Vechiul prezent

Auto-reflecția, când n-o practicăm foarte des, ni se pare înjositoare și degradantă și atunci, încercăm s-o ocolim. Sau  o minimalizăm. Sau o amânăm. Dar spuneți cum altfel să avem o hartă a sănătății noastre mentale dacă cândva și undeva pe parcurs nu facem și curățenie? O anume curățenie. Mai adâncă. Mai sinceră. Cu garda jos. Fără orgolii.

În mitologie se spune că ”la începuturi” domneau nevinovăția și siguranța dar lucrurile s-au schimbat când a venit Zeul războiului și al conflictelor.  Începuturile, erau concentrate în Zeul Ianos, cel cu două fețe. Cu o față el privea trecutul, cu alta viitorul concomitent, ceea ce noi nu putem face. La oamenii de azi e altfel. Unii rămân mereu să contemple trecutul. Și rămân să facă numai asta. Pentru a ”scăpa” de această meteahnă, am învățat ca la începuturi să ne facem planuri, adică să privim ”doar spre viitor”. Nici această perspectivă nu e corectă. Privind spre trecut și apoi spre viitor, lucrurile se echilibrează. Înțelegem deci de ce planurile fără auto-reflecție  seamănă cu un dulap plin în care îngrămădim lucruri fără să le aranjăm, fără să mai eliminăm din ele. Ceva doldora, care la un moment dat ”dă pe afară”.

La praguri mai ales și noi ne apropiem vertiginos de unul, descoperim că avem un aprig conflict cu noi înșine. Dacă e mocnit, nici măcar nu-l sesizăm. Și unul dintre cele mai des întâlnite conflicte sunt între ”prezent” și ”vechiul prezent” adică între acțiune realității mereu transformatoare și derularea amintirilor în continuu care ne ocupă spațiul de trăiri (dacă îi permitem). Acele gânduri, acele amintiri specifice din trecutul nostru dar care le purtăm cu noi, le aducem în prezent și ne rănesc iar și iar. Sau din contră acele povești de succes personale, care au fost un eveniment fericit în propria viață și care a venit dintr-un noroc, o întâmplare și nu printr-un proces, o învățare, o cumulare și o continuare de factori.

Termenul se numește ruminație, o meditație nesfârșită pe aceiași temă. Poate repet dar că purtăm cu noi bagaje cu lucruri învechite ale întâmplărilor pline de sentimente, uneori cu sentimente atât de lichide că ne umezesc ochii și după mulți ani: nemulțumiri vechi, pică, uri ținute prea mult se transformă în resentimente.  Sau gânduri triste de neîmplinire, despre un destin care nu ne-a mai oferit oportunități așa facile pe care le-am trăit cândva.

Este esențial de a face anumite lucruri, de a vedea cum gândim, dacă repetăm așteptări, dacă fără acțiuni nu cumva am rămas încastrați în a privii numai trecutul. Dacă nu noi asupra noastră, atunci cine? Eu nu cred că e degradat. Și ceea ce este cel mai important poate este că trecutul se poate vindeca. Nu ușor dar nu e imposibil.

Aveți grijă deci de cât de des vă vine în minte vechiul prezent și țineți minte că lamentările lui, nu vă(ne) sunt de folos vă(ne) ocupă un timp prețios de a trăi.


 RUMINÁȚIE s. f. 1. ruminare, rumegat. 2. impulsiune de meditare nesfârșită, obositoare, pe o singură temă; persistență a unor idei, planuri obsedante. (< fr. rumination, lat. ruminatio)

Ianus cel cu două fețe

Prea ...

Prea multe cuvinte servesc celor ce nu vor să înțeleagă pentru cei care-și închid ochii amețiți și confuzi

Frumusețea e un privilegiu acordată celor curajoșiAntonia Chimenti

Tu ce faci anu asta? Renovezi, construiești sau doar deretici oleacă?
De viața ta întrebam?

SPECTACOLUL CIREŞULUI

 Raul Sebastian Baz

Mi-a apărut cireşul în vis şi m-a certat:
- De ce nu faci curăţenie în jurul rădăcinilor mele?
De ce nu tunzi iarba şi de ce nu astupi şanţurile
pe care le-au săpat sobolii şi furnicile?
Nu trebuie să te omori cu firea, nu trebuie să te speteşti -
numai în jurul meu fă ceea ce trebuie, nelucrătorule,
fiindcă-ţi spun: e o problemă de viaţă şi de moarte.
Vezi bine că am înflorit la maximum şi trebuie să ştii
că peste două zile va veni vântul Zephyros
să-mi scuture petalele,
aşa cum m-am înţeles cu el anul trecut.
Pentru evenimentul ăsta, află, m-am pregătit îndelung.
In fiecare zi m-am gândit, toată iarna, la un nemaivăzut model
în care vreau ca împreună cu prietenul meu, vântul,
petalele să le aşternem pe pământ.
Dar cum vreodată, Doamne, va reuşi să-l înţeleagă cineva
şi să-l admire
în iarba asta încurcată, printre atâtea muşuroaie şi săpături?
Am invitaţi de marcă la spectacol - o să vină
un conte foarte pretenţios din ramura spaniolă
a casei imperiale a bondarilor,
cu o impresionantă suită de granzi credincioşi;
din nord, soseşte o cochetă delegaţie de privighetori
cu gât albastru, păsări care niciodată până acum n-au ajuns
pe aceste meleaguri,
iar de la tropice s-au anunţat două familii dintr-o specie
de fluturi albi, aflată de mai bine de un an
pe cale de dispariţie.
Te rog, nelucrătorule, nu mă lăsa să mă fac de ruşine
altfel să ştii că o să mă usuc şi o să mor în numai câteva
săptămâni.

Oh, bătrâne cireş, i-am răspuns întorcându-mă pe partea cealaltă
dar oare-n sufletul meu cine va veni să desţelenească?
Cine va curăţa cu cuţitul de foc solzii păcatelor mele de neiertat,
cine va tăia lanţurile grele ale remuşcărilor necurmate
şi cine va sparge o bortă în zidul înalt pân'la cer al dorinţelor
neîmplinite pe care le port cu mine?
Tu însuţi fă toate astea, a zis cireşul, îţi stă în putere,
nu-ţi trebuie decât puţină hotărâre ca să porneşti din loc.
Mergi dimineaţă şi pregăteşte-mi terenul, ca să pot oferi
un spectacol pe cinste, apoi o să te-ajut să ieşi şi tu la lumină:
drept mulţumire-ţi voi aduce anul acesta
cele mai dulci, mai parfumate şi mai cărnoase cireşe
pe care le-am zămislit vreodată
în lunga mea viaţă.

.

vitrina librăriei”Ionescu” ( Hale, Ploiești)

Domnul ”Z” și caisele proaspete

Într-unul din proiectele mele l-am cunoscut pe Zet. Îi spun astfel pentru că nu-l veți descoperi nicicând. El trăiește într-un loc unde oamenii sunt știuți doar după poreclele lor. Porecle primite de mici,  oarecum pornografice. 

L-am cunoscut într-o zi, unde fusese invitat cu mai mulți prieteni la o sală somtoasă de hotel. Eu adusesem de acasă de la Ploiești, caise proaspete de grădină și cafea  de la ”Florescu” marele cafegiu bucureștean.

Zet, avea atunci 38 de ani lucra la o spălătorie auto, mâinile lui erau umflate de la apa rece chiar și vara. Era și a rămas  o fire veselă și este foarte sociabil și încrezător cu toată lumea. L-am întrebat:
 
- Zet îți plac caisele? Nu prea ai mâncat din ele.
 
- Te rog scuză-mă, îmi spuse. Nu, nu-mi plac sunt tari și acre. Cum zici că se numesc?
 
Cu mirare, am aflat eu că nu mai mâncase caise niciodată. Sau nu-și aducea aminte. Nu pentru că ele nu se găsesc, ci pentru că el mănâncă doar  2 feluri de fructe, cele cu care era obișnuit la orfelinat:  vara, banane și iarna, mere. Am descoperit  că fusese unul din copiii care a stat până la 9 ani legat de pat și căruia i se dădea mâncare pasată ca s-o mănânce singur,  să nu se înece. Și da e cam grețos să te uiți și acum, cum mănâncă hulpav și fără să mestece, din farfuria în care își face un terci pasat. Cafeaua mea specială, de  la marele cafegiu din capitală, ei bine nu avea pentru el nici un efect, nici un gust, nici o aromă specială doar că era prea amară. Ar fi aruncat-o dar știa că nu e politicos acolo la hotel așa că a mai adăugat 5 lingurițe de zahăr în ceașcă, și-a dat-o pe gât.
 
Din acel moment a început prietenia mea cu Zet.  De câte ori mergeam în orașul lui, cumva ne vedeam câte un pic. Mă conducea, mergând împreună cu autobuzul doar să mai povestim. Încă se mai legăna în față și-n spate  dacă nu-i puneam întrebări. El niciodată nu se așează pe scaun în mijloacele de transport. Chiar dacă autobuzul era gol. Era gata de fugă, mereu. 

