Rădăcini şi văluri

Iubirea mea, dragul meu Ulise,

E mult timp, prea mult, vor spune unii de când căutăm să ne reunim. Atât de mult încât se pune problema dacă te mai poţi numi cetăţean al metropolei. Uitarea te caută, doar la mine nu şi-a găsit culcuş. Şi poate scrisoarea asta nu va  ajunge într-un loc anume pentru că, ce ştiu eu unde s-o trimit? În drumul tău de nomad, orice  efort de a te apropia de Itaca ta, de acasă, poate fi rezultatul unei noi depărtări…

Aş vrea să ştii,  că sunt cu gândul la tine întotdeauna, când sunt furtuni, când sunt neguri când sunt pericole când îţi urez zile senine şi vânt prielnic. Aş vrea să ştii, că mă uit  lung pe fereastră către zare, aţintind un simplu punct, ce s-ar putea transforma cumva în corabia pe care să mi te-ntorci. Şi, ştii cum gândul meu  ar dori din adâncuri, să cunoască cine sunt cinstiţii tăi tovarăşi de-acum,  care sunt oamenii cu care stai de vorba prin porturi, cine râde de glumele tale, cu cine împarţi un codru de pâine sau alături de cine flămânzeşti ... or  cine te înconjoară or cine te ajută. Cât aş vrea sa fiu în locul lor!

Mă gândesc şi totuşi n-o doresc dar mintea mă zgândăre mereu, că nu-ţi pot veni în ajutor, oh şi ce ajutor minor ţi-aş putea oferi, cu puterile mele? În tot acest timp, mă simt ca prădată când ştiu că poţi avea  frământări şi zbateri omeneşti şi ispite, multe ispite şi căderi şi că umărul meu prietenesc nu-ţi e sprijin. Şi câte sirene n-o să mai ai în cale? Mă rog zeilor zilnic, să fi protejat.

Pe-aici prin jur,  totul  îşi are viaţa şi nevoile specifice. Suntem din ce în ce mai înguşti în universul nostru. Oraşul îşi schimbă faţa des. Uneori chiar şi-o înnoieşte. Se văd mai puţini “oameni” în Agora căci s-au înmulţit peţitorii şi pe-acolo. Ni s-au împuţinat turmele căci păstorii ne-au plecat când au simţit că nu le mai ţine nimeni partea. Oamenii călătoresc acum mai des şi mulţi ne rămân pe meleaguri ce le cred mai prietenoase. Oare îi înşală câştigul provizoriu?

În rest noi, ne pierdem în treburi zilnice şi ne-ngrijorăm de lucruri altădată ordinare. Nimeni nu mai vorbeşte de recoltă ci doar despre nevoi şi e întristător. Sărbătorile şi-au pierdut culoarea. Iacătă, vine primăvara şi numai neguţătorii îşi freacă mâinele avizi de câştig. Aş fi vrut să-ţi vorbesc de oameni şi locurile de pe-aici, dar  locurile s-au schimbat şi oamenii au ţinere de minte scurtă. Mă uit la ei şi la viaţa lor cernită. Cinstesc mai rar eroii, însă au  o altă ocupaţie favorită acum pe timp de pace: se înghesuie mai mult în Circuri. Şi amfiteatru  rămâne de cele mai multe ori gol. Preferă hipodromul şi chiolhanurile, comediile ieftine şi cântecele de ocară. În juru-mi toţi sunt preocupaţi de mercantil şi râd de mine ca de ceva desuet, când le spun ca eu sunt ocupată "să iubesc". Ei cred că iubirea e o meserie pentru tineri.

Îţi voi spune doar că eu te aştept ca pe noua mea primăvară. Şi astăzi uimită şi cu bucurie, de pe fereastră,  am zărit prima brânduşă galbenă în grădină. E semn că natura nu-şi uită sensul ei şi poate că şi oamenii vor învăţa această lecţie.

Eu tot ţes. Ţes gânduri. O întreagă lucrătură pe care ţi-o dedicasem ţie. S-au adunat baloţi. Să te îmbraci cu gândurile mele o viaţă. De aceea, dupa ce mă uit la vălurile de ţesătură, uneori le deşir. Nu-mi mai place alcătuirea lor. Nu, nu sunt destul de strălucitoare pentru ca să te împodobescă pe tine! Mă gândesc că cine ştie, tu cel umblat în depărtări, ai deprins deja alte metafore, ai fi ştiind alte epitete, ai fi având alte obiceiuri mai de vază. 

Mă consolez uneori cu gândul că iubirea de pe orice meleaguri venim, ea, a rămas aceaşi ... doar eu cu ştiinţa mea’s limitată … ce pot zice eu... şi mă simt din ce în ce mai nepregătită...

Însă aşa cum ştiu, că vor înfrunzii crângurile şi că păsărelele au început să se împerecheze; aşa cum ştiu, că ziua va devenii mai lungă, scurtându-mi  nopţile arse de nesomn; aşa cum ştiu, că ochii mei nu se înalţă în rugăciuni în zadar, aşa, te-aştept să-mi vii omul meu drag. Cu speranţă, cu dorinţă, cu gânduri de sărbătoare.

Ce olimpiană bucurie, aceea a apropiatei noastre  reuniunii! Tot timpul a ta, din Itaca... (aş azvârli acest mesaj în oceanul virtual, poate zeii, citindu-l vor fi mai  blânzi cu noi).