Acum 48 de ani, în același loc, într-un alt septembrie (1978) începeam anul școlar cu practica agricolă de toamnă. La cules de struguri. Între 60 și 100 de găleți pline de persoană. Eram fericiți pentru că preferam strugurii sortării cepei sau cartofilor. Cel ma rău era însă la recoltat porumb. Asta până să aflu că cea mia rea practică era cea de altoit trandafiri fără nici un fel de echipament de protecție.
Călătoria cu tractorul, probabil prima mea călătorie într-o remorcă s-a întâmplat atunci, acolo. Foarfeci ruginite, nădușeală, câte o găleată de apă pentru o clasă întreagă și o singură căniță cu care să bei, împărțirea în grupe, norma, răsete, norma, struguri mâncați nespălați cu mâinile murdare, norma. Dormitul sus la conac în paturi muncitorești de fier, cu lenjerii zdrențuite, într-o cameră de câte 8, cu o cantină funcțională dar cu mâncare niciodată pe săturate și cu micile dulciuri aduse de acasă. Funcționau bine pufuleții și pufarinele de nu mă mai mir că și acum am o rezervă față de ele. Și le ocolesc în supermarketuri.
Apoi într-o seară, intratul accidental în cramă, chiar cea pe care o păzesc în imaginea luată zilele acestea. Răcoarea celor 12 grade, penumbra, mirosul, misterul, șoaptele, butoaiele enorme, licărirea unor povești, toate la un loc m-au decis să mă onorez cu meseria de horticultor.
Acum i-a ascultați povestea numărul doi. După ce ați recitat frumos cu glas tare fabula:
Vulpea la vie (La Fontaine)
De foame, dă de-o vie
Cu nişte struguri rumeni, frumoşi,
De razachie.
Ciorchinii-s plini şi vulpea,
De sine înţeles,
Ar fi mâncat cu poftă
Şi nici n-ar fi ales…
Dar la-ndemâna labei
O-mpiedică s-ajungă
Până la ei zăbreaua ulucilor, prea lungă,
Şi ghimpii-n care gardul e prins şi împletit;
Ciorchinele-i aproape de bot; s-a tot sucit,
S-a ridicat: se-nţeapă
Şi-i lasă gura apă…
– Ce struguri verzi şi acri, oftează,
Nu-s de teapă!
Şi-s prea cruzi…
Mie, ce-mi place-i gustul de stafidă,
Nu-mi strepezesc eu dinţii cu această aguridă…
Mai am și o altă poveste intermediară între ani despre struguri. Probabil de acum de mă cunoașteți, știți că îmi plac proiectele cu adolescenți. Și una din cărțile de început din programa acestui proiect are ca temă fabule și pilde, printre care și cea de mai sus, la fel ca celebra fabulă ”Corbul și vulpea”. Cum programa proiectului este internațională, am ajuns la un moment dat în Italia, în Mantova mai exact, într-o zonă viticolă cazați într-o fostă mânăstire. O săptămână în câmp undeva printre vii. Ateliere de lucru, grupuri care colaborează, adică un workshop de o săptămână. Era 2009 parcă și acolo participau echipe din toată Europa. Astfel de seminarii sunt oarecum obositoare, pentru că programul se termina pe undeva pe la ora 23 și mai ales discuțiile făcute într-o limbă străină te obligă să te concentrezi la alt nivel. Dar acesta a fost mult mai distractiv. De ce? Pentru că reprezentanții Greciei (mda, mereu dai peste grecii ăștia prin postările mele) și cei ai Franței își disputau originea fabulelor. Iar italienii, la ei acasă, întrețineau mereu disputa amicală cu tot felul de idei năstrușnice. Până la urmă au făcut o piesă de teatru care să dispute bătălia finală între marele Esop și La Fontaine.
Nu m-am băgat dar și noi, la capitolul ”inspirație fără să numești autorul”, îl avem pe Grigore Alexandrescu al nostru care s-a inspirat din plin de la alții.
În rest, revenind la azi, uite, am traversat rândurile de Pinot noir, mirosind ciorchinii calzi de soare și ascultând susurul apei dintr-un iaz cu pești Koy. Mda, în cramă nu poți intra ca altădată. Zona, patronii o numesc Toscana Prahovei, eu îi spun simplu Chițorani, la o aruncătură de băț de Ploieștiul în sărbătoare.
Pași, peste pașii de odinioară, după 48 de ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu