Critica, ca orice artă, se sprijină pe reacţii sufleteşti, şi este obiectivă în măsura acceptării subiectivităţii omului; păreri oneste ale unor oameni cumsecade... Valoarea criticii constă în descoperirea relaţiilor interioare nebănuite ale creaţiei artistice, care, dezvăluite, pot impresiona un cititor neavizat, dar interesat, şi-l pot apropia de opera literară. În receptarea poeziei noi este nevoie de instrucţie, de instruire în orizontul de aşteptare al cititorilor, pentru că poate fi destul de dificilă la prima lectură.
Sigur că am avut întâlnire cu poezia prin volumul Irizaţii caline al Ivonei Marlenei Scărlătescu, dar...critici prea exigenţi – cred ei! – ce nu admit „critica de catifea”, ar putea avea, ca în situaţii de debut, asemănătoare, – precedent există – alte păreri, mai ales împotriva celor scrise, cu bună credinţă şi hărnicie intelectuală, de către autoarea acestui modest eseu, prilejuit de o nouă sărbătorire a Poeziei. Mi-e drag să citez versurile Marianei Strungă dedicate poetei Ivone Marlen Scărlătescu: „Cred că la vreun banchet ne-am întâlnit,/ Acolo-ţi ziceau parcă Diotina,/ Roi de-nţelepţi te consultau discret,/ Lumină dăruind, sorbeai lumină./ Acum te ştiu dintr-un cântec ceresc...”(Noesis, Publicaţie cu caracter cultural editată de cenaclul Asociaţiei „Constantin Brâncuşi” din Timişoara, an II, nr.1/2011, p.5).
Mă încredinţez tot mai mult, recitind şi recitind, „lectura lecturării însăşi”, volumul de debut al Ivonei Marlenei Scărlătescu, că trăieşte în sine atât de intens starea de poetă, încât s-ar putea să scrie până la urmă altfel decât alţii. Timbrul personal este dificil de stabilit pentru că discursul poetic al debutanţilor post-textualişti a devenit, parcă, acumulări încă nearticulate definitiv, aflate în mişcare aleatorie, tocmai pentru a reuşi în tentativa sisifică de a atrage realul în zona imaginarului, a fanteziei, şi de a-l capta în discurs. Ca majoritatea poeţilor contemporani tineri, Ivone Marlen Scărlătescu intuieşte şi continuă practica „scriiturii”, tradiţia textualizării şi a textualismului inaugurat de Ion Barbu la nivel european. Dacă autorul Jocului secund elimină, în ultima etapă, orice urmă a subiectului poetic, lăsând doar vocea impersonală a textului, Ivone Marlen Scărlătescu, ca alţi tineri poeţi, încearcă să readucă eul în spaţiul poemului, să introducă semnele experienţei textuale printre coordonatele propriei existenţe. Poetica sa experimentează limbajul poetic, implicat în actualizarea discursivă pentru a exprima cât mai autentic sentimentul fiinţării. Sentimentul lui a fi este o interogare continuă a discursului, ca mod esenţial de exprimare al poetei, asupra relaţei cu realul; se comunică pe sine, dar aceasta nu se poate realiza decât prin cuvânt, deşi ar dori să treacă de bariera impusă de limbă şi limbaje, intermediere ce îndepărtează instanţa enunţătoare. Viziunea parodică, „calină”, asupra existenţei, din discursul său poetic, educă lectorul în plăcerea degustării poeziei actuale; parodicul, ironicul, ludicul în locul tonului solemn, grav, are un alt impact asupra cititorului, formându-i o atitudine, de întâmpinare, deschisă faţă de actul poetic, în receptarea liricii poetei Ivone Marlen Scărlătescu. Poezia sa se adresează chiar unui public restrâns; este o provocare pentru că oferă două posibilităţi: lectură superficială, or, dacă te apleci în descifrarea ei, termenul de finalizare este imposibil de stabilit, fiindcă, recitind-o, descoperi alte şi alte valenţe, sensuri noi, te îndoieşti de mesajul receptat la citirea anterioară... Poeta realizează un salt de la formele poetice orale la scriitura post-textualistă şi, frământată în căutările de sine, constată: „Am dezertat de la avangardişti,/ elitişti, egoişti, utopişti,/ nişte terorişti ai spiritului liber - / Şi gravitez pe undeva/ Nici în spate, nici foarte în spate...” (Sinele şi Tinele, p.65-66).
Încă din Precuvântare de autor îşi arogă apartenenţa la poezia nouă, actuală „Scriitura mea porneşte de la deplina convingere că fiece cuvinţel rostit, hrăneşte; cuvintele au întrucâtva rolul „laptelui”. Sunt pofticioasă de cuvinte şi ades îmi plouă-n gură în diversele experimente, exersând mirarea (şi nu răutăciosul) de a comunica: că sunt şi că suntem.” (p. 9). Misiunea mea este mai uşoară pentru că poeta, aflată la debut, nu-şi declară explicit apartenenţa la vreo concepţie prestabilită de teoria literaturii, nedescoperind în creaţia sa o profesiune de credinţă, o „ars poetica”, bine definită şi susţinută. Ca fiecare artist îşi construieşte convingerile pornind de la experienţa proprie, de cititor şi de creator, şi ar fi riscant să promoveze o poziţie fermă, fiind cunoscută inconsecvenţa scriitorilor, acelaşi scriitor declarându-se, succesiv, adept al unor concepţii diferite. Nu are conştiinţa teoretică atât de explicită, e cert însă, că Ivone Marlen Scărlătescu se înscrie în rândul poeţilor post-textualişti, dar, fiind volum de debut, dificultatea intervine în a i se stabili promoţia după clasificarea criticului literar Marin Mincu ( Introducere [în] Poezia română actuală De la Adela Greceanu la Leonid Dimov [O antologie comentată], Editura Pontica 1998, Constanţa, p.5), pentru că departajarea nu corespunde, întotdeauna, riguros limitelor structurale de diferenţiere, nici chiar la poeţii consacraţi. Însăşi poeta mărturiseşte că, de cele mai multe ori, se simte ca într-o colivie şi trăieşte un sentiment de încorsetare ce îi creează şi îi conştientizează starea şi dorul de libertate. Căutătoare de sine, trăieşte febra cunoaşterii şi autocunoaşterii, ca aspiraţie permanentă în căutarea autenticităţii, se autodefineşte „Cu un zâmbet larg, mă răsfrâng detaşat peste anii mei mulţi cărunţi şi mă transform in jucăuş-jucător-căutător, căci îmi place ca orice poveste, să găsesc osia schimbărilor şi ea să-mi devină o grindă a sufletului.”(Coloana infinitului, Revistă de cultură editată de Asociaţia culturală „Constantin Brâncuşi” Timişoara, anul XIV, nr.76, 2011 Timişoara, p.63).
Irizaţii caline, titlul volumului, este un joc „de cuvinte, din cuvinte”, după cum mărturiseşte poeta „La noi la Ploieşti vorbim nichitiana, trăim starea de râsu-plânsu şi ne străduim să nu fim personaje caragialeşti. Am un limbaj jucăuş, îmi place să păstrez partea ludică a cuvintelor, să folosesc starea lor bizară; jocul de Bi-uri.” (Noesis, nr.cit. p.6). Personifică prin adjectivul „caline”, dezmierdând, alintând, irizaţiile, jocul de culori apărut, datorită fenomenului de interferenţă, pe suprafaţa unor cristale, scoici. Jocurile, în general, solicită pasiune, iscusinţă, imaginaţie, perseverenţă şi sunt capabile să determine omul să-şi folosească priceperi, deprinderi, cunoştinţe; Ivone Marlen Scărlătescu îşi asumă rolul celei ce parcurge drumul iniţierii în cunoaşterea necunoscutului, cosmosului, reeditează o existenţă anterioară, un univers ce dobândeşte candoarea şi puritatea lumii primare, ca un reflex al unei promisiuni de libertate pe care o oferă jocul, şi, paradoxal, acesta este şi soluţia salvării, calea de evadare din spectacolul vieţii, al lumii, în care artistul se simte, de cele mai multe ori, un intrus, un neînţeles, ce nu se poate adapta societăţii. Poeta are tendinţa de a aşeza discursul liric sub semnul jocului, iar formele şi semnificaţiile acestuia participă în mod esenţial la definirea viziunii; jocul său poate fi caracterizat ca expresie a libertăţii imaginaţiei, menţinută în zona ambiguă dintre ritual şi joc, între solemn şi jucăuş. Spontană, este disponibilă pentru diferite formule poetice, este profundă sub aparenţa de umor, joc, artificiu. Evident că vom participa la o petrecere cu vorbe pline de ingeniozitate, produse de o fantezie şi ironie, inteligente.
Irizaţii caline, structural, este alcătuit din trei cicluri de poezii; Cod de dăruiri, primul ciclu de poezii, şi Clape, de ruguri aprinse, ultimul ciclu de poezii, închid, ca într-un triptic, pe cel de mijloc, Marmură-n dar, lui Pygmalion. În Precuvântare poeta ne dezvăluie intenţiile sale, mesajul său poetic, tematica abordată în fiecare ciclu de poezii. Opţiunea sa pentru triptic poate fi regăsită în semnificaţia cifrei trei, cifră magică reprezentând Sfânta Treime, pentru a sugera credinţa sa în unitatea şi puterea binelui. Se poate descifra mesajul etic în această opţiune, ştiut fiind faptul din tradiţia populară, că binele învinge întotdeauna. Ivone Marlen Scărlătescu scrie sub semnul Trinităţii divine pentru a îndepărta, chiar pentru a învinge răul; cum se va mărturisi şi în creaţia sa, poeta pledează necondiţionat, pentru iubire: „Moştenitoare a cam două drahme de dragoste/ Vă momesc să cumpăraţi litere; „L”,”E”/ Apoi, prin dreaptă cumpănire,/ Lăsaţi-vă-ţi furaţi în dăruiri,/ Chibzuind la/ „Gândiţi BineLE!”(Marcă de autenticitate,p.20). Identificăm aici folosirea unui lexic poetic esenţializat, când ia litere, cuvinte, din locul lor comun şi dezvoltă o adevărată filozofie de viaţă. Deplasează centru de greutate al celor două litere oarecare, schimbând clasa gramaticală a adverbului bine, în substantiv, dar mai ales, punând în valoare binele, categorie morală, scop uman cu dimensiune universală. Chiar unui poem îi dă titlul „B”(iubire de cartier). Codul de dăruiri este folosit pentru că învaţă iubirea faţă de aproape, faţă de ceilalţi, într-o relaţie interumană de o frumuseţe aproape utopică. Iubirea este un act de