă cu sclipirile lor zgârcite la mărunţişuri.

Pescar în mlaştini ? Ce undiţa, ce momeală ??? ... Eu? ... doar cu permisiunea Domnului meu.

Morală desuetă

Ca oaspete,

Când sunt poftit,

Şi, ca şi orice invitat,

Desculţ,

La pragul minţii tale,

Mă’ncumet

La o clipă de plimbare.

La primul pas

Mă-npotmolesc

În simţuri fără tact.

Şi-n zemi incerte

’not abstract.

Te mângâi,

Dar sfârâie feroce-o coardă a firii,

Orbecăi,

Şi sorb din aburii’njosirii.

De-a scalda tu te joci!

... la mlaştini?

E’un joc sublim,

Divin,

De răsfăţat

De om neîncercat,

… neluminat.

Hei !

Suflet pururea trândav:

Insinuant,

Inviorant,

Un gând firav,

Mă gâdilă şi mă demască:

–  „Ce-ar fi ... să-ţi instalez, încet în cap

Lumină electrică albastră.”

La castel

În castelul  liniştii aparente,

Granitu’ nevolniciei,

-i zid de pavăză şi de-adăpost,

Ce privatu-ma de fantele

Răsăritului şi de’apus.

Câinos, mă strânge.

Jur împrejur

Obscurul debordează-n semne.

Buzat,

Vulgarul se resfrânge,

Şi molcome şipotesc dorinţe doar,

Viciind,

Ideile mele mai bune despre viaţă.

Captivă, în noaptea din inimă

Mă migălesc la

Chilimul

Dintr-un roi de  reminiscenţe ale lui:

„A descoperii fără glas, văz şi urechi”.

Un infinitiv prea lung, însetatului suflet.

Rândunica de ferestră, din vis,

mă provoacă

să descui colivia

păsării inimii.

Iată,

Vă dau bineţe din cupa de nectar a Vieţii.

Mângâiate

Sub un pod de gânduri,

Deznod idei.

Paradoxal,

Alfabetând,

Într-o mişcare,

Ludic mângâiată

Iau literă cu literă,

Ş’obţin tot croiuri după tiparul meu,

Punându-l în  “bie” pe-a  a Fi. 

Fără excentrităţi.

obscenităţi,

desuetudini,

fără labilitate de zâmbet mut şi  acru,

acru,

sărbătoresc azi literă cu literă,

Şi acordez vibraţiile lor

Blândeţii;

Le-nmoi în lapte,

Copilărindu-le cu proaspăt,

Şi absob cuminte  ‘A-Z’-etul.

În jocuri, înşiruindu-le

Le ecranez,

Sonorizez,

Şi le salvez

din Second hand - uri.

„ ? ”

Motto: „Hărţuială:

– Venerabile Nagasena, te voi întreba ceva.

–  Întreabă-mă maharaja.

– Vezi, deja te-am întrebat.

– Iar eu, deja ţi-am răspuns.

– Ce mi-ai răspuns?

– Dar tu, ce m-ai întrebat?”

(„Milinda-Panha” – Întrebările Regelui Milinda)

Tristeţea asta zilnică

ni se trage de la prea multe întrebări!

Mereu... mereu ...

De ce atâtea?

La ce bun?

Disperaţii,

cu ochii ţintă,

în zadar caută,

răspunsurile destinului

în cuvinte!

Întrebări?

Sunt doar propoziţii

la care răspunsurile

iscă alte răspunsuri

… niciodată sătule …

când de fapt noi,

nu vrem răspunsuri adecvate,

ci soluţii şi vindecări.

Joc

 

Lasă-l,

când naşti Cuvântul, s’orăcăie oricât la vama firii,

Cea bine pieptănată

De înţelesuri fade.

Alăptează-l pe hulpav

cu sensuri decojite,

miez cărnos-smântânos;

cu calde ispite,

de litere încins prohibite.

Silabiseşte-te-n el, cuibărit,

în imagini grăit sacadate,

răscolite,

lipite de inimi vrăjite,

apoi, cuprinde-te’n el,

ca un menestrel,

promiţând serenade,

la verande,

de suflete,

flămânde de cuvinte,

gata aburinde.

Comprehensiune vocală

În beregată,

De-acolo

Pe unde (vă-)înghit

De fiecare dată,

Pe când mă doare cu luciditate,

Şi apa de plâns,

Şi afectivitatea,

Şi aerul inhalat,

Trăirile mele, coabitează în pufi de păpădie.

Termometrul meu de esofag, (custode)

Urcă fără astâmpăr!

Am probe:

De fiecare dată când

Încerc să-mi mănânc în tihnă

Mărul

Cu Adam,

Mă asfixiez.

Fluturi, împletindu-şi zborul

Din prima clipă,

omizile,

fără ochi,

instinctiv,

încep ascensiunea lor spre lumină.

Atrase

irezistibil,

caută forma eliberării lor,

mai aproape,

mai aproape,

spre Soare.

Azi,

E ora metamorfozelor profunde.

Urcaţi,

asemenea omizilor care nu cunosc nimic despre aripi.

Mâine,

poate visul va căpăta împliniri:

gust de libertate,

şi zbor împletit.

Artezianul

Haina destinului,

pe care am îmbrăcat-o nu demult,

s-a lipit de mine,

fără putinţă de desprindere.

Ei bine, nu are buzunare.

Vorbesc acum

pentru cei mai speriaţi,

suspicioşii

sau neîncrezătorii;

acum e uşor de înţeles!

Se pare că  destinul nu mi-a permis  să devin un depozit.

Dat fiind condiţiile,

eu nu cer nimic,

niciodată.

Niciodată.

Eu nu cer nimic.

Respect condiţiile.

Io, aşa fac.

Tot ceea ce primesc de pe la voi,

Pachete volumoase sau fărâme,

voi modela numai în mâini

–  la vedere  -

… şi ştiţi cum e, …

copleşită de muncă,

pierd uneori,

repede printre degete,

valorile şi faptele.

Valorile,

sunt grele

şi pline de substanţă

şi vi le dau vouă.

Să le ordonaţi.

Faptele se zvârcolesc în mâinile mele, se mişcă

tot timpul,

fugind ele însăle de la mine.

Desigur uneori,

prin puterea obişnuinţei,

mai zăbovesc,

mă mai codesc,

mai cântăresc, în mâini

răsuflarea sau privirea cuiva,

gândul nerostit

şi zâmbetul uitat o clipa pe o faţă fericită.

Dar jur,

jur!

că nu vreau să mi le însuşesc!

E ca o mângâiere nevinovată,

Uşoară şi repede finită.

… şi stând eu aşa

de o vreme fără buzunare,

m-am gândit:

“-Ce-ar fi să devin o arteziană!”