Ecouri ce revin din senin

Am iubit privirea ta mătăsoasă
de care întrebările mele,
mereu mute,
se agățau ca somnul de gene.

Am iubit și ridicatul tău dintr-o sprânceană! Știai?
Mă face să râd înfundat
a gâdilătură când imaginea lui, ajungea
undeva,
în adâncul sufletului.

Ți-am iubit timbrul vocii!
Chiar dacă ea, chiar ș-acum 
a rămas închisă-n mine
și umblă teleleu prin cotloanele inimii
de mă apasă uneori.
Frânturi de fraze,
îmi revin în ecou 
uneori,
așa ca un fond sonor înainte s-adorm:
murmur de valuri calme,
în întunericul mării.

De pe zidul dintre două gânduri depărtate,
de unde plecă neîncetat pescărușii,
țipând mereu flămânzi,
îmi imaginez că am puterea să-ți spun
ca niciodată de fapt în viața reală,
câte-n lună și-n stele. 

Ne ținem de mână, 
bălăngănim picioarele în gol 
și fix atunci atunci când unul vrea să spună ceva
acceptăm benevol,
cu un zâmbet uimit
să rămânem aici
în țara tinereții fără de bătrânețe.

.

.

Doar la comandă - Jurnal de realități apuse

Ieri după amiază, în ”131” (București desigur, Kiseleff desigur), am ajuns la stația ”Agronomie” și un flash ca un coșmar m-a făcut să-mi aduc aminte de câteva aspecte din anii de facultate. 

Partea cu toate drumurile făcute pe jos de la actualul Mall Băneasa (în spațiul fermelor pline de pomi și de trandafiri) până dincolo de Romexpo la căminele studențești prezente și azi. Atât de multe drumuri, pe cât de multă era perioada de practică cu circulație mereu oprită pentru mereu obscure delegații ce mergeau la aeroportul Otopeni.

Și apoi un alt flash, o anume defilare, cred că prin 1983, cu un tovarăș colonel analfabet ce era cât p'aci să mă declare ”dezertor” (nu dezertoare) pentru că nu eram în plutonul băieților, colegi de facultate. nedumerirea asta a lui venea pentru că numele meu nu include un ”a” final și lui nu-i suna a nume de fată. 

Acea defilare zic, în haine militare de paradă, unde am ”fost dotate” inclusiv cu mănuși albe dar și multe indicații despre aliniere și înregimentare, cu afișare de zâmbete fabricate ” drepți, cap mândru de ostaș, întors spre stânga și toată lumea zâmbește” era comanda unde apoi completam prin ”aplauze prelungite” în ritm. Doar la comandă. 

Și mă gândeam că atâta timp cât personal, nu ne lărgim orizontul pentru a (ne) vedea și alte opțiuni iar lideri supremi mai mari sau mai mărunți încă ne populează și poluează capul, voința și felul de a fi, ei bine nici dictatorii nu ne vor părăsi realitățile.

.

În loc de selfi-e

Vezi, vreau și eu o fotografie ca aceasta
Uite, exact așa!

Nu mai vreau selfi-uri
nici zâmbet lipit fals 
pe ele,
nu vreau cea mai bună rochie 
nici cel mai orbitor machiaj, 
ca și cum 
cu ele, 
aș rămâne încastrată într-o sărbătoare veșnică.
Nu vreau fundal exotic
ori aplicații fițoase de îndreptat portretul.

Uite ce simplu,
așa o fotografie vreau:
cu mine,
și-un scaun gol care te așteaptă. 

.

Armura florală

Nu știu ce metode aplică alții dar eu în momentele mele de stres, de tristețe, de mare tristețe, de amar, de răscolire, eu îmi pun o armură din flori. Nu ca cea de mai jos. Mă tapetez interior cu flori. Dacă cineva m-ar întoarce pe dos ar vedea cea mai extraordinară grădină de flori, deasă și colorată și n-ar ști că de fapt este doar o armură, o banală protecție. Împotriva jarului, și focului, și poluării, și durerii, și fricii...

 

Și atenți doar la exterior nu și-ar aduce aminte că povestea este asemenea aceleia cu a unei domnițe adormite, într-un mare rug de trandafiri.

 

Cine este atât de curajos să caute înăuntru ....?

 

Cine are răbdarea ca lucrurile să se rezolva peste 100 de ani ... ?

Foto: Tracie Peisley, - armura florală

Huhurezul de televizor

Mulți nu cumpără cărți. Case, străzi întregi în cartiere întregi, rămân fără oameni care să cumpere cărți. Una pe an, măcar. Oameni care nu au intrat într-o librărie, pe care-i simți cum sunt sugrumați de frica de a intra într-o biblioteca ca și cum s-ar întoarce la școală unde profesorul e cineva care i-ar pedepsi. Singurele cărți prin case la un moment dat,  le sunt manualele școlare. Și cărțile doar cele din lista dată de la școală. Am asistat la un moment dat la discuția între părinții unui copil de clasa a IV-a la supermarketul din vecinătatea mea: mama, cu o listă în mână dorea să cumpere un atlas geografic, tatăl conducând un coș plin, refuza să ia atlasul. Discuții în fața copilului. Și desigur asprimi de soț care ținea el banii și dreptatea, amândouă în portofel. Asprimi  arătate în fața întregii audiențe de supermarket din după-amiezele acelea, imediat după ce s-au primit salariile. 
Argumentul unu pentru a nu cumpăra atlasul: pentru că ăia de la școală supralicitează  dând liste aiurea și învechite și de fapt un atlas geografic nimeni, dar nimeni, sublinia tatăl, în casa lor nu-l va deschide niciodată. 
Argumentul doi: Doar copilul avea o tabletă și putea găsi pe Google Map, orice. Cumpărarea unei  cărți i se părea o acțiune ilogică. Mama, mângâind încă foile veline ale atlasului parcă mirosind foile. Așa că l-a dus și la pus la loc. Eu? Mi-am recunoscut mie prejudecățile față de astfel de situații: pentru că m-am uitat cu reproș, și ei da m-am uitat ca să mă vadă: M-am uitat chiorâș la coșul lui  unde-și asigurase berea de weekend. 4 baxuri x 6 buc/bax x costul berii,  cam cât făcea un atlas geografic. Dar tot eu sunt cea care nu mă sufăr aplicând judecăți din astea dintr-o stereotipie cu vechi rădăcini așa că doar m-am întristat. Era o familie unde nu banii pe atlas ar fi dus la  vre-o problemă financiară. Se vedea o familie care  ținea să arate că au bani. Și atunci mi s-a făcut așa un dor de tata, și de planșele lui care rivalizau cu hărțile tipărite și de desenele lui la cele mai obscure lecții ale mele, chiar și la facultate unde se specializase pe soiuri de struguri ori când scria în vre-un caiet povești lângă o o hartă de-a mea și iar acele momente când amândoi la masa din sufragerie, el citea și își făcea însemnări într-un caiet, un fel de fișe de lectură iar eu îmi terminam desenele, acele frize stângace cu frunze ori îmi liniam partiturile pe un caiet velin căci pur și simplu nu se mai găsise  caiet de muzică. Și-i ceream trusa Rotring, o achiziție  a familiei cu care se umbla la fel cum se umblă cu tezaurul regal. Apoi după-amiezele de duminică tihnită cu pic-up-ul ce învârtea nu știu ce vinil procurat cu greu și tata și mama jucând șah.

Mulți zic că nu au timp de cărți dar au o grămadă de fapt. Surplus chiar. Însă nu se mai pot concentra să citească mai mult de un text scurt, obișnuiți cu avalanșa informațională. Și o preferă pe aceasta din urmă chiar dacă ei nu se mai obosesc să caute la nesfârșit ci doar o îngurgitează pe cea care se repetă la nesfârșit. 
Tot mai mulți copii știu să mimeze și să repete reclamele, chiar și cele cu constipația și crușinul, în detrimentul poeziilor memorate de altă dată. Tot mai mulți adulți se distrează supunându-și copii la imitații de genul: - Și cum e mamă cu reclama cu papagalul? Tot mai des, oameni care nu ies din casă urmăresc de exemplu rubrica meteo și-mi spun cu tărie că iarna/primăvara, timpul bun/ prima calamitate, o să înceapă într-o joi la ora 16, pentru că atunci s-a decis de nu știu ce cod. Sau se termină un anume cod. Fix la 16. Să luăm exemplu de ieri când erau prognozate, chestii grozav de neguroase, venea potopul la Ploiești spuneau canalele  de știri dar dacă comparăm cu ce a fost afară, nici măcar un fir de ploaie, în cazul în care lumea s-a decis să iasă afară și să verifice, atunci au descoperit cât de înșelătoare  au fost (pre)zicerile meteorologilor. 

Am o vecină care cu greu iese din casă dar ascultă  rubrica meteo de 5 - 6 ori pe zi. O vecină care știe ce înseamnă calculul probabilităților și care are ea și vârsta de pe când rubrica meteo se numea ”timpul probabil”. Vecina mea nu (mai)iese din casă pe ploaie. La început m-am gândit că nu are umbrelă, ori îmbrăcăminte adecvată. Dar pentru ea orice ploaie (să nu mai povestesc de zăpadă) a devenit un inamic personal. I-am dat o umbrelă, acum 3 ani. În 3 ani nu a folosit-o niciodată. Ea nu iese pe ploaie.

Mulți dintre apropiații de o viață rămân avizi doar la ofertele hipermarket-ului din apropiere. Doar asta citesc ei. Reclama. Scurtă, colorată, ademenitoare. De ce? Majoritatea provin din cei ce stau prea mult în fața unui ecran cu internet (Facebook), chat sau  în fața televizorului. Nimeni nu recunoaște acest lucru dar este evident, pentru că ei știu valoarea culturii și atunci când vorbim împreună aduc mari critici generației tinere care „nu mai e ce-a fost”. Mă gândesc, atunci când foștii cititori spun că nu le mai plac cărțile și că nu mai au răbdare, atunci când cumpără ”Click-ul” sau ”Libertatea” sau ”România mare” nu spun că nu mai văd, că nu mai pot sta în poziție de citit pentru că au căpătat cine știe ce boli. Deci nu e vorba de neputințele vârstei. Acuză doar lipsă de plăcere și mai nou lipsa valorii cărților. Pe de altă parte îi descopăr plini de apetit pentru nou, plini de dorință de împlinire, plini de a înțelege viața și îi vezi că  sunt ca un burete. E o contradicție în ei și nu și-o recunosc. E ușor de înțeles, greu e doar de făcut: acumularea (mai ales cea informațională ) nu însemnă învățare și schimbare. Oare, le e greu pentru că nu mai au obișnuința ca ei să intre într-un proces de învățare??? Toată această informație din reclame, talk-show-uri, zeci de filme după zeci de alte filme, toate acestea sunt ”mâncătoare de timp” dar nu ne crează amintiri. Poate ne-ar fi bine să ne auto-verificăm, pentru că ducem cu noi un lest prea greu pentru creier și pentru propria viață.


Să te reîntorci la citit face bine și propriului creier și relațiilor tale interumane. Altfel rămâi o pasăre din aia de noapte: huhurezul de televizor.

.

Dadarul nostru cel de toate zilele ... Pretexte

Din poveștile bunicii Marica (azi, în zi de comemorare)

Nastratin Hogea se întorcea de la moară când își vede vecinul pândindu-l la gard. Vecinul cel zgârcit, cel care folosea orice prilej de a-i cere câte ceva fără să mai dea înapoi.
- Hei Nastratin ce mai faci, ai fost la moară? întreabă vecinul.
- După cum se vede, răspunde Nastratin sec.
- Văd că ai măcinat făină și mălai, continuă vecinul.
- După cum se vede, repetă Nastratin.
- Păi dă-mi și mie o baniță de făină Nastratine, că ai acum din belșug să nu mai bat și eu calea până la moară. Ți le-oi înapoia când macin la rândul meu.

Nastratin era pățit. Vecinul ori întârzia așa de mult încât se făceau uitate datoriile sale ori îi returnase datoria cu resturi de făină mucezită, mai puțină și cu țărâță. Așa că se gândește el cum să-l refuze și atunci îi răspunde:
- Ah vecine, nu pot să-ți dau. Trebuie mai întâi să întind făina pe sârmă să se usuce!

Vecinul uluit de așa răspuns îi zice:
- Cum Nastratine, dar așa ceva nu s-a mai pomenit! Cum e aia să întinzi făina la uscat?
- Da dar ... vezi vecine, dacă dorești să găsește pretexte, poți pune și făina pe sârmă la uscat.

Și eu râdeam, de cât de șugubăț era Nastratin ăsta, pe care-l știm din cărți, cu șalvari vărgați vestuță neagră și fes roșu, mereu alături de un măgăruș. Așa era bunica Marica, scotea de te miri unde o poveste să mă facă să nu mai spun: ”da dar ...”.

”Da dar”-ul, îmi zicea ea, e ca un fel de ”nu” pe care fiecare îl împănează cu tot felul de pretexte. Pretexte sau făcături. Și ale mele probabil că erau mai puerile ori mai serioase în funcție de treburile pe care mi le încredința.

De striga după mine în toiul jocului însemna la ea că treabă e serioasă. Și grabnică. Atunci primeam câte o sarcină pe care trebuia s-o duc ”la bun sfârșit”. Eu foloseam mereu ”dadarul”. La mine era semn fie că o lăsasem repede baltă sau o făceam de mântuială. Treaba primită, desigur. Așa că trebuia să-i demonstrez bunicii că am încercat ”tot posibilul”, că ”m-am căznit”, că am cerut singură ajutor ori, mi-am pus imaginația la contribuție. Și mai ales că am avut răbdarea de a încerca de mai multe ori. Păi ia gândiți! Mă chema la ea cum chema Împăratul pe Prâslea, pentru că numai în el mai avea încredere. Apoi, mamaia cu o așa o mină serioasă îmi vorbea și ”îmi încredința” o treabă așa după puterile mele tocmai când erau desene animate ori când aveam eu cheful cel mai mare de joacă dar clar nu puteam refuza. Prâslea, el nu s-a dat la o parte de la nici o muncă serioasă și în folosul celorlalți. Trebuia ori să rad mere de plăcintă, ori să curăț miezii de nucă, ori să aleg fasolea de mizerii sau grâul de neghină, ori orezul de spărtură, fix când eram prinsă în cea mai serioasă joacă cu cățelul ori cu mingea pe stradă, de îmi pierea toată bucuria jocului.

Dar asta înseamna că mă arătasem demnă de încredere și cum ea le știa pe toate era de înțeles că mă găsise capabilă să rezolv singură problema. Și treaba trebuia făcută fără cicăleli din acelea cu ”unde e cratița”, castronul, sita, răzătoarea și mai ales terminată până la curățarea locului care drept să spun și acum mi se pare cea mai grea parte a treburilor...

Dar cum îmi mai creștea apoi inima la câte o laudă meritată spusă așa în fața tuturor celor care mâncau plăcinta.

Iar dacă făceam treabă de mântuială, vai și-amar ce alte povești mai aveam să aud. Desigur nu despre mine ci despre o grămadă de lighioane ale pădurii ... sau eroi de poveste.

Și-acu mă gândesc cu odibă cum le-ar mai trebui celor din jur câte o mamaie Marica că prea o-ntorc ei ca la Ploiești, pentru orice fleac doar ca să pice ei bine sau în picioare. Mereu. Căci orgoliul lor e ca un fel perpetuum hopa Mitică.


.

Jurnal de vise adunate II Povestitorul

Sunt într-un loc oarecare unde oamenii ies și intră cu capu'n-jos fără să se privească între ei și deodată cel din fața lor, începe să povestească. Și-atunci dispare tot în jur și începe spectacolul. Mișcările lui rare îi îndreaptă postura, ochii i se-negurează, mâine defilează. Povestitorul nu te mai vede, el deja a intrat pe drumul poveștii. Și povestea o vezi cum curge, curge, se face fluviu se ramifică, se face deltă. Și apa din firul poveștii se tulbure și devine mâlă. Simultan, brațele desenează, explică. Vorba lui se umple de emoții. Și miroase a zbucium interior. Corpul se contorsionează. Și când corpul i se mișcă, tu fără să vrei te gândești la oase, oasele lui, ele oasele sunt singurele ce nu vor avea umbră vre-odată. Și tresari pentru că asta e povestea ta, care poate uite doar într-o secundă s-a lipit și poate locui în povestea lui. Și de aceea faci drumul înapoi. Cam în silă pentru că ai cam pierdut șirul dar de-odată tresari, pentru că ceea ce tocmai spune parcă te urzică. Cuvintele lui nu sunt în acord cu tine și ești frapat și te zgârie pentru că toate cele auzite vin de dincolo de experiențele pe care le-ai avut tu vre-odată. Dar nu zici! Ți se pare rușinos să nu fi avut și tu așa o experiență. Și d'aia, nu zici. Dar în sinea ta e numai mirare și un pic de neîncredere. Și de la neîncredere îi agăți pe de-asupra un semn de întrebare omului din fața ta, și-l legi de el ca să nu zboare. El, n-are treabă, nu zboară. El, habar n-are de gândurile tale și că ele roiesc în jurul lui. Și asculți, poate mai afli ceva. Și deja povestea lui a luat altă cale, e mai lină. Și omul își zâmbește cumva cu ochii-n vârful capului. Se uită cu ochii lui interiori spre o aducere aminte. Dar n-o spune și tu te întrebi din nou: ”- Ce fel de amănunt era acela, ascuns sub un zâmbet sfios? De bine sau nu?” Dar vezi că la el s-a făcut senin. Și atunci îndrăznești să-i pui tu o întrebare. Pe tine simți cum te mănâncă curiozitatea pe dinăuntru, așa ca o zgură dar vrei să fi distins și politicos. Și pui întrebarea așa pe furiș, o întrebare plată. Dar ști că e o întrebare capcană; și că el povestașul o să cadă-n ea. Dar tu detașat știi că l-ai aruncat într-un năvod încurcat de idei. E ca și cum ai fi deasupra pe un pod de unde poți să vezi, și vezi, ei bine cum se apropie o cascadă și-ți vine să-i țipi să-l anunți prevenindu-l: ”- Nu mai merge! Nu mai înainta mai departe! Nu mai continua! Mi-e îmi ajunge firul poveștii și uite, nu vreau să știu ce urmează! Ieși la mal, Ieși la mal. Oprește-te! Pentru că tu cu inima bătând foarte tare, vezi, și-i presimți emoția viitoare, și durerea spaimei și tu ști, măcar asta o știi, cum e să fi cu un picior în golul unei prăpăstii. Și nu mai vrei să vezi aceea suferință aceea frică, lipită și altcuiva. Dar tu ești pe pod departe și gândurile tale sunt neauzite și cursul poveștii devine din ce în ce mai aprig și ști că sub tine e Stixul și că fiecare trebuie să-l treacă, că asta e treaba lui și că fiecare va întreba ”- Unde mă duci tu, barcagiu?”
Da, cam așa e cu poveștile, au ele puterea să te ducă de la realitatea cea mai banală spre cel mai fioros coșmar. Ori vice-versa. 

 Dialog:
Și când vorbele s-au scurs, urmează o clipă de tăcere. E tăcerea aceea când îți ți respirația. Tăcerea pironită în aer a unei mâini suspendate deasupra pianului.
Te-ai fi gândit să zici vehement: - Dar ce spui tu? Tu nu ești așa!
Dar de fapt te întrebi: Oare eu ce-aș fi făcut? Oare eu, cât aș fi căzut? Decăzut?
Și apoi ți-e frică, da' așa ca un de sfială, să te mai uiți spre cel ce vorbește. Pentru că ști că n-ai vrea să vadă ce simți? Sau cum simți. Sau cum de te-a ales să-ți spună tocmai asta? Și iar descoperi tentaculele uimirii cum te înhață și te trezești cu mirarea asta, că ești parcă mai greu și mai haotic pentru că ai putea trăi și altfel de vieți. Și povestea se întoarce, ocolește o ia pe calea lină, și urcă ușor un munte de amar și indiferență, aceea indiferență spre lucrurile întâmplate dar care nu-ți mai sunt majore.
Dar pe el, povestitorul rictusul nu-l mai părăsește. Și cu mâinile parcă înoată, îndepărtează totul, vântură cuvintele, ca ele să nu ne mai ajungă nouă, cu mirosul întâmplărilor trecute. Pe care încerci să le uiți dar ele, emoțiile, îmbibate cu parfumuri ce-ți strepezesc fiecare clipă de mai apoi, ele zic, nu te uită. Și tu încerci să spui, așa consolator, of, cât de puternic te-au făcut toate acestea!
Dar nu-i așa. Nu ești acolo să vezi asta. Nu ești acolo să simți granitul vorbelor ce l-au strivit pe el cândva. Doar cu minte explorezi. Și cu mintea iar treci granițele nepermisului și ale neexperimetatului dar vezi că în jur nu-i decât tărâm sterp plin de tigve goale pentru că nici o realitate a ta nu s-a oglindit în mintea povestașului dar tocmai asta ți se pare fabulos. Parcă ai în față pe cineva cu care te-ai intersectat la întoarcerea din tărâmul tinereții fără de bătrânețe. Și s-a întors să-ți spună tocmai ție, pentru că și tu ai avea cumva curajul de a trece peste astfel de granițe. Curaj neîncercat însă. Și te simți mic în fața lui. Dar te sumețești. Și deodată îl întrebi: da de ce nu zboară? Și-ți dai seama că ai pus o întrebare ca nuca-n perete? Pentru că el deși are aripi că doar i le vezi bine, el zic, se scaldă încă-n durerea lui. Înmuiat cu totul. Și încă nu vede, că cu tot cu durere, tu îl privești de undeva de mai jos. Și de acolo cumva exterior dar totuși părtaș, înțelegi că povestea lui nu e de noapte întunecată ci doar o poveste pentru dimineața devreme. Când dârdâi și când crezi că e cel mai întuneric dar de fapt e un amestec de negură și ceață de la aburii pământului. Și l-ai lua să-l zgâlțîi, așa la propriu, nu numai cu gândurile. Să-i spui: Scoală mă, scoală! Nu vezi că ai trecut de pădurea înfricoșătoare și ești gata de o nouă zi luminoasă. Și caldă. Dar n-o să o faci, niciodată n-o faci, că doar ești politicos, nu? Și pleci. Și de ciudă nu te mai uiți la fețele oamenilor ci la spatele lor, pe undeva. Pe acolo unde șifonate, le stau aripile.