cunoaştere fundamental, capabil la schimbarea alcătuirii interioare, la o metamorfoză a fiinţei, pentru că este o esenţă inefabilă a universului şi generează o stare fascinatorie, hipnotică, convertită în experienţă totală, unică. Prin revelaţia iubirii, timpul se comprimă şi face loc eternităţii. Iubeşte Timişoara, chiar dacă o descoperă la maturitate şi locuieşte, vremelnic, pe aceste meleaguri; găseşte locul potrivit pentru inima ei „imensă grădină de trandafiri” în „Oraşul [...] acoperit de rugi de trandafiri...”(Oraşul, p.17), Roză de Timişoara, Într-o grădină, poezii cu irizări romantice, ce pun în evidenţă sensibilitatea poetei „Aripă lângă aripă şi-au văzut de treabă/ că eu a mirare/ n-am mai făcut volute de mălai,/ dis-de-dimineaţă./ Ce mai!/ Neruşinaţii,/ un guşat ş-o pieptoasă! [...] Perechile au orizontul limitat la reciprocitate,/ orbi, să dea din înţelesuri şi altora.”(Pepit în Piaţa Unirii, p.23). Discursul său poetic nu se schimbă radical (Matrioşca, p.32, Cuib (de-ar sta în puterile mele), p.35), şi atitudinea subiectului liric nu merge spre agresivitate, violenţă, visceralitate faţă de tot ceea ce se presupune că reprezintă obiectul poeziei, fapt ce se constată la mulţi dintre poeţii contemporani. Deşi trăieşte febril sentimentul căutării autenticităţii, are, nu doar măsura decenţei, ci şi o timiditate expresivă şi nu va depăşi limita bunului simţ, structura sufletească, formaţia spirituală nepermiţându-i aceasta; chiar dacă textura poetică a creaţiei sale va fi modernă, nouă, abordarea cotidianului este romantică. Ia atitudine civică „Constipată de mustrări,/ îmi lansez candidatura [...] Promit lovituri de teatru/ La fiecare entorsă a adevărului [...] Prima mea ordonanţă/ Va fi despre un parc-al rozelor/ Cu alei de petale, pentru tălpile fiecărui locuitor.”(Campanie electorală, p.25), critică societatea într-o manieră absolut textualistă, scenariu ce se naşte este un comentariu parodic, amplificat epic „când concitadinii/ Cameleoni/ ies la promenadă [...] costelivi,/ Or sedaţi sadic/ De stronţiul delirului de persecuţie,/ de perorative,/ Fătate de nimicul de prin bălţile mahalalelor...”(Ambiţia, din fotoliul de televizor, p.27).
Recunoscându-şi Penelopa din ea „care nu-şi pierde memoria afectivă” (p.12) trăieşte neliniştea căutării iubirii, vital necesară în destinul propriu. Scrie poezii de dragoste frumoase (Echo, raportează! p.47, Epistola unei dimineţi, p.50,), activează o perspectivă feminină, dar, cu modestie, nu revendică originalitate, conştientă că fiecare iubire este unică „...tu eşti acela...iar ochii mei’s doară îmbătaţi de vinul iubirii de tine, căci picioarele mele încă se împleticesc, târându-se pe pământ pe când viaţa mea, spiritul meu, călătoreşte printre stele...”(Tu eşti acela, p.32), „Apoi mi-am dat seama,/ era o dragoste de unică folosinţă!”( De la ciur, p.43), se împlineşte într-o „contopire” desăvârşită, totală „Picuri de lumină rătăcesc în stropi grei,/ Şi deodată răsar din din ei gânduri:/ Ale mele.../ Ale tale.../ Ale noastre...”( Contopire(I) ), „Şi aşa vom fi,/ De nu vom muri, de foamea sublimului/ De unul de celălalt/ Unuia, celuilalt/ Şi aşa vom fi/ De nu vom jindui,/ A ne aclama,/ Independenţa!/ A ta şi-a mea,/ a mea şi-a ta,/ contopindu-ne-o...” ( Contopire(II) ). Contopirii, ca o parcurgere firească în iubire, ar urma certitudinea; Ivone Marlen Scărlătescu este un alt scriitor care aleargă după Absolut... Dorul de absolut şi de perfecţiune se regăsesc în încercările poetei de a surprinde eternul în tiparul material al cuvântului, pentru a-i releva, astfel, esenţa. Autoportretul desprins din cele trei poeme Absolut I, II, III, surprinde prin căutarea formulelor ce ar putea-o defini „Sunt un om care visez pe termen lung,/ Şi-o fac premeditat! (I p.53), „Celest,/ Viaţa mea se toarce/ În bulboane de emoţii.” (II p.53), „Vezi”/ Nu e o întâmplare,/ Că te iubesc 24 de ore din 24,/ În absolut toate zilele lucrătoare...”(III, p.54). „Picură de preaplin, coardele chemărilor noastre/ Redecorând absolutul.”(Absolut I, p.53), versuri în tonalitate bacoviană, este imaginea iubirii de o mare frumuseţe şi expresivitate artistică; aceeaşi emoţie trezeşte şi poemul Leyla şi Mecnun, poveste de dragoste orientală pe care o rescrie cu instrumente ale scriiturii contemporane, dar filtrate prin propria sensibilitate. Ivone Marlen Scărlătescu aspiră spre împlinire, căutată obsesiv, sugerată prin sintagma „Te caut”, laitmotiv, cu care începe fiecare strofă, aspiră spre normalitate „Te caut,/ Nu mă pot împotrivi dulcii chemări din mine!/ Călător insomniac,/ Vreau să substitui obsesia infinită/ A visului cu tine/ Pe-o unică clipă de realitate.”(II.Layliei, p.57), asemenea romanticilor „Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire...”(Mihai Eminescu), şi finalul poemului este într-o notă optimistă, plină de speranţă, chiar dacă se va întâmpla la infinit „Te caut,/ Perpetuu,/ Cu certitudinea că/ ne vom întâlni în paradisul/ Unde paralele se vor contopi.( op. cit. p.59). În ciuda unei aparente stabilităţi interioare, poeta este vulnerabilă, pentru că, probabil, este una dintre acele fiinţe făcute să se devoteze. Dezinvoltura ingenuă în abordarea temei iubirii individualizează vocea lirică a Ivonei Marlenei Scărlătescu.
Fiecare poet tinde să-şi conceptualizeze creaţia pentru a-i ilustra gradul de conştientizare. Ultima „partitură”, este dedicată „ADN-ului” său spiritual, ce învaţă, prin credinţă, să se purifice şi să se lumineze „...ne-am umple,/ Clipitul şi respiraţiile,/ Plini de recunoştinţă/ De lumina ce ne înconjoară [...] Pur şi simplu Fiind...”(Dacă da... Dacă nu..., p.65). Poeta trăieşte sentimentul încorsetării, şi nu doar colivia, dar şi acvariu „Care devenise neîncăpător [...] Fiuuuu!/ şi câte colţuri în cap,/ şi câte julituri am luat.../ Uită-te,/ se văd cucuie încă, pe vălurile unduioase...”(Amniotic, p.75), acvariu, altă metaforă pentru privaţiunea de libertate „Mă simţeam înghesuită”(p.76), „Captivă în noaptea din inimă/ Mă migălesc la chilimul [...] Rândunica de fereastră, din vis,/ mă provoacă/ să descriu colivia/ păsării inimii.”(La castel, p.86). Este avidă de libertate şi hotărăşte să trăiască ca un spirit liber „Şi în sfârşit mă gătesc/ Să trăiesc,/ Ca un alt Prometeu,/ Combinând fabulos,/ Într-un ritm nebunesc/ O simplă reţetă/ Duios firavă/ De libertate uitată.”(Recuperare de elemente componente, p.66). Tema originii, a rădăcinilor, a strămoşilor este abordată într-o atmosferă intertextuală „În cămările oaselor mele”, fastuos „Mi-am serbat strămoşii/ Baremi moşii-mi/ Mai dansează în mine/ Menuete...”