Artezianul

Haina destinului,

pe care am îmbrăcat-o nu demult,

s-a lipit de mine,

fără putinţă de desprindere.

Ei bine, nu are buzunare.

Vorbesc acum

pentru cei mai speriaţi,

suspicioşii

sau neîncrezătorii;

acum e uşor de înţeles!

Se pare că  destinul nu mi-a permis  să devin un depozit.

Dat fiind condiţiile,

eu nu cer nimic,

niciodată.

Niciodată.

Eu nu cer nimic.

Respect condiţiile.

Io, aşa fac.

Tot ceea ce primesc de pe la voi,

Pachete volumoase sau fărâme,

voi modela numai în mâini

–  la vedere  -

… şi ştiţi cum e, …

copleşită de muncă,

pierd uneori,

repede printre degete,

valorile şi faptele.

Valorile,

sunt grele

şi pline de substanţă

şi vi le dau vouă.

Să le ordonaţi.

Faptele se zvârcolesc în mâinile mele, se mişcă

tot timpul,

fugind ele însăle de la mine.

Desigur uneori,

prin puterea obişnuinţei,

mai zăbovesc,

mă mai codesc,

mai cântăresc, în mâini

răsuflarea sau privirea cuiva,

gândul nerostit

şi zâmbetul uitat o clipa pe o faţă fericită.

Dar jur,

jur!

că nu vreau să mi le însuşesc!

E ca o mângâiere nevinovată,

Uşoară şi repede finită.

… şi stând eu aşa

de o vreme fără buzunare,

m-am gândit:

“-Ce-ar fi să devin o arteziană!”