Mi-a zis că plănuia să ajungă la Ploiești și apoi  după ce mă vizita, să vadă muntele. Nu mi-a cerut să-l găzduiesc, ar fi dormit în gară. Cu așa ceva era deja obișnuit. Reținuse dintr-o discuție comună că  muntele e foarte aproape de casa mea. Ar fi fost marea lui aventură, să ia de unul singur trenul direct și să doarmă o noapte în altă parte și apoi să se întoarcă, învingător acasă. Venea la Ploiești să mă vizite pentru că așa se face între prieteni, mi-a zis. De fapt nu prea cunoștea oamenii din alte  orașe. Nu avea rude, prieteni îi socotea pe puțini, dar pe o mulțime de femei bune le striga „mamă”. Universul lui era foarte strâmt. 

Pentru marea aventură a vieții lui, o călătorie cu trenul își strângea bani. Erau bani mulți, după socotelile lui.  Ei bine asta a fost marea mea lecție. Am învățat de la Zet cum se strâng banii pentru ce îți dorești foarte mult. Oare  eu am un obiectiv pe care să-l doresc cu aceiași ardoare ca și el? Cum lua salariul, întâi și-ntâi, punea bani deoparte pentru dorința lui. Apoi, își plătea toate datoriile. Cum își făcea el socotelile din restul acela de câteva sute de lei? Ce-și cumpăra și cât, pentru mine erau lucruri de neînțeles. Dacă nu-i ajungeau banii pentru multele lui dorințe imaginare sau reale nu inversa prioritățile, nu lăsa cheltuielile neplătite ci adăuga bani câștigați separat. Mergea cu ziua pe la ”cocoane” să lucreze în timpul liber. De multe ori era păcălit. La bătut covoare, la șters geamuri mari de vilă și la dat zăpada din căsoaie cu câte 3 mașini în curte, toate însemnau munca trudnică iar ”propetarii” îi dădeau o zeamă chioară și-o pâine și nu primea de multe ori banii făgăduiți. Dar el tot aduna. Pentru un bilet dus-întors până la Ploiești adică 120 de lei i-au trebuit 5 luni de strâns.
 
A trecut un an, încă nu a ajuns la Ploiești. S-a întâmplat ceva care era mai important decât marea lui aventură... A primit permisiunea să facă gratuit un curs de 2 - 3 săptămâni de frizer. Așa că banii pentru tren, drumul la Ploiești, i-a transformat  în cel mai râvnit obiect: primul aparat de tuns. Un chilipir second hand, care cam ciupea așa că proprietarul frizer i l-a vândut imediat. 

Acum Zet, tunde în timpul liber. Tunde și cântă. Cineva a glumit cu el povestindu-i despre ”Bărbierul din Sevilla”  spunându-i că un tuns bun se face doar cu cântec. De fapt Zet doar lălăie pentru că e afon. Cam tare dar e plin de voie bună. Îmi veți spune că n-o să se înghesuie nimeni  la ”frizeria” lui. Cam așa și e. Dar își tunde toți prietenii pe gratis sau pe o Coca -cola. Alteori tunde căței, pe la cucoanele cu vile. Așa se alege cu mușcături zdravene. În prima duminică după ce a luat diploma și își achiziționase aparatul de tuns, a plecat în orășelul apropiat, la Leagănul unde a copilărit el. S-a  dus să-i tundă pe cei de acolo, pe ”frații lui mai mici”. Îmi spunea că ”după revoluție mai primeau haine și mâncare” dar el și-ar fi dorit să  arate fercheș tot timpul iar a fi tuns proaspăt era idealul lui (lor) de a arăta normal. La orfelinat ai 2 variante, zice Zet cu patos: ori tuns chilug (măsura autorităților anti-păduchi) ori ciopârțit urât cu o foarfecă neascuțită.

Când Zet a făcut 40 de ani, am făcut o mare petrecere. Din partea mea, am dus ingrediente și ca un adevărat ”master chef” am făcut tort de biscuiți. În fața ”băieților”, adică a prietenilor lui. Pe al lui Zet mai mare. Celelalte porții, la care au lucrat chiar ei, erau un pic mai mici dar nebănuit de mult de muncite și spectaculoase, pline de nuci, bucăți de ciocolată și stafide. Vă imaginați? Făcute de mâna lor, exact ca în concursurile de la televizor! Apoi le-am împachetat în poleială și folie de plastic. Când au plecat țineau prăjitura în mână la fel ca pe un cofraj cu ouă. Zet ne-a cinstit cu Coca Cola. El nu bea alcool și era terorizat de gândul că ar putea întâlni bețivi. Era de- dreptul înfricoșat de  orice ar putea genera  violență.

Între timp Zet a învățat să-și facă listă de cumpărături, să-și plătească utilitățile, să  meargă la doctor și să-și ia medicamentele de pe  rețetă singur. Știe să gătească ciorbă și macaroane, cartofi prăjiți și ouă.  Mi-a șoptit că a scăpat de niște ”prieteni care se agățau de el în ziua de salariu”; nu mai merge la biserică sâmbătă de sâmbătă să primească pomană, mi-a zis că a lăsat locul altuia. Și a schimbat 3 servicii dar  mâinile îi sunt tot umflate. S-a supărat pe cucoanele rău platnice și acum are o nouă listă de doamne la care deretică. Mai cinstite și mai miloase. Zet în sfârșit la 40 de ani are buletin și știe să-și scrie citeț numele. Își face an de an ziua cu vecini și prietenii și le face cadou câte un tuns. Când află că ajung  pe acolo, mă așteaptă cu o ciocolată mică cu rom pe care nu pot să i-o refuz și nici nu mai vrea să ajungă la Ploiești pentru că a văzut muntele  într-o altă excursie, cu copiii de la Orfelinatul din orășelul vecin. 

Acum vrea să  iasă din țară, să vadă Nisipurile de Aur. Are planuri să își aducă prin contrabandă, vre-un kil de nisip de aur, să-l vândă și să-și facă cu banii, frizerie adevărată.
 
Și chiar în aceste zile, Zet stă să vadă Campionatul Mondial de Fotbal. Nu pentru că ar fi ”fan”, el nu a participat la vre-un sport în viața lui. Dar clienții lui, îi cer tunsori identice cu ale fotbaliștilor. Zet e pe cale să devină un mare hair-stylist, printre ai lui. 

.

 

Din micile izbânzi zilnice

Vă spun cu mâna pe inimă, viața mea nu e cea ce vedeți voi acum sau ce vă închipuiți că știți despre mine. Viața mea de departe e cu totul altceva! Compusă din prejudecăți ce s-au sedimentat până-n fibra mea cea mai intimă, din frustrările a generații de dinaintea mea și pe care mi le-au transmit așa cum se transmit cerceii cu diamante, numai în familie, își stabilește un perimetru ce depășește ceea ce familia, sau orașul, sau țara asta ar concepe să-mi permită.
 
Viața mea e o trăire acută a conștiinței finalului pe care mă fac că n-o văd, în care nu spun nimic de sentimentele mele, pentru că da, ”rufele se spală numai departe de ochii lumii” dar până acolo e atâta lumină de străbătut încât de multe ori mă simt pierdută. E o sumă de mici plăceri ce le adun în coșuleț la fel ca o scufiță roșie, să le dau altora pentru că am fost învățată că altfel nu au nici un gust.

Viața mea are o istorie aparte de care am început să fiu conștientă târziu, căci am fost învățați să spunem că dacă rădăcinile nu ni se văd, ele prea puțin contează și o geografie aparte, cu drumuri dese și scurte, cu călători lungi, cu drumuri atât de departe încât trec peste oceane și peste continente, cu drumuri de pelerinaj atât de uimitoare încât nu am inventat cuvinte ca să mi le pot povesti.

Viața mea e atât de uriașă ca să cuprindă răsărituri reci grandioase și plin de singurătate și furtuni personale provenite din războiul cu toată lumea și uneori atât de casnică că pare un tărâm plin de dulcețuri și arome de cămin ce a supraviețuit imperfecțiunilor.

Viața mea, vă spun cu mâna pe inimă, devine o călătorie memorabilă laolaltă cu marile mele îndoieli despre tot și despre toate, laolaltă cu micile mele izbânzi pe care tind să le neglijez.

.( IvoneS)

despre noi ca buricul pământului

Așa ne credem noi buricul pământului de numa - numa! De fapt ce dorim e să fim văzuți așa undeva în centrul de importanță al celorlalți. Ne plângem, explicăm, detaliem, cumpărăm atenție, ne zbatem să impresionăm doar pentru un pic, un pic mai multă bunăvoință și atenție din partea celuilalt.
Uni's țanțoși, eu le am pe astea cu bosumflatu'. Interiorul nostru clocotește și-l dai de toți pereții pe ăla, ori pe ăia, pe care ești supărat doar pentru că nu te-a văzut la momentul oportun ce poți și-n loc să-ți zici simplu:
- ”Ia nu-ți mai hrăni trolul din tine!!!” Dacă ne dăm mari să vezi că ni se scurge toată inteligența și toate abilitățile ni se umbresc. Nu mai face fițe doar pentru a-ți potoli orgoliul.