(Patetica, p.71). Îşi trăieşte scrierea şi îşi scrie trăirea într-un act dublu, prinsă parcă, fără ieşire, între feţele aceleiaşi medalii. În viziunea poetei, creativitatea este de origine divină, şi vocaţia sa are înzestrare genetică dăruită de Divinitate, ce sălăşluieşte benefic în sinele său. Pentru Ivone Marlen Scărlătescu poezia este „un alt mijloc de comunicare, stare de călăuzire; când am nevoie de poezie nu mă fură nimeni din starea mea de frumos”(Noesis, nr.cit.p.6). Îşi organizează compoziţia, lexicul poetic, cu o excepţională intuiţie scripturală, angajând direct discursul în aspectele diversificate ale activităţii de textuare, într-un proces intertextualizant ce cuprinde forme literare ale poeziei actuale, poezie despre care criticul literar, Nicolae Manolescu afirmă: „...dacă nu admite decât în mod provizoriu şi înşelător mimesisul, referinţa la realitate, orice poezie presupune, în mod constant şi esenţial, referinţa la alte texte: de n-ar fi aşa, probabil că ne-ar fi greu sau imposibil să descifrăm maniera în care poezia tematizează realitatea, rescriind-o în termeni de limbaj.” De la o aparentă colocvialitate şi oralitate, aparţinând, mai ales, spaţiului lingvistic, poezia sa trece, uneori, brusc la o focalizare semantică, modul său original de a evalua în interiorul formelor poetice comune, ca un autentic poet post-textualist. Comparaţia sugestivă „scotocitoare ca un paparazzi gunoier,/ crezându-mă veritabil...pici-robinson”, metafora creaţiei efervescente „Mă împădureşte,/ cu ruguri de gânduri încâlcite”(Amniotic, p.78,77) sunt imagini artistice susţinute de alte poeme în care perspectiva ludică, şi nu numai, dă dimensiune consideraţiilor poetei despre actul artistic „când naşti Cuvântul, s’orăcăie oricât la vama firii,/ Cea bine pieptănată/ De înţelesuri fade.”(Joc, p.81), „Sub un pod de gânduri,/ Deznod idei,/ Paradoxal,/ Alfabetând,/ Într-o mişcare,/ Ludic mângâiată/ Iau literă cu literă,/ Şi obţin tot croiuri după tiparul meu...”(Mângâiate, p.84), „Ţineţi-vă bine/ Gânduri bune!/ Spăl podelele creierului cu/ Torent înlăcrimat de cuvânt.”(Solilocviu, p.91). Pentru poetă „Cel ce ne iubeşte,/ ne înfrumuseţează mereu.”(În loc de melanj, p.84) este Dumnezeu şi sufletul este „darul lui Dumnezeu pus în fiinţă, locul unde Dumnezeu îşi pune tronul şi nu va pieri niciodată până va ajunge la creator.”(Noesis, nr.cit.p.6). Iubeşte viaţa „Iată,/ Vă dau bineţe din cupa de nectar a Vieţii.”(La castel, p.86), oamenii „îi iubesc pe oamenii-fereastră; ei te lasă să le priveşti sufletul [...] pe oamenii-poartă, ce te primesc oricând oaspete [...] şi pe oamenii-fântână... oamenii-arlechin... azi îi iubesc total pe oamenii-omidă; ei renasc cu aripi.” (Aha!(Azi...şi...mâine...), p.90), şi „doar cu permisiunea Domnului meu” pe cei „indiferenţi”: „oamenii-oglindă”(perfizi), „oamenii–vitrină” (elitişti), „oamenii-dulap” (lacomi), „oamenii-preş” (linguşitori), „oamenii-monedă” (zgârciţi), trăieşte cu frenezie tot ce i se întâmplă „Şi sunt...încă...încă.../...fără limite...(Snobică, p.88), pledează pentru mulţumirea de sine „Divinul te-a’nzestrat cu Tot/ Cu faptă, cuvânt şi cu ardoare.[...] Doar ştii,/ Că Pacea sufletului n-are buzunare! (Plasmă (II),p.96-98). Irizaţie calină, poemul ce încheie partea în versuri, forma de singular a sintagmei ce dă titlul volumului, este un autoportret „Eu-strop de univers divers [...] O irizaţie a reflecţiei, Calină,/ Un joc de curcubeu,/ Înnobilat/ de calda-I oglindire,/ diamantin,/ Ce-mi generează în sublim,/ desăvârşire.”(p.98-99).
