Bristena

 (Noi ca muzeu)

Călcâiu’l pun,

La rădăcini.

Şi-ndes cu el,

Fiindu-mi sprijin

’ndelung bătătorit de setea zăbrelelor d’oţel

Ce mi-au închis coloana-mi vertebrală.

Pe adâncuri explorate,

explodat de cremene de os,

Cearcăne  gemene

De pustiuri,

Împrăştiate.

Artefacte

Adunate,

Clasificate

La muzeu

Pietrificate.

Îs prăfuit îngreunate de nepăsare.

Că ş-aşa, istoria nu mai are impact social ...

Amintirile istoriei ne tulbură rareori

ca mumii, necercetate-n vis

Asta dacă nu revin cu paşi de vată,

în coşmaruri nocturne.

Le-am îngropat  atât de adânc

Că nu le mai găsesc decât sub formă de zdrenţe

În propriul ADN.