Ne credem buricul pământului, cum spuneam, până când deodată pică cerul pe noi după care ne dezmeticim...

Rebuturi umane versus Kinsukuroi

În jurul nostru, multe nevoi umane și mulți prea încercați din ne-vina lor. Îi văd, discut cu ei zilnic. Ne sunt alături  fie la vre-o coadă unde ”oferta e rege” sau strânși la vre-un miting și  ceea ce-ți spui, cu o greutate pe inimă este că ”sunt prea mulți!”

Acest sentiment de frustrare și neputință de ajutorare a altora și de ”prea mult” cu mila aferentă, mi l-am demascat și mi l-am evaluat cum trebuie doar în Canada și de curând, acum vre-o 10 ani, când am fost uimită să văd pe stradă și-n magazine un număr impresionant de cărucioare cu adulți cu divese probleme. Uimirea mea, pe care o povestesc și azi este despre o doamnă oarbă care doar cu un baston și o mănușă ce sclipea își făcea singură cumpărăturile. Iar înțelegerea mea cea mai mare și definitivă am căpătat-o la Timișoara, cu dl Ruby, domnul în vârstă, surdomut, cu care-mi beam cafeaua pe Mercy cam o dată pe săptămână și a cărei soție (surdomută și ea) mă (ne) primea cu o așa manifestare de bucurie pe care nu am cum s-o descriu.
  
Apoi a venit un acel moment, în 2012, când întoarsă acasă, tatăl meu după o căzătură  și o operație la șold a trebuit să învețe într-un cartier  unde nu se mai văzuse așa ceva, să meargă zilnic cu cadru și apoi să rămână la stadiul ”om în baston” până la ajunge din nou ”independent”. O independență limitată dar extrem de greu de cucerit. Atunci am simțit pe pielea mea (a noastră) privirile pline de milă și de dezaprobare ale pietonilor de alee, ale proprietarilor de câini care trebuiau să-și ajusteze lesa, a celor sănătoși, tineri și zburdalnici,  cărora  le stricam priveliștea cu plimbările noastre zilnice prin care cuceream zilnic câțiva metri. Am avut noroc că tatăl meu văzuse și el Canada cea cu multe cărucioare cu rotile! Am avut noroc probabil și că  miopia nu-i permitea cumva să vadă expresiile celor sănătoși care treceau pe lângă noi,  privirile care-l desemnau un rebut uman umblător. Povestea asta nu-și mai are sensul acum. Pe aceiași alee, de vre-o 2 -3 ani, au apărut cărucioare cu bolnavi,  vârstnici care în plină zi (nu numai în zori când plecam eu cu trenul) își fac exercițiile fizice în parc și alții care într-un cartier ca al meu mărginaș de înțelegere, nu li s-ar fi permis fără să fie bârfiți și luați la ochi să aibă extravaganța unui tur de alergări fie că sunt burtoși sau femei cu părul alb. Înțelegeți ce cucerire în numai câțiva ani!, Vorbesc de oameni care ies la alergat dar nu au pantofi Adidas și nuci tricouri Nike! Așa ceva uneori uităm să cuantificăm. Ei da în carterul meu, oamenii încă mai numără pensia în bani vechi dar nu se mai holbează dacă în Kaufland trece cineva cu propriul său cărucior fără ca nimeni altcineva să-l ajute. 

 Zilele acestea, a trebuit să rămân în București, așa că fără să vreau, am asistat sau mai bine zis m-am încurcat așa de pe margine de un anume miting în plin Centrul Capitalei. Am urmărit și multele comentarii față de participanți. Doar cele ale prietenilor mei, pentru că am decis să nu ascult nici un post de televiziune pe această temă. Ce mi-ar fi putut spune în plus față de cele văzute de mine cu ochii mei?

Prietenii mei, nu au fost atât de duri, ah chiar mă mândresc cumva că am prieteni mai omenoși decât alții. Dar m-au făcut să-i văd și pe ei cum înțeleg sentimentul de:
- ”Sunt mulți! prea mulți! aici trebuie făcut ceva!” cu care sunt de acord. Doar că alături de cuvintele lor nu era uimire ci groază. La un moment dat neputința a scos la iveală chiar și ideea de cum să înființăm noi un fel de ”hingheri de oameni”.

- Oamenii ăștia sunt ”stricați”! mi s-a spus, nu mai pot fi reparați. Doar să-i numeri ne ia prea mult timpul și costurile de tot feluri sunt prea mari. Nu trebuie să ne mai împiedicăm de ei. Și nu e vorba numai de ceea ce numim ”scursori” în limbajul de cartier sau ”marginali” cum îi denumesc pompos oengeurile ci de toți cei neputincioși, de toți cei inapți de cei violați, bătuți, de cei care miros, de maneliști de exemplu, de bătrânii singuri, care cică ar deveni o rușine.

Aici e părerea mea: nu văd avantaje durabile la nici una din  marile mișcări  filantropice pe care le salut și care  răsar tot mai dese în cartiere: acelea cu (doar) o masă caldă, o zi pe săptămână.

Cred că singurul principiu care ar funcționa în adevăratul sens este de fapt  ceea ce în japoneză desemnează termenul ”kinsukuroi” - repararea cu aur a vaselor vechi de ceramică. Porțelanul fragil de mii de ani care a crăpat se lipește cu aur sau argint și apoi  se relăcuiește. Oamenii  respectă  frumusețea lucrăturii și înțeleg locul unde acesta a cedat, pot vedea locul fisurat dar îl văd ca pe o lege a naturii, imuabilă. Nu este o formă de arătare a urâțeniei cicatricilor, așa cum fac cerșetorii pentru a te impresiona ci , mă gândesc, o formă de respect față de bătăliile vieții pe care le-ai dus: unele ca învingător, altele ca învins.


.


 

Frunzărim!!!

Mă uit cum oamenii nu mai au răbdare să construiască relații umane, rămân cumva cu rudele și relațiile amicilor din copilărie, a colegilor de servici și cam atât. În rest, frunzăresc, se grăbesc, își doresc nu prieteni ci  ”prietenii_cu_ cel_care”. Fie e ”cineva sus pus” ori ”cineva care să-mi folosească” ori ”cineva care să mă bage-n seamă”. Fiecare cunoștință nouă, nu stă cu semnul bucuriei de a începe o nouă legătura de cunoaștere și de înțelegere ci mai degrabă sub tăișul unei liste de așteptări unilaterale pe care le bifezi. Ori nu le bifezi.

”Frunzărim” oameni buni! îmi place să spun dar nu-mi place s-o simt. Avem interconexiuni cu mai mulți peste hotare, peste limbaj, peste prejudecăți dar nu și răbdarea de a descoperi comorile fiecăruia. Suntem în fugă după ”capacități”, ”abilități”, ”talente” nicidecum după umanismul, frumusețea, sensibilitatea fiecăruia. După eroismul sau cine știe, după unicitatea, specificitatea, excentricitatea unui alt om. Sau orice altceva ce ar mai ascunde el. 

Ne înduioșează un spam, un mesaj de Facebook care a expirat acum 9 - 10 ani despre un necunoscut dar nu vedem durerea, degradarea, tristețea de după ușa vecinului. Ne începem căutările sub semnele trădării, ale nesiguranței, ale pervertirii fiecăruia, înainte de a îi știi numele. Nu le oferim niciunuia prezumția purei intenții. Și asta ne închide în noi și închide ușile altora. Suntem suspicioși fără motiv ca un fel de Othello, al fiecărei noi posibilități de a cunoaște un om... Noi oamenii nu suntem un mare puzzle prin care să formăm o comunitate interconectată când ne așezăm unul lângă altul. Nu așa se formează marea imagine a comunității. De fapt a lumii în care trăim. Trebuie să ne ”frecăm” unul de altul, să ne rafinăm unul altuia tot ce e omenesc... Să ne certăm, să ne iubim, să ne reevaluăm...

Frunzărim oamenii în căutare de noi prietenii fără să ne dorim adâncimile care ni le dă reciprocitatea ... și mai ales sinceritatea sub semnul căreia ar trebui să stea orice nou început...


Frumusețea va mântui lumea” - Ion Vianu
 
”Întrevedem de pe acum un om ale cărei resurse inovatoare se îndepărtează tot mai mult decât cele pe care le-a explorat din neolitic până acum, începând. Pe măsură ce va conta mai mult soluția matematică, imaginația catastrofelor și împânzirea ”terorii de a fi” prin mijloace simbolice (religioase, artistice, literare) va fi redusă.
”Moartea omului” este de fapt ”Moartea lui Dumnezeu”. La rândul ei ”moartea lui Dumnezeu” este o situație în care omul se găsește, în fața angoaselor, fără capacitatea de a le preface imaginar și în simbol. Se găsește în situația în care mijlocul specific de procedare, EXCESUL, nu va mai fi utilizat. Va fi înlocuit de funcționalitatea procedării matematico - tehnice. Limbajul precis al matematicilor diminuează dificultatea traducerii, prin urmare omul se va dispensa cel puțin în parte de stufoasa complexitate a formelor simbolice. Acesta va fi omul plat, ale cărei trăsături se întrevăd de pe acum. Pe de o parte universul sărăcește, tinde tot mai mult către epurare a stilului funcționalității. Să comparăm gările sec XIX-lea adevărate temple pompoase ale modernității, cu aeroporturile sec XXI și luxul lor searbăd, lisit de ornamentație, și vom vedea cum omul plat a înlocuit deja animalul excesiv!
Pe de altă parte, arta în loc să creeze forme noi, este mai degrabă, prin pastișă, la cel vechi sau mai semnificativ, să reflecte doliul conștiinței contemporane este izbit de afirmarea ostentativă a golirii de substanță a expresiei plastice.
Dar sursa inconștientă este cea care leagă mai mult omul de animalitatea lui. Omul este un animal excesiv prin aceea că poate recurge la imaginar și la forme simbolice. Nu este sigur că omul plat funcțional debarasat de Sacru, va reuși deplin la ruptura între inconștient și conștient. ...”

.

Cum de nu reușesc?

Mă vei întreba cum de nu reușesc?
Cum de n-am învățat
atâta amar de ani
să despart carnea mea de dorințe?
Pe mine, de tine,
gândurile mele, de pașii tăi
clipele mele de veghe, de nesomnul întrebărilor zadarnice? 

Doar sunt atât de bătrână
vei spune,
și ai dreptate
eh, doar am adunat atâția ani
în amarul experiențelor!
 
Știu că sunt soluții
uneori atât de simple ca de exemplu,
să mă despart de dorință, 
la fel cam cum fac cu umbra mea. 
Uneori când umbra, 
draga de ea, 
îmi devine prea grea 
intru cu ea,
în adâncul celui mai mare întuneric.


Începuturile bune,
așteptările mari
trebuie extirpate din clipa când apar,
îmi tot repet de la un timp.
Vezi, căci dacă trebuiesc reabsorbite
devine aproape imposibil să nu se regenereze din  nou!

De asta mi-am zis
că voi plânge cât este nevoie
până ce marea va crește
până ce valuri mari îmi vor scufunda visele
până ce somnul meu va reveni
și totul va fi perfect
ca o plajă netedă întâmpinând valuri calme
ca ochii mei, uscați ca pietrele deșertului
ca mâinile mele amorțite,
obosite,
de a atâta înfrângere.

.

Ecouri ce revin din senin

Am iubit privirea ta mătăsoasă
de care întrebările mele,
mereu mute,
se agățau ca somnul de gene.

Am iubit și ridicatul tău dintr-o sprânceană! Știai?
Mă face să râd înfundat
a gâdilătură când imaginea lui, ajungea
undeva,
în adâncul sufletului.

Ți-am iubit timbrul vocii!
Chiar dacă ea, chiar ș-acum 
a rămas închisă-n mine
și umblă teleleu prin cotloanele inimii
de mă apasă uneori.
Frânturi de fraze,
îmi revin în ecou 
uneori,
așa ca un fond sonor înainte s-adorm:
murmur de valuri calme,
în întunericul mării.

De pe zidul dintre două gânduri depărtate,
de unde plecă neîncetat pescărușii,
țipând mereu flămânzi,
îmi imaginez că am puterea să-ți spun
ca niciodată de fapt în viața reală,
câte-n lună și-n stele. 

Ne ținem de mână, 
bălăngănim picioarele în gol 
și fix atunci atunci când unul vrea să spună ceva
acceptăm benevol,
cu un zâmbet uimit
să rămânem aici
în țara tinereții fără de bătrânețe.

.

.

Doar la comandă - Jurnal de realități apuse

Ieri după amiază, în ”131” (București desigur, Kiseleff desigur), am ajuns la stația ”Agronomie” și un flash ca un coșmar m-a făcut să-mi aduc aminte de câteva aspecte din anii de facultate. 

Partea cu toate drumurile făcute pe jos de la actualul Mall Băneasa (în spațiul fermelor pline de pomi și de trandafiri) până dincolo de Romexpo la căminele studențești prezente și azi. Atât de multe drumuri, pe cât de multă era perioada de practică cu circulație mereu oprită pentru mereu obscure delegații ce mergeau la aeroportul Otopeni.

Și apoi un alt flash, o anume defilare, cred că prin 1983, cu un tovarăș colonel analfabet ce era cât p'aci să mă declare ”dezertor” (nu dezertoare) pentru că nu eram în plutonul băieților, colegi de facultate. nedumerirea asta a lui venea pentru că numele meu nu include un ”a” final și lui nu-i suna a nume de fată. 

Acea defilare zic, în haine militare de paradă, unde am ”fost dotate” inclusiv cu mănuși albe dar și multe indicații despre aliniere și înregimentare, cu afișare de zâmbete fabricate ” drepți, cap mândru de ostaș, întors spre stânga și toată lumea zâmbește” era comanda unde apoi completam prin ”aplauze prelungite” în ritm. Doar la comandă. 

Și mă gândeam că atâta timp cât personal, nu ne lărgim orizontul pentru a (ne) vedea și alte opțiuni iar lideri supremi mai mari sau mai mărunți încă ne populează și poluează capul, voința și felul de a fi, ei bine nici dictatorii nu ne vor părăsi realitățile.

.

În loc de selfi-e

Vezi, vreau și eu o fotografie ca aceasta
Uite, exact așa!

Nu mai vreau selfi-uri
nici zâmbet lipit fals 
pe ele,
nu vreau cea mai bună rochie 
nici cel mai orbitor machiaj, 
ca și cum 
cu ele, 
aș rămâne încastrată într-o sărbătoare veșnică.
Nu vreau fundal exotic
ori aplicații fițoase de îndreptat portretul.

Uite ce simplu,
așa o fotografie vreau:
cu mine,
și-un scaun gol care te așteaptă. 

.

Armura florală

Nu știu ce metode aplică alții dar eu în momentele mele de stres, de tristețe, de mare tristețe, de amar, de răscolire, eu îmi pun o armură din flori. Nu ca cea de mai jos. Mă tapetez interior cu flori. Dacă cineva m-ar întoarce pe dos ar vedea cea mai extraordinară grădină de flori deasă și colorată și n-ar ști că de fapt este doar o armură, o banală protecție de jar și de foc și de poluare și de durere și de frică.
Și atenti doar la exterior nu și-ar aduce aminte că povestea este asemenea aceleia cu a unei domnițe adormite, într-un mare rug de trandafiri. Cine este atât de curajos să caute înauntru ....? Cine are răbdarea cât a 100 de ani ...

Foto: Tracie Peisley, - armura florală

Huhurezul de televizor

Mulți nu cumpără cărți. Case, străzi întregi în cartiere întregi, rămân fără oameni care să cumpere cărți. Una pe an, măcar. Oameni care nu au intrat într-o librărie, pe care-i simți cum sunt sugrumați de frica de a intra într-o biblioteca ca și cum s-ar întoarce la școală unde profesorul e cineva care i-ar pedepsi. Singurele cărți prin case la un moment dat,  le sunt manualele școlare. Și cărțile doar cele din lista dată de la școală. Am asistat la un moment dat la discuția între părinții unui copil de clasa a IV-a la supermarketul din vecinătatea mea: mama, cu o listă în mână dorea să cumpere un atlas geografic, tatăl conducând un coș plin, refuza să ia atlasul. Discuții în fața copilului. Și desigur asprimi de soț care ținea el banii și dreptatea, amândouă în portofel. Asprimi  arătate în fața întregii audiențe de supermarket din după-amiezele acelea, imediat după ce s-au primit salariile. 
Argumentul unu pentru a nu cumpăra atlasul: pentru că ăia de la școală supralicitează  dând liste aiurea și învechite și de fapt un atlas geografic nimeni, dar nimeni, sublinia tatăl, în casa lor nu-l va deschide niciodată. 
Argumentul doi: Doar copilul avea o tabletă și putea găsi pe Google Map, orice. Cumpărarea unei  cărți i se părea o acțiune ilogică. Mama, mângâind încă foile veline ale atlasului parcă mirosind foile. Așa că l-a dus și la pus la loc. Eu? Mi-am recunoscut mie prejudecățile față de astfel de situații: pentru că m-am uitat cu reproș, și ei da m-am uitat ca să mă vadă: M-am uitat chiorâș la coșul lui  unde-și asigurase berea de weekend. 4 baxuri x 6 buc/bax x costul berii,  cam cât făcea un atlas geografic. Dar tot eu sunt cea care nu mă sufăr aplicând judecăți din astea dintr-o stereotipie cu vechi rădăcini așa că doar m-am întristat. Era o familie unde nu banii pe atlas ar fi dus la  vre-o problemă financiară. Se vedea o familie care  ținea să arate că au bani. Și atunci mi s-a făcut așa un dor de tata, și de planșele lui care rivalizau cu hărțile tipărite și de desenele lui la cele mai obscure lecții ale mele, chiar și la facultate unde se specializase pe soiuri de struguri ori când scria în vre-un caiet povești lângă o o hartă de-a mea și iar acele momente când amândoi la masa din sufragerie, el citea și își făcea însemnări într-un caiet, un fel de fișe de lectură iar eu îmi terminam desenele, acele frize stângace cu frunze ori îmi liniam partiturile pe un caiet velin căci pur și simplu nu se mai găsise  caiet de muzică. Și-i ceream trusa Rotring, o achiziție  a familiei cu care se umbla la fel cum se umblă cu tezaurul regal. Apoi după-amiezele de duminică tihnită cu pic-up-ul ce învârtea nu știu ce vinil procurat cu greu și tata și mama jucând șah.

Mulți zic că nu au timp de cărți dar au o grămadă de fapt. Surplus chiar. Însă nu se mai pot concentra să citească mai mult de un text scurt, obișnuiți cu avalanșa informațională. Și o preferă pe aceasta din urmă chiar dacă ei nu se mai obosesc să caute la nesfârșit ci doar o îngurgitează pe cea care se repetă la nesfârșit. 
Tot mai mulți copii știu să mimeze și să repete reclamele, chiar și cele cu constipația și crușinul, în detrimentul poeziilor memorate de altă dată. Tot mai mulți adulți se distrează supunându-și copii la imitații de genul: - Și cum e mamă cu reclama cu papagalul? Tot mai des, oameni care nu ies din casă urmăresc de exemplu rubrica meteo și-mi spun cu tărie că iarna/primăvara, timpul bun/ prima calamitate, o să înceapă într-o joi la ora 16, pentru că atunci s-a decis de nu știu ce cod. Sau se termină un anume cod. Fix la 16. Să luăm exemplu de ieri când erau prognozate, chestii grozav de neguroase, venea potopul la Ploiești spuneau canalele  de știri dar dacă comparăm cu ce a fost afară, nici măcar un fir de ploaie, în cazul în care lumea s-a decis să iasă afară și să verifice, atunci au descoperit cât de înșelătoare  au fost (pre)zicerile meteorologilor. 

Am o vecină care cu greu iese din casă dar ascultă  rubrica meteo de 5 - 6 ori pe zi. O vecină care știe ce înseamnă calculul probabilităților și care are ea și vârsta de pe când rubrica meteo se numea ”timpul probabil”. Vecina mea nu (mai)iese din casă pe ploaie. La început m-am gândit că nu are umbrelă, ori îmbrăcăminte adecvată. Dar pentru ea orice ploaie (să nu mai povestesc de zăpadă) a devenit un inamic personal. I-am dat o umbrelă, acum 3 ani. În 3 ani nu a folosit-o niciodată. Ea nu iese pe ploaie.

Mulți dintre apropiații de o viață rămân avizi doar la ofertele hipermarket-ului din apropiere. Doar asta citesc ei. Reclama. Scurtă, colorată, ademenitoare. De ce? Majoritatea provin din cei ce stau prea mult în fața unui ecran cu internet (Facebook), chat sau  în fața televizorului. Nimeni nu recunoaște acest lucru dar este evident, pentru că ei știu valoarea culturii și atunci când vorbim împreună aduc mari critici generației tinere care „nu mai e ce-a fost”. Mă gândesc, atunci când foștii cititori spun că nu le mai plac cărțile și că nu mai au răbdare, atunci când cumpără ”Click-ul” sau ”Libertatea” sau ”România mare” nu spun că nu mai văd, că nu mai pot sta în poziție de citit pentru că au căpătat cine știe ce boli. Deci nu e vorba de neputințele vârstei. Acuză doar lipsă de plăcere și mai nou lipsa valorii cărților. Pe de altă parte îi descopăr plini de apetit pentru nou, plini de dorință de împlinire, plini de a înțelege viața și îi vezi că  sunt ca un burete. E o contradicție în ei și nu și-o recunosc. E ușor de înțeles, greu e doar de făcut: acumularea (mai ales cea informațională ) nu însemnă învățare și schimbare. Oare, le e greu pentru că nu mai au obișnuința ca ei să intre într-un proces de învățare??? Toată această informație din reclame, talk-show-uri, zeci de filme după zeci de alte filme, toate acestea sunt ”mâncătoare de timp” dar nu ne crează amintiri. Poate ne-ar fi bine să ne auto-verificăm, pentru că ducem cu noi un lest prea greu pentru creier și pentru propria viață.


Să te reîntorci la citit face bine și propriului creier și relațiilor tale interumane. Altfel rămâi o pasăre din aia de noapte: huhurezul de televizor.

.

Dadarul nostru cel de toate zilele ... Pretexte

Dadarul nostru cel de toate zilele ...


Nastratin Hogea se întorcea de la moară când își vede vecinul pândindu-l la gard. Vecinul cel zgârcit, cel care folosea orice prilej de a-i cere câte ceva fără să mai dea înapoi.
- Hei Nastratin ce mai faci, ai fost la moară? întreabă  vecinul.
- După cum se vede, răspunde Nastratin sec.
- Văd că ai măcinat făină și mălai, continuă vecinul.
- După cum se vede, repetă Nastratin.
- Păi dă-mi și mie o baniță de făină Nastratine, că ai acum din belșug să nu mai bat și eu calea până la moară. Ți le-oi înapoia când macin la rândul meu.

Nastratin  era pățit. Vecinul ori uita să înapoieze ori îi returnase datoria cu resturi de făină mucezită. Așa că se gândește el să-l refuze și atunci îi răspunde:
- Ah vecine, nu pot să-ți dau. Trebuie mai întâi să întind făina pe sârmă să se usuce!

Vecinul uluit de așa răspuns îi răspunde:
-  Cum Nastratine, dar așa ceva nu s-a mai pomenit! Cum e aia să întinzi făina la uscat?
 
- Da dar ... vezi  vecine, dacă dorești să găsește pretexte, poți pune și făina pe sârmă la uscat.
 

    Și eu râdeam, de cât de șugubăț era Nastratin ăsta, pe care-l știm din cărți, cu șalvari vărgați vestuță neagră și fes roșu, mereu alături de un măgăruș. Așa era bunica Marica, scotea de te miri unde o poveste să mă facă să nu mai spun: ”da dar ...”. 

”Da dar”-ul, îmi zicea ea,  e ca un fel de ”nu” pe care fiecare îl împănează cu tot felul de pretexte. Pretexte sau făcături. Și ale mele probabil că erau mai puerile ori mai serioase în funcție de treburile pe care mi le încredința. De striga după mine  în toiul jocului însemna la ea că treabă e serioasă. Și grabnică. Atunci primeam câte o sarcină pe care trebuia s-o duc ”la bun sfâșit”.  Eu foloseam mereu ”dadarul”. La mine era semn fie că o lăsasem repede baltă sau o făceam de mântuială. Treaba primită desigur. Așa că trebuia să-i demonstrez bunicii că am  încercat ”tot posibilul”, că m-am căznit,  ca am cerut singură  ajutor,  ori mi-am pus imaginația la contribuție și mai ales că am avut  răbdarea  de a încerca de mai multe ori. Păi ia gândiți! Mă chema la ea ca împăratul pe Prâslea, pentru că numai în el mai avea încredere. Apoi, mamaia cu o așa o mină serioasă îmi vorbea și ”îmi încredința” o treabă așa după puterile mele tocmai când erau desene animate ori când aveam eu cheful cel mai mare de joacă dar clar nu puteam refuza. Prâslea el nu s-a dat la o parte de la nici o muncă serioasă și în folosul celorlalți. Trebuia ori să rad mere de plăcintă, ori să curăț miezii de nucă, ori să alegi fasolea de mizerii sau grâul de neghină, ori orezul de spărtură, fix când  eram prinsă în cea mai serioasă joacă cu cățelul ori cu mingea pe stradă de îmi pierea toată bucuria jocului. Dar asta înseamna că mă arătasem demnă de încredere și cum ea le știa pe toate, era de înțeles că mă găsise capabilă să rezolv singură problema. Fără cicăleli de unde e cratița, castronul, sita, răzătoarea... Și cum îmi  mai creștea apoi inima  la câte o laudă meritată spusă așa în fața tuturor celor care mâncau plăcinta :)
 
Iar dacă făceam treabă de mântuială, vai și-amar  ce alte povești mai aveam să aud. Desigur nu despre  mine ci despre o grămadă de lighioane ale pădurii ... sau eroi de poveste

Și-acu mă gândesc cu odibă cum le-ar mai trebui  celor din jur câte o mamaie Marica că prea o-ntorc ei ca la Ploiești, pentru orice fleac doar ca  să  pice ei în piciore. Mereu. Căci orgoliul lor e ca un fel  perpetum hopa Mitică.

.

Jurnal de vise adunate II Povestitorul

Sunt într-un loc oarecare unde oamenii ies și intră cu capu'n-jos fără să se privească între ei și deodată cel din fața lor, începe să povestească. Și-atunci dispare tot în jur și începe spectacolul. Mișcările lui rare îi îndreaptă postura, ochii i se-negurează, mâine defilează. Povestitorul nu te mai vede, el deja a intrat pe drumul poveștii. Și povestea o vezi cum curge, curge, se face fluviu se ramifică, se face deltă. Și apa din firul poveștii se tulbure și devine mâlă. Simultan, brațele desenează, explică. Vorba lui se umple de emoții. Și miroase a zbucium interior. Corpul se contorsionează. Și când corpul i se mișcă, tu fără să vrei te gândești la oase, oasele lui, ele oasele sunt singurele ce nu vor avea umbră vre-odată. Și tresari pentru că asta e povestea ta, care poate uite doar într-o secundă s-a lipit și poate locui în povestea lui. Și de aceea faci drumul înapoi. Cam în silă pentru că ai cam pierdut șirul dar de-odată tresari, pentru că ceea ce tocmai spune parcă te urzică. Cuvintele lui nu sunt în acord cu tine și ești frapat și te zgârie pentru că toate cele auzite vin de dincolo de experiențele pe care le-ai avut tu vre-odată. Dar nu zici! Ți se pare rușinos să nu fi avut și tu așa o experiență. Și d'aia, nu zici. Dar în sinea ta e numai mirare și un pic de neîncredere. Și de la neîncredere îi agăți pe de-asupra un semn de întrebare omului din fața ta, și-l legi de el ca să nu zboare. El, n-are treabă, nu zboară. El, habar n-are de gândurile tale și că ele roiesc în jurul lui. Și asculți, poate mai afli ceva. Și deja povestea lui a luat altă cale, e mai lină. Și omul își zâmbește cumva cu ochii-n vârful capului. Se uită cu ochii lui interiori spre o aducere aminte. Dar n-o spune și tu te întrebi din nou: ”- Ce fel de amănunt era acela, ascuns sub un zâmbet sfios? De bine sau nu?” Dar vezi că la el s-a făcut senin. Și atunci îndrăznești să-i pui tu o întrebare. Pe tine simți cum te mănâncă curiozitatea pe dinăuntru, așa ca o zgură dar vrei să fi distins și politicos. Și pui întrebarea așa pe furiș, o întrebare plată. Dar ști că e o întrebare capcană; și că el povestașul o să cadă-n ea. Dar tu detașat știi că l-ai aruncat într-un năvod încurcat de idei. E ca și cum ai fi deasupra pe un pod de unde poți să vezi, și vezi, ei bine cum se apropie o cascadă și-ți vine să-i țipi să-l anunți prevenindu-l: ”- Nu mai merge! Nu mai înainta mai departe! Nu mai continua! Mi-e îmi ajunge firul poveștii și uite, nu vreau să știu ce urmează! Ieși la mal, Ieși la mal. Oprește-te! Pentru că tu cu inima bătând foarte tare, vezi, și-i presimți emoția viitoare, și durerea spaimei și tu ști, măcar asta o știi, cum e să fi cu un picior în golul unei prăpăstii. Și nu mai vrei să vezi aceea suferință aceea frică, lipită și altcuiva. Dar tu ești pe pod departe și gândurile tale sunt neauzite și cursul poveștii devine din ce în ce mai aprig și ști că sub tine e Stixul și că fiecare trebuie să-l treacă, că asta e treaba lui și că fiecare va întreba ”- Unde mă duci tu, barcagiu?”
Da, cam așa e cu poveștile, au ele puterea să te ducă de la realitatea cea mai banală spre cel mai fioros coșmar. Ori vice-versa. 

 Dialog:
Și când vorbele s-au scurs, urmează o clipă de tăcere. E tăcerea aceea când îți ți respirația. Tăcerea pironită în aer a unei mâini suspendate deasupra pianului.
Te-ai fi gândit să zici vehement: - Dar ce spui tu? Tu nu ești așa!
Dar de fapt te întrebi: Oare eu ce-aș fi făcut? Oare eu, cât aș fi căzut? Decăzut?
Și apoi ți-e frică, da' așa ca un de sfială, să te mai uiți spre cel ce vorbește. Pentru că ști că n-ai vrea să vadă ce simți? Sau cum simți. Sau cum de te-a ales să-ți spună tocmai asta? Și iar descoperi tentaculele uimirii cum te înhață și te trezești cu mirarea asta, că ești parcă mai greu și mai haotic pentru că ai putea trăi și altfel de vieți. Și povestea se întoarce, ocolește o ia pe calea lină, și urcă ușor un munte de amar și indiferență, aceea indiferență spre lucrurile întâmplate dar care nu-ți mai sunt majore.
Dar pe el, povestitorul rictusul nu-l mai părăsește. Și cu mâinile parcă înoată, îndepărtează totul, vântură cuvintele, ca ele să nu ne mai ajungă nouă, cu mirosul întâmplărilor trecute. Pe care încerci să le uiți dar ele, emoțiile, îmbibate cu parfumuri ce-ți strepezesc fiecare clipă de mai apoi, ele zic, nu te uită. Și tu încerci să spui, așa consolator, of, cât de puternic te-au făcut toate acestea!
Dar nu-i așa. Nu ești acolo să vezi asta. Nu ești acolo să simți granitul vorbelor ce l-au strivit pe el cândva. Doar cu minte explorezi. Și cu mintea iar treci granițele nepermisului și ale neexperimetatului dar vezi că în jur nu-i decât tărâm sterp plin de tigve goale pentru că nici o realitate a ta nu s-a oglindit în mintea povestașului dar tocmai asta ți se pare fabulos. Parcă ai în față pe cineva cu care te-ai intersectat la întoarcerea din tărâmul tinereții fără de bătrânețe. Și s-a întors să-ți spună tocmai ție, pentru că și tu ai avea cumva curajul de a trece peste astfel de granițe. Curaj neîncercat însă. Și te simți mic în fața lui. Dar te sumețești. Și deodată îl întrebi: da de ce nu zboară? Și-ți dai seama că ai pus o întrebare ca nuca-n perete? Pentru că el deși are aripi că doar i le vezi bine, el zic, se scaldă încă-n durerea lui. Înmuiat cu totul. Și încă nu vede, că cu tot cu durere, tu îl privești de undeva de mai jos. Și de acolo cumva exterior dar totuși părtaș, înțelegi că povestea lui nu e de noapte întunecată ci doar o poveste pentru dimineața devreme. Când dârdâi și când crezi că e cel mai întuneric dar de fapt e un amestec de negură și ceață de la aburii pământului. Și l-ai lua să-l zgâlțîi, așa la propriu, nu numai cu gândurile. Să-i spui: Scoală mă, scoală! Nu vezi că ai trecut de pădurea înfricoșătoare și ești gata de o nouă zi luminoasă. Și caldă. Dar n-o să o faci, niciodată n-o faci, că doar ești politicos, nu? Și pleci. Și de ciudă nu te mai uiți la fețele oamenilor ci la spatele lor, pe undeva. Pe acolo unde șifonate, le stau aripile.

Jurnal de vise adunate I

Așa visez uneori, trează ...
- Te-ai uitat vreodată la stropii de ploaie pe care soarele îi transforma în mici curcubeie?
Așez în fiecare picătură, figura cuiva. Portrete înmiite! Așa visez eu oamenii. Visez trează, portrete mișcătoare, diverse, oglindite în fiecare strop de ploaie .... O întreagă lume.
Și uneori, când strâng ochii bine, bine, senzația e atât de intensă, atât de reală, încât însetată de toți acești necunoscuți, ce îmi pot deveni prieteni, scot limba, ca stropii să-mi cadă pe limbă.

macul tibetan

Îmi plac macii tibetani, macii albaștrii cu toate că nu am văzut aievea niciunul, ca și când viața mea s-ar lega de ei, cu ceva atât de fundamental ca însăși povestea existenței mele. 

Și totuși ieri, când mă întorceam de la Gară, am luat-o agale pe bulevard și am dat de un cireș înflorit. Doldora. Din cauza lui, au început să mi se perinde prin minte, diverse momente. Imaginea anuală când cu nasul lipit de geamul dormitorului, pândeam vișinul din curte să înflorească. Ori când mângâiam florile de măr și mă miram că așa ceva atât de frumos nu poate rămâne mai mult timp. Zi de zi, în scurtul timp, le sorbeam mirosul. Apoi picnicurile duminicale la Fântâna cu cireși. 

Amintiri și mai vechi, într-o curte din Breaza cu o livadă în floare, iarbă înaltă, gâze și albine. Ori vacanțele scurtisime de 1 mai cu dealuri argeșene și șoseaua spre Brașov, înflorită așa până la refuz cu pruni, ”ochii lui Dobrin”. Ah da să nu uit de zilele din Muzeul Satului și nopțile din Herăstrău, sub ploaie de petale. Și mult mai târziu atmosfera dimineților devreme din Parcul Rozelor, cu foamea mea de petale de trandafir pline de rouă și nelipsitul cântec de privighetori.

Fiecare își lipește evenimentele importante ale vieții, de case, de colțuri de oraș, de mahalale. Ori de amintiri cu oameni. Eu, mereu nesătulă de alte și alte petale, mirosuri și culori...

Și mă întreb acum, oare macul tibetan nu e doar o amintire din viitor?

.

Ocheade

                                                                                      (Timișoara, 2009)

Ocheade chicotind demente,

În capu’ meu surprind ascunse,

Idei netrebnic-lacome, bălăoase

Îmi dau târcoale uşuratic.

Se preling scursori, în bolta-mi craniană

Să-mi năclăiască „dreptul la tine”.

„Pergament”, ce-l ascunsesem bine,

în cutele și cuticulele cerebelului,

mai la spate să nu se lase furate

De niscai’va ocheade.

Îi atât timp de când ne desparte un tărâm,

Că eu am rămas suspendată-n așteptare

Pe celălalt ţărm,

Ca o mirare că ai plecat,

Fără să-ţi fi luat rămas bun.

De atunci, nu mai am răbdare să mă duc la culcare

Şi să pot să dorm tun.

Infinit mă doare,

Durere tumoare,

Şi mă doboară că nu te-am stăpânit,

Inchizitorial.

Să te oblig să-mi ceri permisiunea de la existență,

Sfâşietor să te milogeşti

Să vieţuieşti.

Dreptul ce-l am asupra ta e mare

O ştiu!

E clar.

Dar vezi?

Stângăciile îmi ordonă,

Să distrug „pergamente sentimentale”,

Într-un armistiţiu de bătrâneţe şi neputinţă

În care îmi vând stocul de sentimente ieşite din uz,

Motivând simplu: „adrisant necunoscut” ...

Şi tu să nu-mi mai locuieşti în cotloane craniene

Ci să fluturi a libertate

Esenţial.

Uneori căutăm tipare

Uneori căutăm tipare să se potrivească ele nouă. Oameni-tiparele, lucruri  tipare, acțiuni tipare ca să ne vină bine, să ne stea bine să ne placă nouă și să placă și altora. Dar e greu să ne potrivim în ele nu pentru că sunt rău tocmite ci pentru că nu am luat seama  că noi ne  schimbăm tot timpul. Și-n scurt timp nu  mai suntem pe măsură. Și atunci căutăm altele tipare, alte modele și bifăm alte liste cu ce ne e mai bine. Vezi în jur, oameni care aleargă după ceva și care în momentul imediat următor se plâng că s-au înșelat, că au fost înșelați.

Alteori facem precum părinții grijulii cei ce cumpără haine cu 3 - 4 măsuri mai mari pentru copii lor. Și noi la fel. Ne potrivim cu ceva numai pentru că încăpem acolo fără să ni se potrivească. Ați observat cumva că de fapt atunci când hainele ajung să le fie bune, lor copiilor, fie nu mai arată bine, fie sunt vechi,  spălăcite de purtat, nu mai sunt la modă și trebuiesc de fapt schimbate mult mai timpuriu decât ne propusesem? Sau nu. Cei ce le poartă, poartă vechituri și urâțenii, pentru că așa au decis alții pentru ei.

Deseori ne place acolo unde nu ne-ar prii, unde e prea strâmt și suferim să fim văzuți ca făcând parte din modelul, clasa, grupul, proiectul cel la care râvnim

Suntem de fapt o construcție într-un proces. Și asta necesită efort și o mereu o stare de flux. Poate nu mult efort mereu dar cu siguranță unul continuu. Poate nu mereu o stare de a fii în priză, dar o atenție la a dărui, de a iniția, de a nu te osifica care înseamnă ”tu primul”.  

Nu e inutil, înțelegi? (la întoarcea mea din Haifa)

Îmi trimit buzduganul înainte
Să-ți anunț mica poveste din interiorul poveștii:
Din zbateri interioare
Am redevenit mai vie
Și mai limpede ...
Am revenit
după întâlnirea cu râul care clipocea
clar,
într-o țară a secetei.
Am revenit de la marea,
unde valurile se adună câte 19 odată,
îndeplinind speranțe,
Eu, rătăcitor călător pe-o Arcă
în sus pe munte.
Am revenit din locuri unde
am semănat foc și pară,
ca pe o faptă bună.
Locuri și vorbe și fapte
amintiri și presimțiri
ce-și scutură sămânța...
Pe mai departe povestea spune că
Mi-e dor de semănături,
ca dorul unui luxuriant bonsai,
de bătrânul codru...

Nu e golirea intenționată e surpare!

Omul este o ființă a reciprocității. Orice rețea socială îl aduce pe ”celălalt” la nivelul unui obiect neînsuflețit, eventual tratat ca o răsfrângere a ta.
Acest lucru, spun filozofii, și o demonstrează, îți golește ființa, și te fragmentează și doar în cel mai bun caz îți trezește un orgoliu uriaș.

Omul este o ființă a reciprocității, nu uitați! 

Atenție deci cât rămâneți agățați într-o rețea socială. Cu cât mai mult în fața unui ecran, cu atât mai suferinzi cu toate că avem o soluție simplă la îndemână: dialogul față-n față!

O poveste despre lăcomie, acasă la Gabriele D'Annunzio

Azi, cumva, mi-am adus aminte de prima mea călătorie în Italia, acum 27 de ani. Ce mai aventură! Și acum îmi aduc aminte de setea îndurată la cozile repetate 3 zile, de la Ambasada Italiei, pentru viză. De călătoria cu trenul, de hoții care ne-au prădat în Ungaria dar mai ales de mirările mele în fața altor oameni și  locuri. Da, călătoria aceea m-a incitat să nu-mi mai doresc să merg ca simplu turist, cu cârdul, ci să pot să am larghețea de a vizita ce vreau eu, cât și când vreau ca să simt după placul inimii și oamenii, și casele și locurile.

Unul din locurile vizitate atunci, casa poetului  Gabriele D' Annunzio pe malul lacului Garda. De fapt nu era casă ci un ditamai castelul, cu ditamai vaporul și ditamai parcul, cu ditamai teatrul în aer liber. Cu zeci de camere în penumbră și mii de lucruri adunate, cu înțelegeri și simboluri și gânduri întortocheate. Până la urmă așa cum i-ar șade bine unui poet. Dar pentru mine era un loc care în loc să mă îmbogățească, m-a stors pentru că intrai într-o măreție, nobiliară, sumbră distantă și copleșitoare ca într-un labirint de simboluri și fiecare îmi părea o enigmă dată mie de un Sfinx mitologic ca cel din Teba. 

Dar desigur construcția și poetul erau mândria brescienilor. Ah și ce povești aveau aceștia! Iar eu, care mă străduiam (ca și acum dealtfel) să percep toate nuanțele unei limbi alta decât a mea și eram copleșită de avalanșa de informație stăteam și sugeam ca un burete tot ce ni se spunea.

Ce-mi rămâne mie acum, filtrat, după 27 de ani este aceea stare de contradictoriu a poetului. Sentimentul de ”îndrăznește pentru că eu vreau totul” contracarat de malițiozitatea simbolului care stă centrat în inima casei: povestea  țestoasei pe care orice ghid ți-o spune  imediat și cu mândrie italienească:

 În sufrageria de oaspeți, la marile și permanentele banchete pe care acesta le dădea, pusese o țestoasă din bronz.  Era copia țestoasei care trăise în chiar grădina lui și care nu murise de bătrânețe ci de indigestie după ce devorase un întreg strat de tuberoze din fața castelului.

Gabriele comandase o copie a țestoasei, păstrase carapacea și am înțeles că dădea cadou cunoscuților alte copii de mici dimensiuni dar din aur, a acestei țestoase. Nu numai atât, invita oameni la banchete extravagante și exagerate, aceștia venea și vedeau  abundența și rafinamentul mâncărurilor  opulența în care trăia iar el, omul cu toate vorbele la el cum se spune azi dar cu țestoasa din bronz tronând pe masa din sufragerie le ținea discursuri despre lăcomie, despre lăcomia acestei țestoase enorme, care  reușise atâta amar de vreme să trăiască și într-un moment de ”prea poftă”, într-o clipă de uitare de sine, murise dintr-o prostie. O poveste diferită pentru  fiecare banchet, diferită pentru fiecare invitat diferită pentru fiecare personaj politic, pentru fiecare amantă.

Și se pare, asta spunea ghidul, dar poate era pentru efect, nu se lăsa până nu le tăia vizibil pofta de mâncare invitaților săi.

Acum, după mine, mă gândesc că de fapt biata țestoasă a murit pentru că tuberculii de tuberoză sunt toxici rău de tot și ea era înfometată, nimeni nu se îngrijea ca acum să-i asigure mâncarea și poate nu și-o mai putea procura singură așa că într-un anotimp neprietenos, tuberozele, fusese singura sursă de hrană. Dar ce contează gândul meu în fața unei povești oferite de un mare poet.   

.

Citadela Saint Exupery CLXXIX

Instrument muzical fără interpret, minunându-se de sunete pe care le scoți. Am văzut cum copilul se înveselește ciupind corzile și râde de puterea mâinilor sale. Dar sunetele nu au importanță, vreau să te văd transportându-le în tine. Dar nu ai nimic de transportat, căci neglijându-ți împlinirea tu nu exiști. Și ciupești corzile la întâmplare în așteptarea unui sunet mai straniu decât altul. Căci te frământă speranța  de a întâlni opera în drumul tău (ca și cum ar fi vorba de un fruct ce trebuie aflat în afara ta) și de a prinde poemul în captivitate.

Dar eu te vreau sămânță bine întemeiată, care să absoarbă totul împrejur pentru poemul său. Vreau să ai un suflet clădit și deja pregătit pentru iubire, nu să cauți, în vântul serii, vreo imagine care să te captureze, căci nu există nimic în tine ce poate fi capturat.

Astfel sărbătorești dragostea. Astfel sărbătorești dreptatea. Nu lucrurile drepte. Și cu ușurință vei deveni nedrept în ocazii particulare , pentru a o sluji. Vei sărbătorii mila, dar cu ușurință vei deveni crud în ocazii particulare, pentru a o sluji. Vei sărbătorii libertatea și vei îngrămădi în închisori pe acei care nu cântă ca tine.
Căci eu cunosc oameni drepți, nu dreptatea. Oameni liberi, nu libertatea. Oameni însuflețiți de dragoste, nu dragostea. Așa cum nu cunosc nici frumusețea, nici fericirea ci oameni fericiți și lucruri frumoase.

Dar înainte de toate a trebuit să acționez, 
să clădesc, să învăț, să creez. După aceea vin recompensele.

Dar lor, întinși în paturi de paradă li se pare mai simplu să atingă esența fără a clădi în primul rând diversitatea. Asemenea fumătorului de hașiș care-și procură pentru câteva paralele beții de creator.
Ei se aseamănă prostituatelor deschise oricărui vânt. Și cine le va aduce vreodată dragostea?

.
 

Tratamentul corect grăbește vindecarea!!!

Mințim enorm și nu e vorba de născocire, aceea etapă a dezvoltării copilului.
 
E vorba de minciuni conviviale, căci se spune că e imposibil ca să faci ”economie de minciuni” într-o bună conviețuire cu ceilalți. Oare?

Există minciună politicoasă, diplomatică, contextuală, există așa zisă minciună albă când nu profiți de celălalt. Există o minciună acceptată tacit. Și mai ales există o educație pentru a întreține și a încuraja minciuna, cea a perfecționistului, cea a prea multelor așteptări, cea a celor cu ochelari de cal și a fanaticilor ori cea a măgulitorilor de profesie.

E lipsa sentimentul de încredere și lipsă stimei de sine care face din oameni mari mincinoși dar mai important este că mincinosul dezvoltă o plăcere vorace de a controla, de a manipula care-l captivează, îl seduce, îl face să creadă ce are putere asupra celorlalți. Se îmbată cu propriile lui minciuni. El recade în dependență și recidivă, pentru că s-a încurcat în plasa propriilor minciuni și nu mai poate ieși din pielea acelui personaj care l-a creat. Dar mai cu seamă (ne) stârnește milă pentru că nu este el însuși.

Dar relațiile dintre oameni? Aceste relații sunt trucate. Apare incredulitatea evident că nu mai punem o prea mare bază pe ei atunci când sunt prinși și sunt prinși repede chiar dacă ei nu sesizează asta. Pierd exact ceea ce caută cu disperare, admirația, aprobarea, atenția și autenticitatea.
(după Psyhologies feb 2016)

Povestitorul

E așa un miracol de se plictisesc ei oamenii când ai în fața ta, atâția alți oameni, atâtea prototipuri, atâtea spectacole ...

Când stau în fața unui om, mie-mi vine să strig fascinant fascinant ...

Suntem într-un înveliș oarecare unde oamenii ies și intră cu privirea-n jos fără să se uite unul la altul și deodată cel din fața ta, oricare-ar fi el, începe să povestească. Și-atunci dispare tot din jur și începe spectacolul! Cu mișcările rare, i se îndreaptă postura, ochii se înnegurează, mâine defilează, doldora ele de gânduri ce trebuie aranjate. Și povestea curge, curge, se face fluviu se ramifică, se face deltă. Și emoțiile o tulbură de zici că e apă mâlă. Brațele desenează încontinuu, explică, corpul se mișcă și te gândești la toată structura asta unde oasele, ele oasele sunt singurele ce nu vor avea umbră vre-odată. Și deodată stai, pentru că ce s-a spus nu e în acord cu tine și te frapează și te zgârie și e de dincolo de experiențele pe care le ai sau o să el ai vre-odată. Dar nu o spui. Ai rupe lanțul cuvintelor. Sau poate că ți se pare rușinos să nu fi avut și tu așa o experiență. Dar în sinea ta e numai mirare. Și semnul acela, cârligul acela de-a mirarea i-l agăți, un semn de întrebare asupra omului din fața ta, și-l legi de el ca un ham. Dar el nu se mișcă. Și te reîntorci să asculți continuarea,  poate mai afli ceva. Și deja povestea lui a luat altă cale, e mai lină și zâmbește cumva cu ochii-n vârful capului, cu ochii, unei aduceri aminte dar n-o spune care și tu te întrebi ce fel de amănunt era acela? De bine? Sau de nespus? Dar vezi că la el s-a făcut senin. Și atunci îndrăznești să mai pui o întrebare. Pentru că te mănâncă curiozitatea pe dinăuntru, dar tu vrei să fi distins și politicos. Și o pui așa pe furiș? Plată. Și atunci el se deschide mai mult. E mai îndrăzneț. Și din calmul acela e ca și cum ai tu ai trece pe un pod de unde vezi, de sus vezi, ei bine că se apropie cascada și-ți vine să țipi: Nu mai continua! Oprește-te! Eu văd, văd deja  că o să fie un sfârșit oribil. Nu vrea să știu ce urmează după ce vei trece de orizontul meu. Pentru că tu deja i-o iei înainte cu gândurile, îi vezi, îi presimți simți durerea spaimei și deja trăiești cum e să fii cu un picior în golul unei prăpăstii și nu mai vrei să experimenteze cineva asta sau să îndurerezi pe altul. Dar nu-l poți opri. El nu vede primejdia. Inerția vă  duce mai departe și vă spală împreună de dureri și crește și probabil crești și tu dar asta nu se vede acum ci mai târziu când te vei elibera de înnăbușite, plânsete neîncepute.

Și acolo, urmează o clipă de tăcere. Și în liniștea aceea adâncă simți răceala tăcerii. E tăcerea mâinii suspendate deasupra pianului, cea care n-a dus mâna până la capăt cea care n-a dus povestea până la capăt, doar e o presupunere ș-atât. 

Te-ai fi gândit  să zici: Dar ce tot spui tu? Tu nu ești așa! Dar de fapt te întrebi? Oare eu ce-aș fi făcut? Aș fi crezut? Sau aș fi căzut, decăzut?  Sau aș fi rezistat?

 Și apoi ți-e frică să te mai uiți spre povestitor singurul care vorbește. Pentru că ști că n-ar vrea să se vadă ce simți? Sau cum simți. Sau cum de te-a ales să-ți spună asta? Și iar  te trezești că ai putea trăi astfel de vieți.  Și povestea se întoarce, o ia pe calea lină, și urcă ușor un munte de amar și indiferență, aceea indiferență  spre lucrurile întâmplate dar care nu-ți mai sunt majore. Și rictusul amărăciunii nu-l mai ai părăsește. Și tu te uiți numai la acel colț de gură. Și la mâini. Și  mâinile îndepărtează totul, vântură  ele să nu mai ajungă la noi mirosul întâmplărilor trecute. Pe care parcă încercă să le uite și să te facă să uiți tot ce s-a zis dar de fapt ele nu te uită pe tine. Și tu încerci să spui, of, cât de puternic te-au făcut toate acestea. Dar nu-i așa. Și iar treci granițele nepermisului și ale ne-experimetatului și nu mai ai ce oglindi dar tocmai asta începe să ți se pară  fabulos. E ca și cum cineva a trecut pe tărâmul tinereții fără bătrânețe  și s-a întors să-ți spună, numai ție să-ți spună, pentru că și tu ai avut curajul să încerci să traversezi astfel de granițe. Iar tu te simți mic în fața lui. Din ce în ce mai mic. Dar nu pentru că tu te micșorezi ci pentru că el  își revendică o umbră foarte mare. Și deodată înțelegi. Îl întrebi de ce nu zboară? Și-ți dai seama că ai pus o întrebare ca nuca-n perete? Pentru că el se scaldă încă-n durerea lui și de asta umbra lui a crescut. Dar nu vede că tot cu durere se hrănește. Doar tu îl privești de undeva de mai jos. Dar tu știi că povestea lui nu mai e o poveste de noapte întunecată ci doar una a dimineții devreme. Când  dârdâi și  când crezi că e cel mai întuneric dar de fapt e un amestec de negură și ceață de la aburii pământului. Și l-ai lua să-l zgâlțâi,  așa la propriu, nu numai cu gândurile dar n-o să o faci niciodată că doar ești politicos, nu? Și pleci. Dar așa o duioșie te prinde din urmă și de ciudă nu te mai uiți la fețele oamenilor ci la spatele lor, pe undeva. Pe acolo unde șifonate, le stau aripile.

.