Cuib

                           (de-ar sta în puterile mele)

„Când mă gândesc la tine/, /îmi vine să închid uşa cu cheia/Să nu intre cineva peste noi.” (Marin Sorescu)

Dă-mi voie

să-mi potrivesc cuibul

în adâncitura claviculei tale,

să ascult cum îţi ticăie sângele

când mă foiesc răscolită de dor...

Pierde-mă

o clipă în palma-ţi

unde-mi alungesc umbra „în drumul vieţii” - cărăuş -

re-croind autostrada noastră de nesfârşire…

Aşează-mi far

ochii,

încrustaţi între emoţiile tale,

să-ţi remodelez zilnic,

pulsatil,

o stare sufletescă ce o credeam că moare

dar a jinduit să renască …

Atinge-mi corzile vocale,

să devină vioară a  miezului gândurilor tale;

Coboară-mă-n abisu-ţi

şi ca într-o cochilie

să pot,

fiece  frison  de nebinevenit

să ţi-l acopăr sidefiu ...

Cuvios,

ochii-mi  lacrimă la rădăcina gleznelor;

talpa-ţi,

să tragă vigoare  renăscută tomnatec;

să prinzi rădăcini în adâncul meu

pe unicul sol

al  unui surâs etern.

Alipită

lasă-mă,

Strâns.

Mai strâns.

Să-ţi cuprind aroma,

fructuozitatea

extazului pârguit.

Şi să celebrăm

anotimpul nostru.