Volumul se încheie cu poeme în proză, în care descoperim influenţa poetului Cristian Popescu, considerat „cel mai autentic nouăzecist”(Marin Mincu). Autorul Familiei Popescu n-a fost un urmuzian de substanţă, fiindcă Urmuz face filonul afectiv de nerecunoscut prin grotesc. Preocuparea scripturală face ca scriitura lui Cristian Popescu să cunoască o latură nouă a lirismului, părăsind „poeticul” pentru „liric”; practică terapeutica afectivă, dar pierde latura poetică propriu-zisă în favoarea umanizării textului, ceea ce nu se întâmplă la Ivone Marlen Scărlătescu. Poeta abordează din perspectivă filozofico-romantică problemele regăsirii de sine. Se regăseşte într-o Penelopă modernă „Eu tot ţes. Ţes gânduri. O întreagă lucrătură pe care ţi-o dedicasem ţie. S-au adunat baloţi. Să te îmbraci cu gândurile mele de-o viaţă. De aceea, după ce mă uit la vălurile de ţesătură, uneori le deşir. Nu-mi mai place alcătuirea lor.”(Rădăcini şi văluri, p.104), cu nevoia de iubire împărtăşită, de iubire nelimitată „Eu: „-Da’...(adăugai eu timid), ce vreţi...iubirea mea nu are capete. Capetele sunt graniţe. Eu o fac aşa...pur şi simplu, nelimitată...”(Despre neputinţa de a iubi până la capăt, p.106) pentru că „Dragostea mea e un răsărit, şi către tine mă „întind” să te cuprind chiar acum în Apus.”(p.107). Prin abordarea stilistică, profund lirică, pot fi sesizate inflexiuni din creaţia poetului Adrian Maniu, din Cântecele tăcute ale acestuia, chiar dacă, în majoritate, acestea sunt tablouri realizate cu metoda impresioniştilor. Rămâne însă, fără nicio îndoială, în generaţia scriitorilor tineri Petre Stoica, Mircea Cărtărescu, Alexandru Muşină, Ion Mureşan, Codruţa Chercotă, Gheorghe Iova, ş.cl. Dar „...de la poet la poet rezolvarea comunicării ia mereu alte forme, pentru că mereu sunt alte unicităţi de comunicare.”(Nichita Stănescu).
Poeta Ivone Marlene Scărlătescu scrie într-un ritm propriu, transpus în combinaţii nonconformiste, ignorând cu bună ştiinţă prozodia clasică, şi chiar tehnica versului liber. Totuşi foloseşte dezinvolt, cu artă, versul liber, încât discursul poetic are mobilitate, spontaneitate, incoerenţă regizată, uneori, „irizaţii” jucăuşe, persiflante, ironice, parodice sau fanteziste. Amestecul de narativitate şi lirism, oralitatea expresei, parodia, colajul, jocurile de limbaj se înscriu într-o tipologie postmodernă, în care lipseşte rigurozitatea printr-o mobilitate intelectuală specială, o amestecare voită a genurilor. În fiecare vers se simte pulsaţia imensă a unei energii existenţiale deosebite, transferată personal şi autentic într-o expresie trăită nemijlocit de către poetă, printr-o articulare diferenţiată. Dublată de specialistul în horticultură, a transferat în lumea poeziei moderne delicateţe, duioşie, fragilitate, minunea dumnezeiască a întrgii naturi. Transferă năzuinţele sufletului său asupra elementelor naturii, care, filtrate prin propria-i sensibilitate, sunt aduse într-o poezie a esenţelor, care solicită un efort, un exerciţiu intelectual. Gândeşte poezia ca transmiterea unui proces lăuntric, determinat, mai ales, de raportarea eului poetic la universul înconjurător. Îşi exprimă trăirile sufleteşti, privindu-se în raport cu lumea, ce continuă să o uimească prin misterul păstrat în întregul ei, şi se simte copleşită de nelinişti şi emoţii. Intensifică expresivitatea limbajului şi semnificaţiile conotative ale textului prin elemente de tehnică artistică cunoscute în literatură, dar utilizate original, selectând şi combinând cuvinte din vocabularul limbii literare, dar şi populare, în structuri inedite, tipare sintactice individualizate „Încă suntem doi, dar vom fi Unul! Noi doi, unul. Vom înşela matematica. Nu este loc pentru îndoială! Tuşele sumbre s-au risipit: ”Tuşieu”...nu mai suntem rătăciţi şi ne-am înălţat. Ne-am separat de restul.”(Despre regăsire, p.102), figuri de stil diversificate, devieri de la normele gramaticale („di’mpreună”, ”împrizonieriţi”, „frimiturit”, „ mă lignific”, „dăns(s)ărind”, ş.a.), semne grafice cu valori sugestive deosebite („?”, titlu de poezie, p.82; „ ... ., ... .,” pentru propoziţii atributive, p.69), modalităţi personalizate de organizare compoziţională etc. Limbajul poetic are un pronunţat ton năstruşnic „Ţi-am făcut cu ochiul, să trecem aparent nepăsători...(p.109), un spirit jucăuş „Ha,ha,ha,/ Mirajul s-a terminat/ eram doar în camera oglinzilor! (Oglindă, oglinjoară cine-i... p.69), caracter ludic prin jocuri lexicale obţinute din îmbinări pitoreşti de cuvinte, a stilului direct cu cel indirect, paralelisme sintactice, curgerea melodioasă prin variaţii sonore, asociaţii eufonice şi semantice, refrene vesele, ingenioase, asemenea celor din cântecele ce însoţesc jocuri de copii „Calină carmină/ Roză-rugoză,/ Ghimpoasă-cărnoasă...”(Oraşul, p.17). Îi place să se joace cu cuvintele şi le dă o direcţie personală. Poemele, al căror univers este meditativ-existenţial, nu a fost gândit ca o totalitate distinctivă, ci distribuite în întreaga creaţie, în diversitatea tematică abordată (iubire, natură, societate, destin, creaţie etc.), a motivelor (zborului, trandafirului, călătorului stelar, albastrului etc.) din lirica sa.
Ivone Marlen Scărlătescu este o poetă ce-şi poate găsi loc între scriitori post-textualişti Ioan Alexandru, Florin Mugur, Gheorghe Pituţ, Şerban Foarţă, Marin Mincu, Florin Iaru, Saviana Stănescu, Gabriela Melinescu, Alexandru Muşină, Grete Tartler, Gabriela Negreanu, Virgil Mazilescu ş.cl., prin perspectiva compoziţională, destructurată, deconstructivă, diminuată cu inocenţă, cu dezinvoltură prin maniera ludică în care abordează subiecte dintre cele mai serioase. Mesajul este clar; recuperează lipsa de constrângere a prozei, îşi creează propria retorică, astfel în construcţia textului criteriile vor funcţiona diferit, după noi direcţii, care exclud obligaţii, alte rigori decât cele impuse de ritmurile sufleteşti ale propriului univers. Cert este că Ivone Marlen Scărlătescu scrie poezie actuală, nouă, că se poate încadra celor care „...au conştiinţa unui fel comun de a înţelege şi de a face poezia, şi că între poezia lor şi poezia celor care îi preced există suficiente deosebiri, spre a întemeia pe ele ideea unei schimbări de generaţie literară.” (Nicolae Manolescu [în] Cărtărescu Mircea, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan, Aer cu diamante, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p.5-6). Este adevărat că poeta Ivone Marlen Scărlătescu debutează târziu în volum, dar convingerea mea este că şi alte bogăţii există în atelierul său literar, care trebuie scoase din sertar, cât mai curând, să vadă lumina tiparului.
Valentina Bobină Vucovan
Timişoara, 9 octombrie 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu