La castel

În castelul  liniştii aparente,

Granitu’ nevolniciei,

-i zid de pavăză şi de-adăpost,

Ce privatu-ma de fantele

Răsăritului şi de’apus.

Câinos, mă strânge.

Jur împrejur

Obscurul debordează-n semne.

Buzat,

Vulgarul se resfrânge,

Şi molcome şipotesc dorinţe doar,

Viciind,

Ideile mele mai bune despre viaţă.

Captivă, în noaptea din inimă

Mă migălesc la

Chilimul

Dintr-un roi de  reminiscenţe ale lui:

„A descoperii fără glas, văz şi urechi”.

Un infinitiv prea lung, însetatului suflet.

Rândunica de ferestră, din vis,

mă provoacă

să descui colivia

păsării inimii.

Iată,

Vă dau bineţe din cupa de nectar a Vieţii.